Jurisdictional conflict over labor claims by prosecutors: Territorial competence determined by domicile under relative rules rather than the special jurisdiction of their employing court

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 865 din 14 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că este învestită cu soluţionarea unui litigiu căruia i se aplică jurisdicţia muncii faţă de dispoziţiile art. 266 din Codul muncii, iar potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Tribunalul a mai reţinut şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Totodată, conform art. 129 din C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Tribunalul a constatat că reclamanţii au domiciliul ales în Sectorul 3 din Bucureşti, acolo unde activează ca procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, iar conform art. 127 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Având în vedere prevederile legale de mai sus şi dispoziţiile art. 132 din C. proc. civ., faţă de faptul că nu se aplică prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., întrucât din datele cauzei rezultă că reclamanţii îşi au domiciliul/locul de muncă în raza de competenţă a Tribunalului Bucureşti, dar faţă de faptul că pârât în cauză este Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, care atrage competenţa facultativă a unei alte instanţe decât Tribunalul Dâmboviţa conform art. 127 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa civilă nr. 4756 din 29 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea acesteia la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii, în calitate de procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 3 Bucureşti, au solicitat în contradictoriu cu parchetul unde îşi desfăşoară activitatea şi parchetele superioare ierarhic, în calitate de ordonatori de credite, recalcularea indemnizaţiilor de încadrare potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, precum şi plata efectivă a noilor indemnizaţii luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00.

Faţă de acestea, tribunalul a reţinut că, în conformitate cu art. 127 din C. proc. civ. care reglementează competenţa facultativă: "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Tribunalul a avut în vedere decizia nr. 290/26.04.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 638/23.07.2018, prin care Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

Tribunalul a reţinut că, prin cererea modificatoare, reclamanţii au extins cadrul procesual pasiv raportat la faptul că o parte dintre aceştia au avut anterior calitatea de procurori şi la alte unităţi de parchet.

A mai arătat tribunalul că, prin decizia nr. 7 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461/22.06.2016 "condiţia premisă de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este aceea ca judecătorul să funcţioneze la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă. Condiţia nu este îndeplinită dacă partea este judecător la o altă instanţă decât cea competentă, de acelaşi grad, chiar situată în raza aceleiaşi curţi de apel". Dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., instituind o prezumţie legală de lipsă de aparenţă a imparţialităţii judecătorului, corespund exigenţelor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul părţii la o instanţă independentă şi imparţială. Astfel, pentru o cerere în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant, cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanţe judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanţele de acelaşi grad prevăzute anterior.

Deoarece dispoziţiile alin. (1) al art. 127 din C. proc. civ. folosesc imperativul «va sesiza», în timp ce dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol arată că «poate sesiza», se consideră că legiuitorul a avut în vedere o obligaţie a reclamantului în ipoteza de la alin. (1) şi o facultate a acestuia în ipoteza de la alin. (2)".

Instanţa a reţinut că, potrivit acestei decizii, "în cadrul parchetelor funcţionează atât procurori, cât şi grefieri, sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. "se aplică în mod corespunzător" trebuie înţeleasă ca referindu-se la desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată la alin. (1), indiferent dacă este vorba despre un procuror sau un grefier."

Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat faptul că, "intenţia legiuitorului la edictarea normei este fără echivoc, reieşind din referirea strictă doar la acea instanţă la care partea îşi desfăşoară activitatea ca judecător şi căreia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei. Astfel, trebuie subliniat că prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. îşi găsesc aplicarea numai atunci când cererea care urmează să fie formulată de un judecător sau împotriva unui judecător ar fi, potrivit legii, de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea".

Prin urmare, Tribunalul Argeş a apreciat că nu poate fi competent din punct de vedere teritorial să judece prezenta acţiune, având în vedere aspectele obligatorii asupra cărora s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 7/16.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461/22.06.2016, precum şi faptul că niciunul dintre reclamanţi nu îşi desfăşoară activitatea şi nici nu şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, instanţa iniţial învestită.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

În cauza dedusă judecăţii, reclamanţii au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de dispoziţiiile art. 266-275 din Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanţele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, aceste dispoziţii legale reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.

Textul de lege se aplică întocmai şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor şi vizează două situaţii, respectiv când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) şi când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).

Potrivit art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (…)

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Se reţine că Legea nr. 310/2018, aplicabilă în raport de data introducerii acţiunii 6 decembrie 2021, a modificat dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea.

Or, reclamanţii îşi desfăşoară activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, iar competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine în primă instanţă tribunalului.

Din acest punct de vedere, competenţa nu poate fi evaluată în raport cu art. 127 alin. (1) C. proc. civ., deoarece acţiunea nu este în competenţa instanţei unde reclamanţii îşi desfăşoară activitatea ori în competenţa unei instanţe inferioare acesteia, devenind incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ.

Or, reclamanţii au ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Dâmboviţa, în acord cu prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (21) al aceluiaşi text de lege care reglementează norme de competenţă teritorială având caracter relativ, în acord cu dispoziţiile art. 116 C. proc. civ.

Caracterul facultativ al acestor dispoziţii legale permite aşadar reclamanţilor să recurgă sau nu la acest beneficiu oferit de lege, fără să le fie afectată valabilitatea opţiunii.

Totodată, în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Dâmboviţa nu putea invoca din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială relativă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dîmboviţa, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dîmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2022.