Seller's appeal quashed as inadmissible; remains liable for €18,813 refund, €9,406.5 damages, and costs.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la data de 13 ianuarie 2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., să se constate rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată cu pârâta în data de 31.01.2018, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către aceasta; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 18.813 euro, sumă primită de către aceasta cu titlul de "avans", la care se adaugă dobânda legală până la momentul plăţii efective; obligarea pârâtei la plata penalităţii de 5% din preţul vânzării în conformitate cu art. 5.8 din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/31.01.2018 de către notar D.; constituirea în favoarea reclamanţilor a unei ipoteci legale asupra apartamentului ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, până la achitarea de către pârâtă a pretenţiilor acordate de către instanţa de judecată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3651 din 7 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2020, instanţa a admis excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere, invocată din oficiu, şi a respins cererea privind pronunţarea rezoluţiunii judiciare, ca fiind lipsită de interes; a admis în parte cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta la plata sumei de 18.813 euro, la cursul de referinţă B.N.R. de la data plăţii, reprezentând avansul plătit, la plata dobânzii legale, calculată conform O.G. nr. 13/2011, aferentă sumei în cuantum de 18.813 euro, de la data de 22.07.2019, până la data plăţii efective, la plata sumei în cuantum de 9.406,5 euro, la cursul de referinţă B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de daune-interese şi la plata către reclamanţi a sumei în cuantum de 2.138,1 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, proporţională pretenţiilor admise. Instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum de 12.578,8 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă primului capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin încheierea nr. 32 A din 10 septembrie 2021, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost declinată competenţa de soluţionare a apelului în favoarea uneia dintre secţiile specializate în litigii cu profesionişti, respectiv secţia a V-a sau secţia a VI-a civilă din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 1695/A/2021 din 28 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3651 din 7 decembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, ca nefondat; a fost obligată apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 5.117 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că prin cererea de apel a criticat pretinsa rezoluţiune unilaterală sub aspectul neîndeplinirii cerinţei punerii în întârziere, în raport de prevederile art. 1.516 alin. (2) şi de art. 1.552 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că, astfel cum a arătat amplu prin cererea de apel, punerea în întârziere presupune ca debitorului să i se pună în vedere executarea unei obligaţii exigibile şi pe care acesta trebuia să o fi executat deja, iar pentru ca obligaţia să fie exigibilă, se impunea respectarea ordinii executării obligaţiilor şi analizarea excepţiei de neexecutare pe care a invocat-o - art. 1.556 C. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că, în analiza îndeplinirii cerinţei punerii în întârziere, a criticat prin apel hotărârea de fond pentru că nu a urmărit cu rigurozitate în aplicarea legii, identitatea dintre obligaţia în legătură cu care se realizează punerea în întârziere şi obligaţia pentru care se declară rezoluţiunea.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţele de fond au reţinut eronat două puneri în întârziere, ambele, probabil, valorificate prin identitatea presupusă a obligaţiilor solicitate la executare cu cele invocate prin aşa-zisa declaraţie de rezoluţiune.

În legătură cu prima dintre aceste notificări de punere în întârziere, datată 22.07.2019, recurenta-pârâtă arată că a invocat faptul că nu are în vedere obligaţia de executare a contractului, şi, în raport de posibilul ei conţinut, nu valorifică o obligaţie exigibilă a sa. Astfel, intimaţii au solicitat executarea obligaţiei de predare a apartamentului, subsumate art. 5 din contractul dintre părţi, or, la acel moment, aceştia nu îşi executaseră două obligaţii cu scadenţă anterioară, respectiv obligaţia de plată integrală a preţului şi obligaţia de a da declaraţia de realizare, fiind în întârziere.

Recurenta-pârâtă subliniază că declaraţia nu vorbeşte de rezoluţiune, iar la pag. 5 din acţiune reclamanţii chiar recunosc judiciar că nu au declarat şi că nu puteau declara rezoluţiunea, iar acţiunea introductivă confirmă acest lucru prin aceea că are în vedere o realizare judiciară a rezoluţiunii.

Astfel, recurenta-pârâtă invocă o încălcare a unei reguli de drept substanţial, potrivit căreia punerea în întârziere poate interveni numai dacă obligaţia părţii era exigibilă.

În opinia recurentei-pârâte, susţinerea instanţelor că de fapt punerea în întârziere se referă la o cu totul altă obligaţie, respectiv reprezintă o convocare pentru încheierea în formă autentică a vânzării, nu poate fi acceptată, pentru că acest demers nu angajează doar exerciţiul unui drept, ci şi executarea unei obligaţii, iar mai mult decât atât, în mod deliberat şi asumat nu s-a realizat punerea în întârziere pentru obligaţia care a ocazionat aşa-zisa rezoluţiune - art. 5.8 din contract - refuzul de încheiere a contractului de vânzare.

Voinţa clară a reclamanţilor, care nu au ales să ceară încheierea contractului, ci predarea apartamentului, nu poate fi nesocotită, întrucât aceasta este exprimată clar şi fără echivoc într-un act unilateral, având o semnificaţie juridică clară, care nu poate fi schimbată nici de către părţi şi nici de către instanţă, în raport de art. 1.270 şi de art. 1.325 C. civ.

Acest aspect reiese, în opinia recurentei-pârâte, şi din comportamentul ulterior al reclamanţilor, care, atunci când au intenţionat să ia în calcul rezoluţiunea, au procedat la punerea în întârziere prin transmiterea unei notificări de convocare la încheierea contractului de vânzare, dând un termen (27.09.2019) pentru executarea acestuia, aşa cum prevede art. 1.552 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că punerea în întârziere a fost una formală, fără intenţia de a i se da curs în mod veritabil, întrucât, la exprimarea disponibilităţii de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, intimaţii-reclamanţi au refuzat primirea executării.

O altă critică vizează faptul că instanţele au mai reţinut că punerea în întârziere s-a realizat prin notificarea recepţionată la data de 26.08.2019, însă prin această notificare nu i-a fost acordat un termen rezonabil, care să respecte cerinţa legală de a fi potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările, ceea ce atrage încălcarea art. 1.522 alin. (3) C. civ.

Această critică, astfel cum arată recurenta-pârâtă, a făcut obiectul apelului şi a fost respinsă cu motivarea, eronată în opinia sa, în sensul că obligaţia era exigibilă din data de 20.03.2019.

Recurenta-pârâtă apreciază că argumentul instanţei de apel este greşit, întrucât executarea propriu-zisă a obligaţiei presupunea încheierea contractului cu participarea reclamanţilor, respectiv prezenţa simultană în faţa notarului public, plata preţului or, până la notificarea recepţionată de la data de 26.08.2019, reclamanţii nu au mai solicitat exercitarea acestui drept.

Mai arată recurenta-pârâtă, că instanţa nu a evaluat argumentul său în legătură cu insuficienţa termenului acordat, considerând că vechimea exigibilităţii termenului contractual suspensiv, justifică per se acordarea oricărui termen pentru executare, inclusiv unul de 1 zi, pentru că documentele necesare trebuia să fie disponibile.

O altă critică expusă în apel, astfel cum arată recurenta-pârâtă, vizează faptul că declaraţia unilaterală de rezoluţiune, emisă de intimaţii-reclamanţi, a fost abuzivă şi formulată cu rea-credinţă, întrucât nu a beneficiat de un termen rezonabil pentru a pregăti actele necesare semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, şi această critică fiind apreciată ca neîntemeiată de către instanţa de apel.

În opinia recurentei-pârâte, raportarea nu se face la momentul la care contractul trebuia încheiat, ci la momentul comunicării punerii în întârziere, în raport de art. 1.522 alin. (3) C. civ., iar faptul că obligaţia procurării înscrisurilor necesare vânzării era deja exigibilă de la termenul limită este nerelevant aici, pentru că vânzarea notarială presupune un extras de carte funciară în termen de valabilitate, iar nu unul vechi de luni de zile (contemporan datei limită); în egală măsură certificatele fiscale trebuie să fie şi ele actuale.

O altă critică vizează faptul că în mod eronat a aplicat instanţa de fond regulile excepţiei de neexecutare prin raportare la apărarea privitoare la formularea declaraţiei de realizare.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că a invocat excepţia de neexecutare a contractului pentru neexecutarea obligaţiei reclamanţilor de a da declaraţia de realizare, prin chiar răspunsul dat notificării prin care era chemată în faţa notarului public pe data de 27.08.2019. Instanţa de apel a respins această apărare în mod nelegal, în condiţiile în care prevalarea de termenul de 10 zile este o facultate a sa, acest termen protejând promitentul-vânzător. Declaraţia de realizare este o obligaţie, or obligaţia nu poate fi stinsă în 10 zile pentru că debitorul nu o execută, acest fapt contrazicând esenţa ideii de obligaţie, transformând-o într-o obligaţie pur potestativă.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au fost invitaţi să dea declaraţia de realizare, dar, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la fond, la data de 03.07.2019 a existat o întâlnire cu intimaţii-reclamanţi şi aceştia au refuzat semnarea declaraţiei, semnând însă anexele acesteia, privitoare la finisaje şi la observaţiile asupra bucătăriei şi camerei de zi.

Recurenta-pârâtă apreciază şi că instanţa de apel a nesocotit faptul că punerea în întârziere eficientă pentru executarea obligaţiei de a încheia contractul de vânzare presupunea convocarea în faţa notarului public în vederea încheierii actului.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că punerea în întârziere aferentă obligaţiei de a încheia vânzarea se face în mod specific prin declararea propriei disponibilităţi pentru semnare şi prin convocarea în faţa notarului public determinat şi în ziua şi ora stabilite, pentru că cele două obligaţii sunt exigibile concomitent şi numai astfel se poate proba că partea care pune în întârziere este gata şi oferă propria executare.

De altfel, intimaţii au şi recurs la acest mod legal de punere în întârziere prin cea de-a doua notificare, recepţionată de recurenta-pârâtă la data de 26.08.2019, actul din data de 22.07.2019 neputând fi apreciat ca act de punere în întârziere.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că a invocat prin apel exerciţiul abuziv al dreptului la rezoluţiune, reluând criticile expuse şi susţinând că instanţa de apel nu le-a dat un răspuns coerent, în condiţiile în care acestea sunt diferite de critica cerinţelor legale (limitele juridice) ale rezoluţiunii unilaterale.

Făcând trimitere la situaţia de fapt, recurenta-pârâtă arată că, la data de 03.07.2019, reclamanţii au refuzat nejustificat semnarea declaraţiei de realizare, au indicat remedieri absolut minore, pe care le-a realizat, deci au insistat în executarea în natură. De asemenea, apartamentul a fost blocat la dispoziţia intimaţilor-reclamanţi, iar aceştia au solicitat predarea apartamentului, iar ulterior acestui moment, la 26.08.2019, pentru prima oară de la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, intimaţii-reclamanţi au convocat-o în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în ziua următoare.

Or, în opinia recurentei-pârâte, este contrar bunei credinţe ca, după ce apartamentul a fost amenajat aşa cum reclamanţii au pretins, după ce la data de 03.07.2019 aceştia au insistat în executarea în natură, după ce la data de 27.08.2019 li s-a comunicat clar disponibilitatea pentru încheierea contractului, intimaţii să opteze pentru rezoluţiunea contractului la data de 29.08.2019. Distanţa dintre data comunicării rezoluţiunii (29.08.2019) şi data propusă pentru executare de către recurenta-pârâtă (03.09.2019) este de doar 2 zile lucrătoare (ţinând seama de faptul că zilele de 30 şi 31.08.2019 sunt nelucrătoare).

Capătul de cerere privind dobânda legală este, de asemenea, în opinia recurentei-pârâte nelegal admis, în mod eronat dispunându-se obligarea sa la plata dobânzii legale de la data de 22.07.2019 până la plata efectivă, instanţa de apel apreciind că rezoluţiunea s-ar raporta la data punerii în întârziere.

După ce s-a apreciat că restituirea avansului se datorează ca efect al rezoluţiunii, recurenta-pârâtă consideră că este o vădită inconsecvenţă să se aplice daune moratorii pentru nerestituirea avansului, anterior opţiunii pentru rezoluţiune. Chiar dacă rezoluţiunea produce efecte retroactive, exigibilitatea sumelor datorate ca efect al ei nu poate fi decât ulterioară momentului la care rezoluţiunea a operat, în acest sens instanţa de apel încălcând prevederile art. 1.270 C. civ.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că nelegală este şi susţinerea că instanţa nu poate specula asupra termenului suspensiv invocat de către apelantă fără invocarea de către aceasta a articolului din contract, întrucât acest termen este cuprins de clauza contractuală pe care chiar reclamanţii au invocat-o, această critică putând fi subsumată şi art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenta-pârâtă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune critici ce vizează hotărârea primei instanţe, care au făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Astfel, aşa cum precizează de fapt, chiar recurenta-pârâtă, au constituit obiect al criticilor în apel: neîndeplinirea cerinţei punerii în întârziere; invocarea excepţiei de neexecutare a contractului din perspectiva neîntocmirii de către intimaţii-reclamanţi a declaraţiei de realizare; vicierea punerii în întârziere efectuată de către intimaţii-reclamanţi prin notificarea din 22.07.2019, întrucât viza obligaţia de predare a bunului şi nu încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului; formularea abuzivă şi cu rea credinţă a declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, întrucât nu a beneficiat de un termen rezonabil pentru a pregăti actele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte constată că şi critica ce vizează obligarea la plata dobânzii legale începând cu data de 22.07.2019 reprezintă, de asemenea, o reluare a argumentelor expuse în faţa instanţei de apel.

Ca atare, susţinerile recurentei-pârâte, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

Totodată, criticile ce vizează efectele juridice pe care instanţa de apel le-a reţinut cu privire la notificările din 22.07.2019 şi din 29.08.2019, nu reprezintă critici propriu-zise în recurs, în condiţiile în care recurenta-pârâtă, în susţinerea lor, face trimitere exclusiv la situaţia de fapt şi la interpretarea probelor.

Recurenta-pârâtă a invocat în susţinerea recursului declarat şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că nu poate specula asupra termenului suspensiv, în lipsa indicării articolului din contract, în condiţiile în care acest termen este cuprins în clauza contractuală de care chiar reclamanţii au înţeles să se prevaleze.

Înalta Curte reţine că aceste argumente nu se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte constată că în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă nu arată care este norma de procedură încălcată de instanţa de apel, astfel că acest motiv a fost invocat formal.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1695/A/2021 din 28 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 5.970 RON către intimaţii-reclamanţi B. şi A., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1695/A/2021 din 28 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 5.970 RON către intimaţii-reclamanţi B. şi A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2022.