Exclusion of foreign-currency repayment clauses from unfair contract terms review under supplementary civil code provisions

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Constanţa, sub număr de dosar x/2014, la 30 octombrie 2014, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute la art. 5.1 şi 5.4 din Contractul de credit nr. x/02.11.2007 referitoare la dobânda variabilă funcţie de marja băncii şi decizia băncii, cu consecinţa derulării în continuare a contractului prin eliminarea acestei clauze, a clauzei prevăzute la art. 1.3 din contract referitoare la comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de conversie, cu consecinţa continuării contractului prin eliminarea acestor clauze, a clauzelor prevăzute la art. 4.2 alin. (1), art. 4.4 şi art. 7.2 din contract, referitoare la dreptul băncii de a rezilia contractul, cu consecinţa derulării contractului în continuare prin eliminarea acestor clauze, eliminarea din contractul de creditare a comisionului de administrare, obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat reclamantului la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar, obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlul de dobânzi şi comisioane nelegal percepute în baza clauzelor abuzive şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional cu reclamantul, în sensul modificării clauzei prevăzute la art. 5 din contract, în sensul că, pe tot parcursul perioadei de creditare, dobânda curentă variabilă este compusă din indicele de referinţă LIBOR la care se adaugă marja fixă a băncii de 4.3 pp, existentă în contract, dobânda nefiind revizuibilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2125 din 26 februarie 2015, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanţa.

Ulterior, prin cererea de chemare în judecată înregistrată direct pe rolul Tribunalului Constanţa, sub număr de dosar x/2016, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art. 6.3 din acelaşi contract de credit menţionat anterior, referitoare la rambursarea creditului, potrivit căreia, împrumutatul este obligat, cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis de bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare.

Prin sentinţa civilă nr. 349 din 2 martie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunile conexe formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A., a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive inserate la punctul 5.1 şi 5.4 din Contractul de credit nr. x/02.11.2007 şi a dispus continuarea contractului în sensul că formula de calcul a dobânzii va fi indicele LIBOR la 3 luni + marja fixă a băncii de 4,3 pp.

A respins capetele de cerere având ca obiect: constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la punctele 1.3, 4.2 alin. (1), (4).4, 6.3 şi 7.2 din Contractul de credit nr. x/02.11.2007, eliminarea comisionului de administrare, convertirea în RON a creditului acordat la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, restituirea sumelor achitate cu titlul de comisioane şi dobânzi.

A obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantul A. a dobânzii legale aferente sumei de 14.085,32 CHF - echivalent în RON la data plăţii, calculată pentru intervalul 02.11.2007 - 05.08.2015.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.700 RON reprezentând cheltuieli de judecată (1.200 RON onorariu avocat, 1.500 RON onorariu expert).

Prin decizia civilă nr. 811 din 18 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. şi pârâta B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 811 din 18 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, indicând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că, în analiza efectuată, instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 din perspectiva dezlegării date de către CJUE în Cauza C-186/16 - Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva C..

Astfel, a arătat recurentul că instanţa de apel a apreciat faptul că în clauza de la art. 6.3 din contractul de credit încheiat, potrivit căreia împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis de bancă, în valuta prevăzuta în graficul de rambursare, este reflectat de un act cu putere de lege dar ale cărui dispoziţii sunt supletive, astfel încât această clauză nu este inclusă în excepţia menţionată şi face parte din domeniul de aplicare a Directivei 93/13.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut faptul că nu sunt incluse în excepţia prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nici clauzele stipulate în art. 1.3, 4.2, 4.4, 5.1 si 7.2 din Contract, care nu reflectă un act cu putere de lege sau o normă administrativă.

A mai reţinut instanţa de apel că potrivit art. 1576, 1578 C. civ., chiar şi în lipsa clauzei de la art. 6.3 reclamantul este obligat a restitui suma numerică împrumutată, în moneda împrumutată, care s-a aflat şi se află în curs, indiferent de sporirea sau scăderea preţului acestei monede, clauză care îndeplineşte cerinţa de a fi exprimată în mod clar şi inteligibil, iar reclamantul, în calitatea sa de consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, a înţeles semnificaţia acestei clauze atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia.

În raport cu cele reţinute de instanţa de apel, recurentul a susţinut că soluţia este nelegală, întrucât însăşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene aminteşte faptul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil impune ca şi contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, or, în speţă, costul împrumutului este exprimat pentru consumator în RON şi depinde direct de fluctuaţiile cursului valutar.

A mai arătat recurentul că CJUE a instituit o prezumţie de neinformare care operează în favoarea consumatorului, prezumţie care nu a fost răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente şi concludente.

În continuare, a susţinut recurentul-reclamant că banca nu are un drept de a decide ce anume trebuie comunicat împrumutatului, ci are o obligaţie de a prezenta tot şi orice poate avea efect asupra întinderii obligaţiei, revenindu-i consumatorului dreptul de a decide dacă vrea sau nu să contracteze creditul, în caz contrar consimţământul împrumutatului este viciat şi este substituit de dorinţa băncii, ce urmăreşte numai profilul, de a încheia contractul în orice condiţii.

Intimata-pârâtă D. - FOSTA B. S.A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat şi a fost acordat termen la 18 octombrie 2019 pentru soluţionarea acestuia.

La 4 octombrie 2019, recurentul-reclamant A., în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a formulat cerere de suspendare judecăţii recursului până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La termenul din 18 octombrie 2019 a fost suspendată judecata recursului până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 16 decembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol, şi, constatându-se că, deşi legal citate pentru acest termen de judecată, părţile nu s-au înfăţişat la strigarea pricinii şi nici nu au solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, instanţa supremă a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea de la acea dată.

La 31 martie 2021, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere pe rol, solicitând, totodată, şi judecarea pricinii în lipsă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurentul-reclamant.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurent, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

În concret, s-a reţinut cu justeţe că, în speţă, clauza de la art. 6.3. din Contract, potrivit căreia:

"Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis de bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare", reflectă un act cu putere de lege, dar ale cărui dispoziţii sunt supletive, astfel că nu este inclusă în excepţia menţionată şi parte din domeniul de aplicare a Directivei.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

În ceea ce priveşte menţionarea de către recurent a faptului că instanţa de apel a reţinut că nu sunt incluse în excepţia prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nici clauzele stipulate în art. 1.3, 4.2, 4.4, 5.1 si 7.2 din Contract, care nu reflectă un act cu putere de lege sau o normă administrativă, se impune precizarea faptului că simpla nemulţumire a părţii cu privire la considerentele reţinute, fără a aduce critici propriu-zise de nelegalitate, nu poate să atragă nicio analiză, întinderea controlului judiciar fiind condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 811 din 18 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 811 din 18 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2021.