Exclusion of foreign currency repayment clauses from consumer protection review under Directive 93/13 due to reflection of domestic monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la 23 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

1. să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute in art. III pct. 1, pct. 2, pct. 3 din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 10.10.2008 - Condiţiile generale, cât şi art. 2 alin. (2).1 pct. 1 şi pct. 2, alin. (2).2 din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 10.10.2008 - Condiţiile Speciale privind modalitatea de calcul a dobânzii şi, pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea absolută a clauzelor sus-menţionate iar, în virtutea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, să se stabilească o dobândă calculată în funcţie de o formulă clară de calcul a dobânzii;

2. să se constate caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. Art. III pct. 7 din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 10.10.2008 Condiţiile Generale, respectiv art. 2.3. din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 10.10.2008 - Condiţiile Speciale, prin care s-a perceput un comision de acordare al creditului în cuantum de 2% din valoarea totala a creditului, respectiv 3512,20 CHF şi, pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea absolută a clauzei sus-menţionate iar, în virtutea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 3512,20 CHF, la care se adaugă dobânda legală pentru suma solicitată, de la data plăţii până la data restituirii efective;

3. să se constate caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 2.2 din Condiţiile Speciale ale Contractului de credit nr. x încheiat la data de 10.10.2008, unde se face referire la dobânda penalizatoare şi, pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea absolută a clauzei sus menţionate şi să fie obligată pârâta la restituirea sumelor percepute în mod abuziv, la care se adăuga dobânda legala de la data perceperii şi până la data restituirii efective;

4. să se stabilească/îngheţe cursul de schimb CHF - leu de la momentul semnării Contractului de credit nr. x din 10.10.2008, respectiv 2,4816 RON/CHF, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

5. să se dispună denominarea în moneda naţională, în virtutea principiului din regulamentul valutar pentru preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi privind plata în moneda naţională;

6. să fie obligată pârâta la modificarea convenţiei de credit, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, sub sancţiunea daunelor cominatorii in cuantum 100 RON pe fiecare zi de întârziere;

7. în condiţiile anulării clauzelor sus menţionate, să se dispună obligarea pârâtei la întocmirea unui nou grafic de rambursare, în funcţie de noile costuri ale creditului.

Prin sentinţa civilă nr. 1258 de la 11.04.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute de art. III pct. 7 din Condiţiile generale şi art. 2.3 din contractul de credit nr. x/10.10.2008 privind comisionul de acordare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat de către aceştia, cu titlu de comision de acordare, în temeiul clauzelor referitoare la acesta, constatate ca abuzive şi nule absolut, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plăţii efective a acestui debit.

S-a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1946A din 12 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1258 din 11.04.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

A admis apelul pârâtei C. S.A. declarat împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.

A obligat apelanţii-reclamanţi să plătească apelantei-pârâte suma de 270,39 RON cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

La data de 17 decembrie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1946A din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 decembrie 2018.

În cadrul recursului formulat, recurenţii reclamanţi au susţinut, sub un prim aspect, legat de calitatea procesual pasivă a pârâtei, că C. S.A. a devenit, urmare fuziunii intervenite la 31 decembrie 2018, D. S.A.

În acest sens, a considerat decizia atacată ca fiind deficitară, deoarece nu a clarificat situaţia juridică a C. S.A., nefiind clar dacă în speţă, calitatea procesual pasivă o are aceasta, D. S.A. sau E. S.A.

Pe fondul recursului, au invocat, în esenţă, că instanţa de apel nu a avut în vedere aspecte cum ar fi: ignorarea de către pârâtă a obligaţiei de negociere a clauzelor contractuale cu aceştia (impusă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000), nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de a acţiona cu bună-credinţă, cu consecinţa unui dezechilibru semnificativ pentru situaţia recurenţilor reclamanţi, nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de informare cu privire la evoluţia indicilor de interes pentru rata dobânzii, impusă de art. 8 lit. b) din Legea nr. 289/2004 şi de O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit, inserat în contractul de credit, la dobânda penalizatoare şi la riscul valutar.

Astfel, în opinia recurenţilor, clauza referitoare la dobânda de referinţă variabilă creează în detrimentul părţilor un dezechilibru, astfel încât, în contrarietate cu buna credinţă, modificarea ratei dobânzii a fost făcută numai în sensul majorării dar nu şi micşorării.

Reaua-credinţă a Băncii, apreciază recurenţii, rezidă şi din aceea că Banca nu şi-a informat în mod corect clienţii, prezentându-le exclusiv avantajele creditării, fără a le da ocazia de a analiza condiţiile acordării împrumutului, de a pune întrebări, de a negocia produsul.

Dezechilibrul pe care îl generează clauza dobânzii contestate este acela că dobânda este lăsata la discreţia Băncii, această componentă a dobânzii permiţând Băncii ca în mod arbitrar să modifice cuantumul, să practice preţul contractului după bunul plac deşi în piaţă existau indici de referinţă clari şi uşor verificabili.

De asemenea, mai arată recurenţii, acestia nu au fost informaţi cu privire la evoluţia indicilor faţă de care valoarea dobânzii ar fi trebuit să evolueze, obligaţie ce revenea Băncii.

Banca nu oferă nicio explicaţie pentru majorarea marjei fixe de 4,8, (momentul aprobării creditului) la 5,9 (momentul semnării contractului), dar nici o modalitate de calcul, cum s-a ajuns la determinarea acesteia, încălcând dispoziţiile art. 37 lit. e) din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010 în care se prevede că în acord cu politica comercială a fiecărei instituţii de credit, creditorul poate reduce marja şi un nivel mai redus al indicelui de referinţă, acesta având dreptul, pe parcursul derulării contractului, să revină la valoarea marjei menţionate în contract la data încheierii acestuia şi/sau la nivelul real al indicelui de referinţă.

În mod greşit s-a apreciat de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel că respectivele clauze cu privire la dobânda contractuală prevăzută atât în contractul iniţial, cât şi în Actele Adiţionale încheiate ulterior nu sunt clauze abuzive.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată sub aspectul nevalorificării concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză şi nevalorificării concluziilor expertului cu privire la modalitate de calcul a dobânzii.

Subliniază că expertul a constatat faptul că Banca a calculat conform contractului o dobândă mai mare până la data de 26.09.2016, respectiv 93471.03 CHF faţă de cea calculată conform O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 88949 CHF.

Aşa fiind, solicită instanţei de recurs să constate ca fiind abuzive clauzele prevăzute în contract referitoare la dobândă, să constate concluziile expertului desemnat în cauză cu privire la modalitatea de calul a dobânzii, şi să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus de către recurenţi.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda penalizatoare inserată la art. 2, pct. 2.2. din Contractul de credit, apreciază că modalitatea de percepere a dobânzii majorate pentru întârziere la plată este nelegală, întrucât această dobândă majorată apare sub forma unei dobânzi la dobândă.

Având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză, proba admisă şi care nu a fost luată în considerare nici de către instanţa de fond, nici de către instanţa de apel, concluziile expertului privind dobânda penalizatoare sunt reprezentate de faptul că recurenţii au achitat de la momentul achitării creditului până la data de 26.09.2016 o dobândă penalizatoare de 1969.28 CHF.

Astfel, sub acest aspect, solicită instanţei de recurs să aibă în vedere aceste aspecte şi să admită recursul formulat de recurenţi, cu consecinţa firească de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă penalizatoare.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit inserat în Contractul de credit la art. 2 pct. 2.3, recurenţii-reclamanţi consideră, că acest comision a fost perceput în mod nelegal, şi abuziv de către pârâtă la momentul acordării creditului încadrându-se în art. 1it. b din Anexa privind lista clauzelor abuzive la Legea nr. 193/2000 care stabileşte că este considerată abuzivă clauza care:

"obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".

În opinia recurenţilor, această clauză contravine dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi prevederilor art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Or, în mod corect instanţa de fond a apreciat caracterul abuziv al perceperii comisionului de acordare, reţinând că aceasta creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, reclamanţii fiind obligaţi să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute. Comisionul de acordare nu are nici o justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv.

Cu referire la caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar, care impune îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, se susţine, în esenţă, că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Mai mult, omisiunea Băncii de a informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF - ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Toate condiţiile prevăzute la alin. (3) ale art. 1271 Noul C. civ. sunt îndeplinite pentru a fi aplicabile dispoziţiile alin. (2) lit. a) în sensul adaptării contractului, pentru a se distribui în mod echitabil între reclamanţi şi bancă pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.

Menţionează că au încheiat contractul în vederea achiziţionării unui imobil, preţul contractului de vânzare/cumpărare era stabilit în EUR, iar nu în CHF, că CHF a fost prezentată de către banca drept cea mai stabilă monedă, garanţia stabilităţii fiindu-le indusă prin referinţele făcute de bancă la emitentul acesteia, statul elveţian.

Aşadar, nu este suficient ca acea clauza sa fie clară din punct de vedere gramatical, ci şi inteligibilă în plan juridic şi economic, adică aptă să arate consumatorilor consecinţele asumării obligaţiilor şi riscurilor generate de contract.

Or, tocmai încălcarea acestei obligaţii, o reclamă prin prezenta cerere, prin raportare la nerespectarea obligaţiilor ce reveneau băncii în faza precontractuală, dar şi prin raportare la publicitatea agresivă cu privire la un produs de creditare care prezintă riscuri majore de depreciere.

Sub un ultim aspect, consideră că prin restituirea sumelor încasate necuvenit de bancă, cu titlu de dobânda ca urmare a nerespectării modalităţii de calcul a acesteia, dobânda majorată, comision de acordare credit, precum şi eliminarea acestor comisioane, urmează să se refacă echilibrul dintre părţile contractante şi să se acopere prejudiciul suferit de către recurenţii-reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au făcut referire la norme de drept material, respectiv la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 8, art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004, art. 1271 din noul C. civ.

Au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 aprilie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La 19 mai 2019, D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Preliminar, în cuprinsul întâmpinării a precizat că D. S.A. a preluat calitatea procesuală a C. S.A. urmare a fuziunii prin absorbţie.

În dovedirea a ataşat sentinţa civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

La termenul din 6 decembrie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1946A/2018 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La termenul din 14 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în ceea ce priveşte clarificarea cadrului procesual, există şi un motiv de recurs în acest sens, şi a prorogat discutarea acestui aspect.

În temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea de la acea dată, a fost suspendată judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1946A/2018 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Constatându-se încetarea împrejurării care a condus la suspendarea pricinii, la termenul din 9 iunie 2021 cauza a fost repusă pe rol, şi, faţă de lipsa de procedură constatată la acest termen de judecată, pentru legala citare a părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 153 C. proc. civ., respectiv pentru introducerea în cauză şi citarea intimatei D. S.A. având în vedere transmiterea calităţii procesuale a intimatei C. S.A. către D. urmare a fuziunii prin absorbţie, judecarea cauzei a fost amânată la 6 octombrie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte cadrul procesual, prin raportare la cele susţinute de recurenţii-reclamanţi, se constată că la termenul de judecată din 21 septembrie 2018 (astfel cum rezultă din practicaua încheierii de la acea dată), Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin adresa nr. x/04.07.2018, apelanta C.-Direcţia Juridică a comunicat instanţei că nu i-a fost cesionat contractul de credit încheiat cu reclamanţii A. şi B. sub nr. x/10.10.2008.

Prin urmare, s-a constat că nu s-a făcut dovada unei transmisiuni cu titlu particular a contractului de credit care formează obiectul acţiunii, în sensul art. 38 C. proc. civ., astfel încât, instanţa de apel a apreciat că nu este cazul introducerii în cauză a unei alte societăţi.

Totodată, se impune precizarea faptului că analiza instanţei de apel s-a făcut în raport de obiectul cererii de chemare în judecată (nulitate clauze abuzive), că reclamanţii au încheiat contractul de credit cu C. S.A., iar ca urmare a fuziunii prin absorbţie, aceasta a fost preluată de D. S.A., astfel că D. S.A. este parte în dosar, regăsindu-se şi în citativul conceptat pentru acest termen de judecată.

În acest context, susţinerile recurenţilor nu pot fi apreciate ca veritabile critici care să poată fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a cărui incidenţă au invocat-o, Înalta Curte apreciind că acest motiv de casare a fost invocat doar formal.

În argumentarea recursului, reclamanţii B. şi A. au mai susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere aspecte cum ar fi: ignorarea de către pârâtă a obligaţiei de negociere a clauzelor contractuale cu aceştia (impusă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000), nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de a acţiona cu bună-credinţă, cu consecinţa unui dezechilibru semnificativ pentru situaţia recurenţilor reclamanţi, nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de informare cu privire la evoluţia indicilor de interes pentru rata dobânzii, impusă de art. 8 lit. b) din Legea nr. 289/2004 şi de O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit, inserat în contractul de credit, la dobânda penalizatoare şi la riscul valutar.

Deşi recurenţii nu au indicat, în mod expres, niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., criticile enumerate pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă acestea sunt nefondate.

Se observă că, în realitate, recurenţii supun analizei instanţei de recurs caracterul abuziv al tuturor clauzelor contractuale prin care se instituie dobânda împrumutului, cu solicitarea de a se reformula de către instanta modalitatea de calcul a acesteia, fără a se rezuma doar la critica privind modalitatea de cuantificare a elementelor variabile din compunerea acesteia.

Legea nr. 193/2000 reglementează constatarea caracterului abuziv, ceea ce presupune exercitarea controlului judiciar asupra condiţiilor de valabilitate ale contractului, precum şi faptul că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de una dintre acestea. Totodată, art. 969 vechiul C. civ. stipulează următoarele:

"Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege".

Este de necontestat că în Condiţiile generale s-a stipulat că dobânda era stabilită printr-o formulă de calcul şi avea un caracter variabil, fiind supusă revizuirii semestriale în datele de 1 ianuarie şi 1 iulie, în funcţie de indicele LIBOR/CHF la 6 luni comunicat la Londra, în ultima zi lucrătoare din lunile noiembrie şi mai ale anului în curs.

În Condiţiile speciale contractuale din art. 2 s-a stipulat expres caracterul variabil al ratei dobânzii, revizuibilă la 6 luni în funcţie de LIBOR la care se adăuga marja fixă de 5,9%. La data semnării contractului, dobânda era în cuantum de 8,78%, stabilindu-se şi o majorare pe toată perioada de creditare de 0,6 p.p.

Contractul a fost modificat urmare a solicitării de acordare a unor înlesniri de către bancă prin actul adiţional nr. x/11.03.2010, de reeşalonare a împrumutului, precum şi prin actul adiţional nr. x/21.11.2012, fiind reformulate şi clauzele contractuale privind dobânda.

În actul adiţional nr. x, la art. III pct. 1 şi 2 (Condiţii generale), s-a stabilit că rata anuală a dobânzii era determinată de adiţionarea LIBOR/CHF la 6 luni + marja fixă. Revizuirea se efectua (în sensul majorării/sau al reducerii) la 1 ianuarie şi 1 iulie din anul respectiv. În Condiţiile speciale de creditare, la art. 2, s-a stipulat că dobânda anuală efectivă la semnarea contractului avea valoarea de 7,0907%, pe perioada eşalonării era fixă de 3,84% pe an, iar ulterior era variabilă, după formula matematică menţionată anterior, cu precizarea că marja băncii avea o valoare fixă de 7%.

Libertatea contractuală, alături de forţa obligatorie a contractului şi de efectul relativ al contractelor, reprezintă corolare ale autonomiei de voinţă, noţiuni şi principii extrem de caracterizate în ordinea de drept. Astfel, o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care şi-a dat-o sieşi, iar unica sursă a obligaţiei contractuale este voinţa părţilor. Consacrat prin dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ., principiul pacta sunt servanda îşi găseşte justificarea în libertatea contractuală, care se exprimă prin facultatea individului de a se obliga contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează şi de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conţinutul contractului.

Prin cererea formulată reclamanţii urmăresc să modifice preţul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii, scopul lor fiind modificarea dobânzii creditului, în sensul ca dobânda să fie alcătuită din indicele de referinţă LIBOR, la care se adaugă marja fixă iniţială. Or, faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, o astfel de cerere nu poate fi primită, reclamanţii neputând solicita şi obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru revizuirea preţului contractului. Dobânda se constituie în preţul contractului de credit, preţ care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terţ, fie el şi o instanţă de judecată.

Intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea unui element esenţial al acestuia, mai precis a preţului contractului, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanţi, instanţa nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esenţial, şi anume preţul (costul total al creditului).

Ignorarea voinţei reale a părţilor şi alterarea condiţiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convenţiile de creditare reprezintă o ingerinţă a instanţei de judecată în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care normează libertatea contractuală.

Ceea ce se solicită în cauză, în vederea instituirii unui pretins echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, este intervenirea în preţul contractului, modificându-l în sensul că dobânda să fie alcătuită din indicele de referinţă LIBOR, la care se adaugă marja fixă iniţială. Prin urmare, instanţa nu poate suplini acordul de voinţă al unei părţi obligând-o împotriva voinţei sale la acceptarea unei formule de calcul a dobânzii agreate doar de cealaltă parte şi neprevăzută în contract, întrucât nu exista nicio dispoziţie legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecăţii care să permită judecătorului să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale, aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel.

În mod legal instanţa de prim control judiciar a reţinut că mecanismul de calcul al dobânzii variabile este explicitat prin contract şi reflectă voinţa neîndoielnică a părţilor de a institui caracterul variabil al dobânzii curente, care nici nu este interzis prin lege şi nici nu are un caracter neclar şi neinteligibil. În cuprinsul textelor analizate din condiţiile generale şi speciale ale contractului, se descrie exact procedura referitoare la modificarea dobânzii variabile, motivaţia acesteia, baza de calcul, efectele şi modalitatea concretă de informare a împrumutaţilor asupra deciziei băncii.

În ce priveşte dobânda penalizatoare, în art. 2.2 din condiţiile speciale de creditare, reiterând cele susţinute în apel, recurenţii se prevalează de aplicarea unei dobânzi majorate mascate, sub forma unei dobânzi la dobândă, fiind încălcate, în opinia acestora, dispoziţiile art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

Or, sub un prim aspect, se impune a se aminti că dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu puteau constitui un argument pentru nelegalitatea clauzelor contractuale inserate în contractul încheiat de părţile în litigiu la 10.10.2008, neputându-se aplica retroactiv, iar sub un alt aspect în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului s-a stipulat expres că dobânda penalizatoare se aplica la principalul exigibil şi nu era, deci, situaţia unei dobânzi la dobândă, cum în mod greşit pretind recurenţii.

Nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 privind interdicţia majorării costurilor contractului.

Prin actul adiţional nr. x s-au menţinut dispoziţiile privind dobânda penalizatoare din contract, în timp ce prin actul adiţional nr. x, în urma negocierii părţilor, s-au inserat dispoziţii în favoarea consumatorilor, în situaţia unor dificultăţi majore în restituirea împrumutului.

Înalta Curte constată că, în speţă, clauzele contestate stabilesc în mod clar şi fără echivoc modul de calcul al dobânzii, aceasta determinându-se, în baza unor coordonate clar exprimate (indicele LIBOR), reclamanţii, deşi consumatori fără cunoştinţe financiare de specialitate, având posibilitatea reală să previzioneze preţul creditului la încheierea contractului şi, prin urmare, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu este susceptibilă de a perturba armonia contractuală.

Totodată, Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte, or contractul de credit oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, în sensul că, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), care permite previzionarea cuantumului viitor al costului contractual în virtutea unor simple calcule matematice şi permite contestarea şi verificarea ulterioară.

Prin urmare, recurenţii au fost pe deplin informaţi şi au luat cunoştinţă de modalitatea în care dobânda poate varia, acceptând această clauză prin însuşirea contractului.

Apelul prin efectul său devolutiv a permis instanţei de apel să conchidă, că, în speţă, concluziile raportului de expertiză contabilă administrat la prima instanţă sunt lipsite de relevanţă, iar instanţa de recurs nu poate proceda la o reapreciere a probelor în această etapă procesuală.

Se impune precizarea faptului că instanţa de apel ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19 (de care s-au prevalat recurenţii la acest termen de judecată), cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că:

"în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, în condiţiile în care chiar CJUE a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 se opune remedierii lacunelor unui contract, provocate de eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta, doar pe baza unor dispoziţii naţionale cu caracter general care prevăd că efectele exprimate într-un act juridic se completează, printre altele, cu efectele care decurg din principiul echităţii sau din obiceiuri, care nu sunt dispoziţii supletive şi nici dispoziţii aplicabile în cazul unui acord între părţile la contract, toate criticile recurenţilor referitoare la soluţia instanţei de apel de a respinge capelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor vizând dobânda, sunt nefondate.

Vor fi înlăturate criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare.

S-a apreciat cu justeţe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, comisionul în cauză nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, chiar denumirea comisionului relevând, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, nefiind necesară detalierea activităţilor.

Or, în cauză, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa - şi anume acordarea creditului (însăşi semnarea actului).

Această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

În acest context, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Perceperea acestuia se datorează modalităţii în care banca a înţeles să ofere împrumutatului creditul în cauză, respectiv fără a include în dobândă şi costurile sale legate de acordare a creditului.

În mod greşit, recurenţii se prevalează de faptul că acest comision de acordare nu are nicio justificare obiectivă, câtă vreme serviciile au fost prestate de bancă la încheierea contractului de credit, iar dovada prestării este reprezentată de însăşi semnarea actului, aspect reţinut cu justeţe şi de instanţa de control judiciar.

Cu referire la susţinerile recurenţilor referitoare la îngheţarea cursului CHF-leu la data încheierii contractului, Înalta Curte subliniază că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Cu alte cuvinte, instanţa nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar şi inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, câtă vreme nu s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contestate, raportat la principiul accesorium sequitur principale, este lipsită de justificare solicitarea recurenţilor privind restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate nule.

Totodată, Înalta Curte subliniază că toate constatările factuale ale instanţei de apel reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Pentru raţiunile înfăţişate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1946A/2018 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1946A/2018 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2021.