Concession fees and the evidentiary sufficiency of land handover despite conflicting final judgments on contract commencement

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale la data de 19.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul Arad, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 299.224,85 RON, reprezentând redevenţă restantă calculată la data de 30.09.2019.

În drept, a invocat prevederile sentinţei civile nr. 999 din 14 iulie 2005, sentinţa civilă nr. 414/06.05.2015, decizia civilă nr. 6074/07.12.2015, C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, iar, pe cale de excepţie, a invocat dispoziţiile art. 129 alin. (2), pct. 2, teza a 2-a din C. proc. civ. referitor la competenţa de judecare a cauzei, susţinând că aceasta aparţine secţiei civile a Tribunalului Arad.

Prin sentinţa civilă nr. 221 din 27 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale a declinat în favoarea secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Arad soluţionarea acţiunii formulate de reclamantul Municipiul Arad, prin Primar, având ca obiect executare contract de concesiune.

Ca urmare a declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă la 9 iunie 2020, sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa civilă nr. 440 din 30 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Arad, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 299.224,85 RON, reprezentând redevenţă aferentă anilor 2016-2018 şi trimestrelor I, II şi III aferente anului 2019.

Totodată, a obligat reclamantul Municipiul Arad să plătească pârâtei A. S.R.L. suma de 3.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat conform chitanţelor nr. 3/12.03.2020 şi 4/29.06.2020.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamantul Municipiul Arad a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, iar, în rejudecare, admiterea în întregime a cererii formulate de Municipiul Arad pentru obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de sumei de 299.224,85 RON reprezentând redevenţă restantă calculată la data de 30.09.2019.

Prin decizia civilă nr. 6/A din 11 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Arad, prin Primar, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Municipiul Arad, prin Primar, a formulat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 6/A/2021 a Curţii de Apel Timişoara, iar în rejudecare, admiterea în întregime a cererii formulate de către Municipiul Arad pentru obligarea pârâtei-intimatei A. S.R.L. la plata sumei de 299.224,85 RON reprezentând redevenţă restantă calculată la data de 30.09.2019.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivare, recurentul-pârât a solicitat să se observe că, atât Tribunalul Arad, cât şi Curtea de Apel Timişoara, s-au rezumat la o însuşire de fapte şi argumente, nerăspunzând în fapt şi în drept la toate apărările formulate de Municipiul Arad şi că nu au ţinut cont de probele depuse şi argumentele aduse de reclamant în vederea prezentării situaţiei reale cu privire la predarea terenului concesionat.

Evocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că decizia instanţei de apel este nemotivată, respectiv nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază.

Detaliind, autorul recursului a arătat că raportul juridic dintre părţi are la bază sentinţa civilă nr. 999/14.07.2005 a Tribunalului Arad, sentinţă ce ţine loc de contract de concesiune, clauzele contractuale fiind cele prevăzute de HCLM Arad nr. 357/2004.

A mai arătat că pârâta A. S.R.L. foloseşte de fapt o suprafaţă de 14.333 mp teren deşi, conform contractului de concesiune, aceasta avea dreptul de a folosi suprafaţa de 7.068 mp, pe această ultimă suprafaţă fiind calculată şi redevenţa solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, recurenta a mai învederat că pârâta A. S.R.L. a acţionat în instanţă Municipiul Arad, cerând instanţei "executarea Contractului de Concesiune ... şi obligarea Municipiului Arad, prin Primar, să încheie Procesul Verbal de predare-primire a terenului... "(dosar nr. x/2015).

A mai arătat că, în cadrul acestui proces, în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 414/06.05.2015, acţiunea reclamantei A. S.R.L. a fost respinsă, iar, prin decizia civilă nr. 6704/07.12.2015 a fost respins recursul reclamantei, motivul pentru care a fost respinsă acţiunea reclamantului fiind acela că "….la data de 26.04.2011, între părţi s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a terenului în suprafaţă de 7068 mp, proces-verbal reţinut şi de prima instanţă în soluţionarea cererii. Reclamanta nu contestă existenţa acestui proces-verbal şi semnarea actului de către reprezentantul acesteia, ci arată că, de fapt, nu s-a procedat la predare-primire. Curtea reţine că atât timp cât reprezentantul recurentei a semnat actul de predare-primire a terenului, nu a uzat de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu mai poate susţine, raportat la prevederile contractului de concesiune, că nu s-a procedat la executarea acestuia."

În continuare, recurentul-reclamant arată că un alt aspect care se impune a fi analizat îl reprezintă faptul că, odată cu rămânerea definitivă a sentinţei nr. 6704 din data de 07.12.2015, pârâta A. S.R.L. a solicitat şi a obţinut autorizarea societăţii pentru desfăşurarea activităţii în locaţia "B." (adică pe terenul pe care atât pârâta, cât şi instanţele judecătoreşti au considerat în mod eronat că nu a fost predat), autorizaţie vizată începând cu anul 2016 (perioadă de la care este calculată redevenţa). În toată această perioadă, inclusiv în anul 2019, ca urmare a solicitării pârâtei, a fost avizată autorizaţia de funcţionare, prin care se autorizează societatea pentru desfăşurarea activităţii în locaţia "B.". În opinia recurentului, acest fapt demonstrează că terenul a fost deţinut şi folosit de pârâtă începând cu acest an şi până în prezent, societatea desfăşurând activitate comercială pe acest teren pe toată perioada, contrar celor constatate de Curtea de Apel Timişoara cu privire la faptul că pârâta nu foloseşte terenul.

Mai mult, recurentul arată că pârâta nu numai că a solicitat şi obţinut autorizaţia de funcţionare pe terenul concesionat, ci aceasta a încheiat contracte de închiriere cu alte societăţi pe terenul respectiv, ce au constituit şi un argument esenţial în motivarea sentinţelor emise atât de Tribunalul Arad, cât şi de Curtea de Apel Timişoara în dosarul cu nr. x/2015, prin care cele două instanţe au hotărât definitiv faptul că terenul a fost predat către pârâta A. S.R.L., iar începând cu data de 07.12.2015 (data de la care sentinţa nr. 6704/07.12.2015, în dosarul nr. x/2015, a rămas definitivă), pârâta datorează redevenţă restantă, calculată în conformitate cu clauzele contractuale.

În continuare, recurentul arată că un alt aspect pe care Curtea de Apel Timişoara nu l-a analizat îl reprezintă şi memoriul justificativ (aflat la dosarul cauzei) depus la Primăria Municipiului Arad chiar de către pârâtă în septembrie 2020 (adresa x/15.09.2020), în care societatea A. S.R.L. solicită un certificat de urbanism, "pentru renovări interioare şi exterioare fără alte modificări...necesare datorită degradărilor care au apărut în decursul celor 5 ani". Tot în memoriul depus de către aceasta, pârâta-intimată menţionează faptul că, "în perioada 2010-2015 au fost executate lucrări de renovări interioare şi exterioare, fără alte modificări, necesare funcţionării...".

De asemenea, recurentul mai arată că, aşa cum rezultă şi din actele depuse la dosar şi din argumentele pe care le-a adus, pârâta deţine mai multe clădiri edificate pe terenul concesionat, clădiri în care se desfăşoară activităţi comerciale, parte din acestea fiind închiriate altor societăţi.

Totodată, în susţinerea faptului că pârâta îşi desfăşoară activitatea pe terenul concesionat şi predat către aceasta, fără însă a achita obligaţiile contractuale, recurenta învederează că pârâta a obţinut începând cu anul 2016 vizarea autorizaţiei de funcţionare şi că aceasta solicită în anul 2019 eliberarea unui certificat de urbanism în vederea efectuării unor lucrări pe terenul concesionat.

Susţinând că, atât Tribunalul Arad, cât şi Curtea de Apel Timişoara au nesocotit toate aceste aspecte amintite mai sus, care au fost prezentate pe parcursul judecăţii, în considerarea motivelor de recurs mai sus arătate, recurenta apreciază că se impune admiterea recursului şi casarea hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Timişoara în dosarul pendinte, întrucât s-au aplicat greşit normele de drept (nu s-a luat în considerare decizia Curţii de Apel Timişoara pronunţată în dosarul nr. x/2015, prin care s-a stabilit că terenul este predat către pârâtă) şi nu s-au luat în considerare argumentele şi probele care atestă situaţia reală în care se află terenul concesionat.

În concret, autoarea prezentului demers procesual susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, aceasta reiterând doar interpretarea greşită a hotărârii dată de către instanţa de fond.

Se mai arată că, fără a lua în considerare şi fără a analiza probele depuse de recurentul-reclamant la dosarul cauzei, Tribunalul Arad şi Curtea de Apel Timişoara s-au rezumat la adresa cu nr. x/22.08.2019 aflată la dosar. În acest context, recurentul-reclamant precizează că o simplă greşeală de exprimare dintr-o adresă pe care a emis-o nu poate fi mai presus decât o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv sentinţa nr. 6704/07.12.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 prin care s-a stabilit definitiv faptul că, la data de 26.04.2011, între părţi s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a terenului în suprafaţă de 7068 mp.

Cu referire la adresa nr. x/22.08.2019, recurentul precizează că, prin acea adresă s-a dorit de fapt delimitarea (înţăruşarea) terenului predat în concesiune societăţii A. S.R.L. faţă de terenul deţinut de Municipiul Arad, întrucât aceasta foloseşte de fapt o suprafaţă de 14.333 mp teren, cu toate că, potrivit contractului de concesiune, avea dreptul de a folosi doar 7.068 mp.

Evocând dispoziţiile art. 433 şi art. 434 din C. proc. civ., recurentul susţine că, în prezenta speţă, atât Tribunalul Arad, cât şi Curtea de Apel Timişoara au considerat în mod eronat faptul că o simplă adresă, o invitaţie, în care s-a strecurat o greşeală doar de exprimare şi nu de fapt (invitaţie la "predarea terenului" şi nu la "înţăruşare", "delimitare" a terenului folosit de pârâtă, faţă de terenul Municipiului Arad) are putere mai mare decât o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi executorie.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 6 mai 2021.

La 2 iunie 2021, intimata-pârâtă a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a arătat că, în accepţiunea sa, nu sunt aplicabile motivele de nelegalitate pe care recurentul şi-a întemeiat recursul, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil.

La 25 iunie 2021, întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant care, la 2 iulie 2021, a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluţia din 7 iulie 2021, în cauză, s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2021, pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, reproşând instanţei de apel faptul că nu a răspuns în fapt şi în drept la toate apărările pe care le-a formulat şi că aceasta nu a ţinut cont de probele depuse şi de argumentele aduse în vederea prezentării situaţiei reale cu privire la predarea terenului concesionat.

Motivul de nelegalitate invocate vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, respectând limitele devoluţiunii, şi-a exercitat atribuţiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului nefondat al criticilor pe care apelantul-reclamant le-a adus cu privire la o judecată anterioară, demers analitic ce este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel potrivit art. 477, art. 478 şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

În speţă, verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, pronunţându-se în limitele învestirii, răspunzând argumentat chestiunilor esenţiale invocate, fără să existe în cuprinsul hotărârii atacate motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În altă ordine de idei, este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Nu în ultimul rând, răspunzând unei alte critici subsumate acestui motiv de nelegalitate, în această fază procesuală, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu poate constitui motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel nu a luat în considerare decizia civilă nr. 6704/07.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reţinut că, la data de 26.04.2011, între părţi s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a terenului în suprafaţă de 7068 m2.

Deşi nu a fost astfel formulată şi încadrată, recurentul critică de fapt nerecunoaşterea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârii mai sus menţionate, critica subsumându-se, astfel, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu toate că recurentul-reclamant se prevalează de efectele deciziei civile nr. 6704/07.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2015, pentru a demonstra că pârâtei i s-a predat terenul ce face obiectul contractului de concesiune şi că, astfel, aceasta datorează redevenţa solicitată prin acţiunea ce face obiectul litigiului pendinte, Înalta Curte reţine că acest aspect a fost tranşat în sens contrar printr-o decizie anterioară celei invocate de recurent.

Astfel, prin decizia nr. 469 din 19 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2014, Curtea a reţinut că, atâta vreme cât durata de 49 de ani a concesiunii începe de la data semnării procesului-verbal de predare-primire, în lipsa unui asemenea proces-verbal asumat prin semnătură de ambele părţi şi în lipsa constatării unui refuz de rea-credinţă a pârâtei apelante (intimata pârâtă din litigiul pendinte) de a semna un astfel de proces-verbal, contractul de concesiune nici nu a început să îşi producă efectele juridice, astfel încât, şi din această perspectivă, Curtea a reţinut că pretenţiile băneşti ale reclamantului (Municipiului Arad) nu sunt întemeiate.

Prin urmare, în condiţiile în care între părţile din prezenta cauză s-au purtat anterior mai multe litigii, în care au fost pronunţate şi hotărâri judecătoreşti definitive aparent contradictorii (cum sunt cele mai sus amintite), instanţele învestite cu soluţionarea prezentului litigiu nu puteau da curs efectelor deciziei civile nr. 6704/07.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2015, în sensul dorit de recurentul-reclamant.

Ca atare, pentru a putea obliga intimata-pârâtă la plata redevenţei solicitate de recurentul-reclamant, acestea trebuiau în primul rând să stabilească, pe baza probelor propuse şi administrate, împrejurarea că pârâtei i s-a predat în mod efectiv terenul ce face obiectul contractului de concesiune.

Cum, din ansamblul probatoriului administrat în cauză, instanţele de fond au apreciat că această chestiune de fapt nu a fost dovedită în sensul dorit de recurentul-reclamant, Curtea de apel conchizând în sensul că, la dosar, nu există nicio dovadă a punerii în posesie a pârâtei, respectiv a predării efective către aceasta a terenului concesionat pentru a putea obliga pârâta la plata redevenţei solicitate de reclamant, în această etapă procesuală, instanţa de recurs nu poate proceda la interpretarea probatoriului administrat în cauză şi la stabilirea unei alte situaţii de fapt, aşa cum, de altfel, tinde prin criticile formulate recurentul-reclamant.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenul-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Arad, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 6/A din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Arad, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 6/A din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.