Insolvency revision for conflict of judgments: inapplicability of positive res judicata effect to pre-2018 proceedings

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2019 la 2 iulie 2019, A. a solicitat anularea deciziei civile nr. 976 din 30 mai 2019, pronunţată de această instanţă, în dosarul nr. x/2018, susţinând că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţelor nr. 4321 din 2 iulie 2018, nr. 4322 din 2 iulie 2018 şi nr. 1152 din 26 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 şi ale art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1639/A din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire.

Împotriva acestei decizii, revizuentul a declarat recurs, prin care a solicitat casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, recurentul a susţinut că instanţa a aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză, respectiv art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 430 alin. (2), art. 431 alin. (2) şi art. 435 C. proc. civ., art. 42 şi art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970/28.12.2015.

Referitor la încălcarea de către instanţa de revizuire a art. 430 alin. (2) şi a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autorul căii de atac a prezentat consideraţii teoretice privind autoritatea de lucru judecat în manifestarea efectului său pozitiv şi negativ.

De asemenea, a afirmat că dispoziţia de respingere a cererii de revizuire este greşită, întrucât legea nu impune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci numai o legătură a ultimei hotărâri cu lucrul judecat anterior.

În continuare, autorul căii de atac a prezentat pe larg argumente privind chestiunea litigioasă pronunţată în cele patru hotărâri judecătoreşti cu privire la dreptul administratorului judiciar de a modifica un tabel de creanţe, în condiţiile în care există hotărâri ce afectează drepturile de creanţă înscrise, din perspectiva cărora hotărârea supusă revizuirii încalcă autoritatea de lucru judecat.

În opinia recurentului, considerentele instanţei de revizuire în sensul că nu există identitate de părţi se datorează aplicării greşite a art. 42 şi art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, a art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi a art. 435 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că toate hotărârile indicate în revizuire sunt pronunţate în procedura insolvenţei deschisă împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., astfel că privesc aceeaşi cauză, iar împrejurarea că au fost pronunţate în dosare diferenţe nu prezenta relevanţă, întrucât, în materia insolvenţei, constituirea dosarelor asociate reprezintă o măsură administrativă, reglementată prin art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

De altfel, a afirmat autorul căii de atac, hotărârile pronunţate în dosarul de insolvenţă referitoare la întocmirea tabelelor ale creanţelor erau obligatorii pentru toţi participanţii la procedura insolvenţei, astfel cum sunt aceştia definiţi în secţiunea a doua din Legea nr. 85/2014 şi, pe cale de consecinţă, chestiunile litigioase dezlegate aveau autoritate de lucru judecat faţă de toţi participanţii la procedură.

La 3 iulie 2020 intimata S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că susţinerile recurentului nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât normele pretins încălcate nu reprezintă norme de drept material, ci de procedură şi că recursul nu este întemeiat, deoarece nu rezultă că instanţa de revizuire ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, decizia recurată fiind legală.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, iar raportul întocmit de magistratul-asistent a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea pronunţată de completul de filtru la 19 mai 2021 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen în şedinţă publică pentru dezbaterile pe fond la 22 septembrie 2021.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Prin memoriul de recurs, recurentul critică decizia atacată din perspectiva încălcării de către instanţa de revizuire a dispoziţiilor art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că, prin prisma acestor texte de lege, coroborate cu art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cauză nu era necesară întrunirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză pentru a se dispune anularea hotărârii.

Totodată, susţine că în mod greşit s-a apreciat că cele dezlegate de curtea de apel prin decizia suspusă revizuirii nu contravin celor statuate de judecătorul-sindic şi că soluţia instanţei de revizuire în sensul că nu ar exista identitate de părţi în cadrul celor 4 cauze a fost dată cu aplicarea greşită a art. 5 pct. 19 şi art. 42 din Legea nr. 85/2014 şi art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi art. 435 C. proc. civ.

Într-un prim considerent, Înalta Curte constată că, deşi criticile privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor legale referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale privind revizuirea şi pe cele ale autorităţii de lucru judecat au fost subsumate motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se circumscriu ipotezei de la pct. 5 a aceluiaşi text de lege, normele legale evocate fiind de procedură şi nu de drept material pentru a atrage incidenţa cazului de casare indicat de autorul căii de atac.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de autorul căii de atac, instanţa supremă subliniază că reglementarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care se poate anula o hotărâre a instanţei, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, prevăzut de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua, reglementată de 431 alin. (2) din acelaşi cod, operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, caz în care chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior; aşadar, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cumulativ cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice comune.

În forma anterioară modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, analiza soluţiilor pe care instanţa de revizuire le putea adopta în temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ. a impus concluzia că numai efectul negativ al autorităţii de lucru judecat putea fi valorificat, ca motiv de revizuire.

Aceasta pentru că, în măsura identificării triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între litigii, este justificată anularea ultimei hotărâri (care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi), căci legea nu îngăduie ca unul şi acelaşi litigiu să fie judecat de două ori; dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Dacă s-ar afirma, ca temei al revizuirii, nesocotirea, în hotărârea atacată, a unor chestiuni litigioase dezlegate anterior, în cadrul altui proces, anularea ultimei hotărâri, nedublată de posibilitatea rejudecării, ar lăsa noul litigiu nesoluţionat.

Aşadar, până la modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, o atare soluţie nu era reglementată.

Prin urmare, efectul pozitiv poate fi invocat, ca temei al revizuirii, în procesele pornite după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, potrivit art. 24, coroborat cu art. 25 alin. (1) C. proc. civ., întrucât noua formă a art. 513 alin. (4) din acelaşi cod reglementează posibilitatea instanţei de revizuire de a "trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat".

În speţă, revizuirea deciziei civile nr. 976 din 30 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost solicitată pentru potrivnicie de hotărâri, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv al dezlegărilor date de judecătorul-sindic prin sentinţele nr. 4321 din 2 iulie 2018, nr. 4322 din 2 iulie 2018 şi nr. 1152 din 26 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în ceea ce priveşte posibilitatea administratorului judiciar de modifica tabelul de creanţe întocmit, fără ca această modificare să fie dispusă de instanţa judecătorească.

Examenul deciziei recurate relevă faptul că instanţa învestită cu cererea de revizuire a respins demersul judiciar al revizuentului plecând de la premisa că în cauză nu era îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză pentru a se putea invoca existenţa unor hotărâri potrivnice şi a se solicita anularea deciziei, dar şi pentru că în cauză nu se poate vorbi de efectul pozitiv al dezlegărilor date prin sentinţele anterioare.

Raţionamentul instanţei este greşit, având în vedere că situaţia premisă ce ar fi putut genera controlul judiciar al hotărârii în calea extraordinară de atac a revizuirii şi reglementarea incidentă impuneau ca cererea de revizuire să vizeze autoritatea de lucru judecat în manifestarea efectului său negativ. De asemenea, în raport tot de reglementarea incidentă, instanţa de revizuire nu putea păşi la examinarea cererii de revizuire din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Or, în cauză, potrivnicia hotărârilor fusese invocată din perspectiva efectului pozitiv al considerentelor hotărârilor judecătoreşti indicate de revizuent, iar analiza condiţiei privind identitatea de părţi, obiect şi cauză nu putea fi realizată, instanţa nefiind învestită în acest sens.

Acest aspect a fost criticat implicit şi în mod impropriu, inconsecvent de către recurent în cadrul primului motiv de recurs, acolo unde face comparaţie între "vechea reglementare", pe de o parte şi prevederile art. 430 alin. (2) şi cele ale art. 431 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., pe de altă parte.

Astfel, Înalta Curte constată că recurentul susţine că dispoziţiile art. 430 alin. (2) şi cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu impun, ca şi condiţie a existenţei autorităţii de lucru judecat, existenţei triplei identităţi, de părţi, de obiect şi de cauză, ceea ce se constituie într-o critică a considerentelor în care instanţa de revizuire a analizat această cerinţă.

Constată, totodată, că recurentul a criticat în cel de-al doilea motiv de recurs şi considerentele în care instanţa de revizuire a statuat asupra inexistenţei efectului pozitiv între hotărârile supuse revizuirii.

Pentru o judicioasă dezlegare a pricinii de faţă, instanţa supremă, constatând că în faza anterioară a procesului nici părţile şi nici instanţa de revizuire nu au pus în discuţie aplicarea în timp a legii de procedură, faţă de data iniţială a procesului şi de faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri a vizat autoritatea de lucru judecat din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, iar acest aspect este de ordine publică, fiind guvernat de norme imperative, de la care părţile nu pot deroga, a invocat această problemă la termenul din 22 septembrie 2021 şi a pus-o în discuţia părţilor.

Înalta Curte reţine că cererea de revizuire în care s-a pronunţat decizia atacată prin prezentul recurs vizează decizia civilă nr. 976 din 30 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, a cărui dată iniţială este 15 iunie 2017. Ca urmare, în considerarea faptului că procesul civil, inclusiv căile extraordinare de atac exercitate în cadrul acestuia constituie un tot unitar, el se supune normelor de procedură în vigoare la momentul iniţierii lui, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 24 şi 25 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, revizuirea formulată în cauză trebuia soluţionată potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în reglementarea cărora potrivnicia hotărârilor trebuia examinată, contrar susţinerilor recurentului, doar din perspectiva efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, consacrat in terminis de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum s-a reţinut deja în precedent.

În soluţionarea cererii de revizuire nu se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 513 alin. (4) din acelaşi cod, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, modificare care face pentru prima dată referire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în regimul de reglementare al revizuirii, dar care este ulterioară datei iniţierii procesului, aşadar inaplicabilă în cauză. Urmarea constă în faptul că instanţa de revizuire, păstrând soluţia de respingere a căii extraordinare de atac, trebuia să se limiteze la acest fine de neprimire, fără examenul condiţiilor de fond ale cererii de revizuire.

Din acest punct de vedere, analiza criticilor din cadrul motivelor de recurs devine de prisos, întrucât acestea vizează exclusiv condiţiile de fond, de admisibilitate a cererii de revizuire, iar instanţa supremă apreciază că singura soluţie care trebuia pronunţată în cauză era cea de respingere a cererii de revizuire şi că singurul argument care ar fi trebuit să fundamenteze această soluţie este cel invocat din oficiu şi pus în discuţia părţilor, context în care, în lipsa oricărei alte critici din memoriul de recurs care să aibă aptitudinea de a conduce la casarea deciziei, recursul urmează a fi respins, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanţa supremă va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 1639/A din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.