Performance bonus for corporate supervisors upheld: appeal dismissed, confirming contractual independence of stock profitability KPIs

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Compania Naţională de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 936.187 RON, reprezentând bonusul de performanţă datorat în baza contractului de mandat nr. C416 din 13 noiembrie 2014, bonus aferent tranşelor 2 şi 3 din pachetul de 28.848 "Opţiuni pe Acţiuni Virtuale Transelectrica" (în continuare O.A.V.T.), acordat prin certificatul nr. x din 13 noiembrie 2014, respectiv tranşelor 1, 2 şi 3 din pachetul de 63.123 O.A.V.T., acordat prin certificatul nr. x din 6 noiembrie 2015, precum şi la plata sumei de 182.903.91 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare datorată pentru întârzierea la plata debitului principal, calculată de la data scadenţei fiecărei tranşe până la 9 noiembrie 2018 şi în continuare, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2019 din 8 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 936.187 RON, cu titlu de bonus de performanţă, conform contractului de mandat nr. C416 din 13 noiembrie 2014, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data scadenţei fiecărei tranşe până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe, Compania Naţionala de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 592 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, Compania Naţionala de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiată a acţiunii.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel nu a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente.

A arătat recurenta că intimatul a deţinut funcţia de membru al Consiliului de Supraveghere în cadrul companiei de la 21 iulie 2014 până la 28 iulie 2015, când a fost numit membru al directoratului, funcţie pe care a deţinut-o până la 25 mai 2016.

De asemenea, a arătat că prin contractul de mandat încheiat între părţi a fost stabilită remuneraţia mandatarului, constând într-o componentă fixă, precum şi într-o componentă variabilă formată din 12 indemnizaţii fixe pentru îndeplinirea indicatorilor E.B.I.T.D.A., timp mediu de întrerupere şi total investit, bonus de performanţă în funcţie de rentabilitatea acţiunilor pentru acţionari şi bonus suplimentar de performanţă. În considerarea prevederilor contractuale, recurenta a emis certificatul O.A.V.T. nr. x din 13 noiembrie 2014, prin care intimatul a primit un pachet de 28.848 O.A.V.T. pentru mandatul parţial exercitat în perioada 21 iulie 2014 -15 noiembrie 2014 (117 zile), aferent perioadei de referinţă 16 noiembrie 2013-15 noiembrie 2014 şi certificatul nr. x din 6 noiembrie 2015, prin care a primit un pachet de 63.123 O.A.V.T., pentru mandatul exercitat în perioada 16 noiembrie 2014 - 28 iulie 2015, aferent perioadei de referinţă 16 noiembrie 2014-15 noiembrie 2015.

În opinia autoarei căii de atac, în mod eronat curtea de apel a reţinut că interpretarea dată de apelantă articolului 3 pct. 3.3 din contract, în sensul că cele 3 elemente ale componentei variabile ar fi interdependente, nu poate fi primită, fiind contrazisă de interpretarea sistematică şi logică a contractului şi a Anexei nr. 1 la acesta; că pentru stabilirea valorii bonusului de performanţă părţile au convenit în mod expres la pct. 3 din Anexa 1 un criteriu distinct a cărui aplicare nu este dependentă de aplicarea criteriilor de la pct. 2; că intimatul nu avea obligaţia de a administra un probatoriu prin care să dovedească îndeplinirea indicatorilor de performanţă, un asemenea probatoriu nefiind concludent, pertinent şi util cauzei; că pentru perioada 2014 - 2015 criteriul rentabilităţii acţiunilor a fost îndeplinit, astfel cum acesta a fost determinat potrivit Anexei 1 la contractul de mandat şi cum rezultă din coroborarea planului de administrare pentru perioada 2013 - 2017 cu rapoartele Consiliului de Supraveghere asupra activităţii de administrare a societăţii; că din clauzele anexei rezultă că remuneraţia sub forma bonusului de performanţă a fost stabilită în funcţie de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica, astfel că nu se poate aplica un alt criteriu; că nu prezintă relevanţă datele financiare ale societăţii cu privire la profit, valoarea dividendului şi a investiţiilor, toate aceste împrejurări necondiţionând acordarea bonusului de performanţă; că dreptul reclamantului cu privire la bonusul de performanţă a fost recunoscut prin Raportul Comitetului de Nominalizare şi Remunerare din cadrul Consiliului de Supraveghere al Transelectrica, prin care s-a menţionat şi că situaţiile financiare întocmite la 31 decembrie 2016 conţin un provizion înregistrat pentru componenta variabilă aferentă pachetelor de O.A.V.T. în baza contractelor de mandat; că mandatarul are dreptul la plata bonusului de performanţă şi în situaţia exercitării unui mandat parţial; că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii contractuale a apelantei şi că prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu sprijină interpretarea apelantei referitoare la necesitatea îndeplinirii tuturor indicatorilor de performanţă asumaţi prin planul de administrare.

Potrivit recurentei, decizia atacată a fost dată cu încălcarea principiului libertăţii de voinţă exclusive, consacrat de art. 1.169 C. civ., potrivit căruia părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

În acest sens, a arătat că din interpretarea contractului de mandat încheiat între părţi şi a Anexei nr. 1 la acesta rezultă că mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remuneraţiei pentru îndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă aprobate de A.G.A., prevăzute în planul de administrare şi preluate în planul de management, sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generală a Acţionarilor. Deci, intenţia reală a părţilor la momentul aprobării şi încheierii contractelor de mandat a fost de a condiţiona plata tuturor componentelor remuneraţiei mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remuneraţiei.

Ulterior, prin Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor nr. 1 din 23 martie 2015, s-au fixat limitele generale ale remuneraţiei membrilor Consiliului de Supraveghere, hotărându-se că data numirii în calitatea de membri ai Consiliului de Supraveghere nu reprezintă momentul de la care remuneraţia acordată acestora se încadrează în limitele fixate de A.G.O.A.

În continuare, recurenta a arătat că potrivit art. 13 din contractul de mandat această convenţie se completează cu orice alte prevederi legale incidente, deci şi cu cele ale O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice, care la art. 37 prevede că elementele componentei variabile sunt interdependente.

În opinia autoarei căii de atac, art. 3.4 din contractul de mandat coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu poate fi interpretat decât în sensul în care cele 3 elemente ale componentei variabile sunt interdependente. Astfel, cât timp unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contractul de mandat, nici celelalte elemente nu pot fi acordate.

A mai arătat recurenta că, potrivit art. 10.2 din contract, încetarea mandatului, indiferent de cauză, nu afectează îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de părţi, dacă acestea sunt scadente şi neexecutate înainte de data încetării contractului; or, în speţă, contractul de mandat a încetat la 28 iulie 2015, iar scadenţele erau ulterioare acestui moment, respectiv 15 noiembrie 2015 pentru a doua tranşa aferentă Certificatului nr. x din 13 noiembrie 2014 şi 15 noiembrie 2016 pentru a treia tranşă, 15 noiembrie 2015 pentru prima tranşă aferentă Certificatului nr. x din 6 noiembrie 2015, 15 noiembrie 2016 pentru a doua tranşă şi 15 noiembrie 2017 pentru a treia tranşă.

A susţinut autoarea căii de atac că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 3 lit. c) şi d) din Anexa nr. 1 la contractul de mandat rezulta că intimatul nu se situa în niciuna dintre ipotezele care prevedeau dreptul său de a pretinde valorificarea O.A.V.T. Astfel, contractul de mandat a încetat înainte de împlinirea unui an de zile de exercitare a mandatului, astfel că termenele de valorificare a O.A.V.T. nu erau scadente.

De asemenea, a susţinut că din interpretarea prevederilor Anexei nr. 1 la contractul de mandat rezulta că acţiunea de valorificare a O.A.V.T. este realizabilă doar în măsura în care este îndeplinită o anumită condiţie, şi anume îndeplinirea indicatorilor de performanţă; or, intimatul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de componenta variabilă aferentă Certificatelor O.A.V.T., care fac obiectul prezentului litigiu.

În continuare, subliniind că O.U.G. nr. 109/2011 prevede o singură componentă variabilă, dependentă de îndeplinirea tuturor indicatorilor de performanţă, recurenta a prezentat consideraţii generale cu privire la echilibrul contractual, răspunderea contractuală, interesul părţilor care semnează un contract de mandat de anvergura celui în litigiu, regulile de interpretare a contractelor şi bonusul de performanţă, care a susţinut că, în accepţiunea legii, nu poate exista fără "definirea în clar a performanţei atinse", aşa cum aceasta este înţeleasă de către fiecare mandant în parte.

Autoarea căii de atac a evocat dispoziţiile art. 1.350 C. civ. şi a arătat că a dovedit faptul că intimatul nu a acţionat în interesul Companiei, iar activitatea desfăşurată şi mijloacele utilizate au fost insuficiente şi necorespunzătoare, ceea ce echivalează cu neexecutarea obligaţiilor de mijloace asumate, rezultatul urmărit nefiind obţinut.

A mai susţinut recurenta că intimatul încearcă să obţină bonusul de performanţă prin raportare la o formulă de calcul care nu se raportează la obiectivele şi realizările asumate prin contract şi, implicit, prin planul de administrare.

În continuare, aceasta a prezentat indicatorii de performanţă care urmau să fie avuţi în vedere la acordarea componentei variabile şi obiectivele aferente fiecărui an, în perioada 2014 - 2017 şi a subliniat că bonusul de performantă poate fi acordat numai în măsură în care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenţi primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica pentru acţionarii societăţii. Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a planului de administrare.

În acest context, a arătat că O.A.V.T., fiind opţiuni pe acţiuni virtuale, nu au nicio valoare la acordarea pachetului, dar urmează să obţină o valoarea concretă la momentul valorificării, odată cu depunerea cererii de valorificare, aceasta urmând a putea fi cuantificată abia la termenele contractuale de valorificare, respectiv începând cu luna noiembrie, moment în care se poate evalua plus-valoarea adusă de mandatar asupra acţiunilor Transelectrica, în strânsă legătură cu îndeplinirea indicatorilor de performanţă asumaţi contractual si prin planul de administrare.

Potrivit recurentei, interpretarea intimatului şi a instanţei de apel, în sensul că acordarea bonusului este condiţionată, prin voinţa părţilor, doar de indicatorul rentabilităţii acţiunilor, sunt total eronate şi nesusţinute de dovezile administrate.

Referitor la pretinsa recunoaştere a pretenţiilor prin "Raportul Comitetului de Nominalizare şi Remunerare din cadrul Consiliului de Supraveghere al B. S.A.", recurenta a arătat că raportul este documentul întocmit în conformitate cu art. 55 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, în care sunt inserate rezultatele unei companii, Bugetul de Venituri şi Cheltuieli şi analiza unor posibile ameninţări de ordin financiar, care trebuie luate în calcul sub forma unor sume provizion. Prin urmare, interpretarea conform căreia prin acest raport s-ar recunoaşte dreptul la bonusul de performanţă, ca urmare a inserării în cuprinsul său a unor menţiuni cu privire la rentabilitatea acţiunilor, este greşită.

În acest sens, autoarea căii de atac a arătat că ultimul paragraf din rapoartele C.N.R.C.S., care conţin sumele care s-ar cuveni membrilor Directoratului sau ai Consiliului de Supraveghere, infirmă susţinerile conform cărora pretenţiile ar fi fost recunoscute, specificând faptul că cererile de valorificare nu au fost onorate la data raportului, fiind în proces de verificare a îndeplinirii condiţiilor procedurale, legale si contractuale.

În privinţa dobânzilor, a arătat că dispoziţiile art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 sunt de strictă interpretare şi se aplică doar în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante; or, în speţă, raportul juridic este stabilit între un profesionist şi o persoană fizică, întrucât intimatul nu a făcut dovada că se încadrează în noţiunea de profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ. şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu atât mai mult cu cât numirea acestuia s-a realizat printr-un Memorandum al Guvernului României, din calitatea de secretar de stat.

A susţinut autoarea căii de atac că, spre deosebire de dispoziţiile art. 56 Codul comercial, abrogate prin Legea nr. 71/2011, legislaţia actuală nu prevede că dispoziţiile aplicabile în raporturile dintre profesionişti vor guverna ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (comercial).

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22 octombrie 2020 intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot să depună puncte de vedere la raport; intimatul a depus punct de vedere.

În şedinţa de la 19 mai 2021, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi constatând că recursul nu poate fi soluţionat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) din acelaşi cod, completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia pe fond.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Într-un prim considerent este de subliniat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)"

Procesul de faţă a fost generat de încheierea, între părţi, a contractului de mandat nr. x/13.11.2014, în temeiul căruia intimatul a exercitat mandatul de membru al consiliului de supraveghere în cadrul societăţii recurente.

În etapele devolutive anterioare, instanţele de fond au luat act că, prin clauza cuprinsă în art. 3.1, părţile au agreat că mandatarul va beneficia de o indemnizaţie fixă lunară, iar prin art. 3.4, şi de o remuneraţie variabilă, pentru îndeplinirea unor criterii şi obiective de performanţă.

În scopul definirii remuneraţiei, părţile au stabilit prin Anexa 1 la contractul de mandat că, suplimentar indemnizaţiei fixe, mandatarul avea dreptul la o remuneraţie în componentă anuală variabilă (pct. 2 din Anexă), de un bonus de performanţă (pct. 3 din Anexă), dar şi de un bonus colectiv de performanţă (pct. 4 din Anexă).

Ca urmare a încetării, la 28 iulie 2015, a calităţii intimatului de membru al consiliul de supraveghere în cadrul societăţii recurente, acesta a adresat instanţei cererea de faţă, prin care urmăreşte să obţină nu toate componentele remuneraţiei variabile, ci doar bonusul de performanţă, reglementat de pct. 3 din Anexa 1, cerere care a fost admisă în primă instanţă, demers urmat de respingerea apelului societăţii.

În recurs, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea ori cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că doar criticile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta deoarece sistemul de drept naţional nu cunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condiţiile prevăzute de lege, nu însă şi pentru ca părţile să supună instanţelor de control judiciar orice nemulţumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, în cadrul analizei de faţă nu se va putea evalua măsura în care intimatul a îndeplinit criteriile şi obiectivele de performanţă, căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; aşa fiind, statuările instanţelor devolutive asupra acestui aspect au intrat în puterea lucrului judecat.

Totodată, Înalta Curte reţine că nici criticile privind dobânda penalizatoare acordată de prima instanţă, soluţie menţinută şi în apel, nu pot face obiectul examenului de legalitate în recurs, întrucât acestea nu au fost supuse cenzurii şi în apel, fiind prezentate omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanţa de recurs să analizeze motive care nu au fost invocate şi în apel, cu atât mai mult cu cât recurenta a avut propriul apel principal, în cadrul căruia putea formula această critică.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la susţinerile recurentei referitoare la pretinsa ignorare a clauzei cuprinse în art. 10.2 din contract, din perspectiva caracterului nescadent al obligaţiei la încetarea mandatului, întrucât analiza înscrisurilor dosarului din apel relevă faptul că această critică nu a fost dedusă judecăţii instanţei de apel. Aşa cum în mod corect a remarcat intimatul în cuvântul pe fond, unica referire a autoarei căii de atac la aceste prevederi contractuale a fost făcută în faţa instanţei de apel cu ocazia dezbaterilor pe fond de la termenul 10 martie 2020; or, această împrejurare nu poate avea semnificaţia învestirii instanţei de prim control judiciar cu un motiv de apel, în condiţiile în care critica nu a fost dezvoltată în termenul legal prin cererea de apel şi nici nu are caracter de ordine publică, vizând un aspect legat de executarea unui contract între persoane private.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aceste critici au fost invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, deşi puteau fi invocate pe calea apelului ori în cursul judecării apelului, sancţiunea prefigurată de lege fiind aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., acestea nu pot fi primite de instanţa care judecă calea de atac de faţă.

Ca o consecinţă a considerentelor ce preced, în cadrul controlului de legalitate instanţa supremă va verifica doar dacă, prin modul în care a fost interpretată convenţia părţilor, a fost încălcat sau nu principiul libertăţii de voinţă a semnatarilor actului, reglementat de art. 1.169 C. civ., precum şi pretinsa nesocotire de către instanţa de apel a dispoziţiilor O.U.G. nr. 109/2011, critici care se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că Anexa nr. 1 la contractul de mandat nr. C416 din 13 noiembrie 2014, care a completat contractul de mandat, prevede, distinct pentru fiecare componentă a remuneraţiei variabile, reperele în funcţie de care aceasta se acordă.

Astfel, componenta anuală variabilă a remuneraţiei, prevăzută de pct. 2 din Anexă, se acorda pentru îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanţă "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii", asumaţi în planul de administrare pentru fiecare an de mandat; bonusul de performanţă prevăzut de pct. 3 din Anexă se acorda în funcţie de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica pentru acţionarii societăţii, determinat conform clauzelor inserate la lit. a)-d) de la acelaşi punct; bonusul colectiv de performanţă, prevăzut de pct. 4 din Anexă pentru fiecare an de mandat, în cazul depăşirii valorii indicatorului de performanţă "EBITDA", stabilită prin planul de administrare, condiţionat de îndeplinirea indicatorului "Total investiţii", asumat prin acelaşi plan.

Deşi de principiu, rentabilitatea acţiunilor se poate afla într-o relaţie de dependenţă cu îndeplinirea unor indicatori de performanţă, Înalta Curte subliniază că modul de redactare a convenţiei părţilor relevă faptul că voinţa lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remuneraţiei, condiţii specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanţă diferind de cele agreate pentru celelalte două componente.

Totodată, reţine şi că, spre deosebire de remuneraţiile stabilite la pct. 2 şi 4 din Anexă, pentru a căror acordare părţile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanţă "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii" pentru fiecare an de mandat, acordarea bonusului de performanţă a fost condiţionată doar de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica.

În aceste condiţii, constatând şi reţinând că, prin voinţa lor, părţile au stabilit ca plata bonusului de performanţă să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificaţi în pct. 2.1 şi 4.1 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acţiunilor Transelectrica, instanţele de fond nu au încălcat voinţa reală a părţilor; dimpotrivă, au dat eficienţă principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1.266 şi următoarele C. civ. şi forţei obligatorii a acestuia, consacrată de art. 1.270 alin. (1) din acelaşi cod; implicit, a dat eficienţă şi dispoziţiilor art. 1.169 C. civ.. De aceea, critica astfel argumentată este apreciată de instanţa supremă ca nefondată.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că decizia de apel încalcă prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, susţinând că, potrivit acestei norme, elementele componentei variabile ar fi interdependente, astfel încât, atât timp cât unul dintre acestea nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte.

Sub acest aspect, se reţine că dispoziţiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, în forma în vigoare la data semnării contractului de mandat, prevăd, în alin. (2) şi (5), că remuneraţia variabilă constă într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă şi se stabileşte potrivit recomandărilor temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condiţiilor de remunerare pentru poziţiile similare din societăţi, din acelaşi domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România şi din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experţii în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecţie a membrilor consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere.

Interpretarea acestor texte de lege nu confirmă susţinerea recurentei, deoarece nu statuează în sensul interdependenţei afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertăţii de voinţă, lasă la latitudinea părţilor modalitatea de stabilire a remuneraţiei variabile, indicând doar, cu titlu general, componentele variabile care ar putea fi stabilite de părţi şi criteriile la care părţile contractante ar putea să se raporteze în determinarea acestora.

Or, părţile agreând asupra celor trei componente ale remuneraţiei variabile şi asupra indicatorilor de performanţă a căror îndeplinire condiţiona dreptul mandatarului la plata acestor remuneraţii în modalitatea expusă anterior, prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu au fost încălcate.

Considerentele ce preced impun concluzia că niciuna dintre criticile examinate nu este fondată şi nu are aptitudinea de a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei decizii de casare, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Compania Naţională de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva deciziei civile nr. 592 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.