Insolvency appeal fails; challenge to creditor-claims review rules held inadmissible as no genuine constitutional question.

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Împotriva sentinţei civile nr. 2938 din 6 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2007, recurenta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr unic.

La 8 aprilie 2021 aceeaşi parte a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în susţinerea căreia a arătat că dispoziţiile legale contestate sunt neconstituţionale în măsura în care desfiinţarea în căile de atac a titlului executoriu care a stat la baza înscrierii creditorului la masa credală, pe parcursul procedurii insolvenţei, nu are efecte asupra tabelului de creanţe întocmit iniţial, o astfel de interpretare încălcând prevederile art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 124 din Constituţia României, raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin încheierea din 20 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, prin cererea formulată, petenta a solicitat, în fapt, interpretarea, eventual completarea dispoziţiilor legale criticate, aspecte ce nu intră în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, ci a instanţelor de judecată.

Totodată, cu privire la condiţia legăturii cererii cu calea de atac exercitată, a constatat că aceste dispoziţii vizează procedura de verificare a creanţelor de către administratorul judiciar, procedură care, la momentul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, a fost depăşită, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă o contestaţie la tabel, instanţa de control judiciar urmând să dea o interpretare normelor legale invocate raportat la susţinerile părţilor şi la probele administrate în cauză.

Împotriva acestei încheieri, petenta a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

În motivarea căii de atac, după prezentarea obiectului litigiului, a etapelor procesuale anterioare şi a considerentelor curţii de apel, recurenta a arătat, sub un prim aspect că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, a afirmat că instanţa învestită cu cererea sa a adăugat o nouă condiţie pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, anume cea ca obiectul acesteia să fie în competenţa instanţei de control constituţional.

Or, a apreciat recurenta că această cerinţă excedează condiţiile expres si limitativ prevăzute de textul de lege sus-menţionat.

Evocând prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, a susţinut că numai în situaţia neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de aceste dispoziţii legale cererea de sesizare ar fi putut fi respinsă ca inadmisibilă.

Totodată, a afirmat că verificarea constituţionalităţii actelor normative este atributul exclusiv al Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, instanţei de drept comun nefiindu-i conferită competenţa de a realiza un control asupra admisibilităţii excepţiei de neconstitutionalitate din perspectiva limitelor competenţei stabilite de legiuitor în favoarea Curţii Constituţionale. În acest sens, a precizat că analiza cererii de sesizare trebuia să se realizeze strict prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

A mai susţinut că atât doctrina, cât şi practica instanţei de contencios constituţional au stabilit că deciziile Curţii Constituţionale pot avea caracter interpretativ. În acest sens, a menţionat decizia nr. 121 din 16 octombrie 1996 şi deciziile nr. 818 din 3 iulie 2008, nr. 819 din 3 iulie 2008, nr. 820 din 3 iulie 2008 şi nr. 821 din 3 iulie 2008 ale aceleiaşi curţi.

În continuare, autoarea căii de atac a criticat încheierea recurată şi din perspectiva faptului că în cauză erau îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate reglementate prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, inclusiv cea a existenţei unei legături a prevederilor criticate cu soluţionarea cauzei.

În argumentare, a arătat că în mod greşit s-a apreciat că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată nu ar avea legătură cu obiectul cauzei, având în vedere că acestea vizează procedura de verificare a creanţelor de către administratorul/lichidatorul judiciar, respectiv întocmirea tabelului preliminar al creanţelor.

Reluând obiectul cauzei, a subliniat că unul dintre motivele de recurs dedus judecăţii în apel privea caracterul nelegal al sentinţei pronunţate de judecătorul-sindic, care nu a sancţionat conduita creditorului care, deşi avea acces la elemente probatorii prin care să îşi dovedească temeinicia declaraţiei de creanţă, a ales să nu le depună în susţinerea declaraţiei de creanţă, respectiv în combaterea contestaţiei formulate de debitoare.

Mai mult, a arătat că soluţia judecătorului-sindic s-a fundamentat pe o probă administrată ulterior expirării termenului pentru formularea declaraţiei de admitere a creanţei, astfel că, în opinia recurentei, hotărârea dată nu răspundea rigorilor art. 65 alin. (2), respectiv art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, a căror incidenţă trebuia recunoscută şi în speţa de faţă pentru a se respecta principiul egalităţii între creditori, celeritatea procedurii de insolvenţă, dar şi dreptul la un proces echitabil.

Autoarea căii de atac a mai susţinut că motivul de casare a fost formulat în considerarea situaţiei creditorului al cărui titlu executoriu a fost desfiinţat în timpul soluţionării contestaţiei la tabel, iar acest creditor a rămas în pasivitate procesuală până la formularea opoziţiei.

Mai mult, a arătat că a solicitat instanţei de recurs aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu consecinţa înlăturării creantei S.C. C. S.R.L. din tabelul preliminar, în condiţiile în care creditorului îi revenea sarcina probei în dovedirea creanţei, obiect al contestaţiei.

Sub aspectul temeiniciei excepţiei de neconstitutionalitate, a afirmat că Legea nr. 85/2006 nu reglementează, în mod expres, un instrument la îndemâna debitoarei sau a altor persoane interesate în situaţia în care titlul executoriu exhibat de creditor este desfiinţat pe durata procedurii insolvenţei, iar creditorul nu face dovada dreptului de creanţă cu documente justificative.

Totodată, a precizat că prevederile art. 65 alin. (2), ale art. 66 alin. (1) şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 prevăd obligaţia creditorilor de a proba creanţa şi că sunt exceptate de la procedura de verificare cele pentru care creditorul prezintă un titlu executoriu.

În opinia autoarei căii de atac, ca urmare a desfiinţării titlului care a stat la baza înscrierii creanţei în tabelul preliminar şi înlăturării situaţiei de excepţie, potrivit principiului egalităţii de tratament şi scopului legii insolvenţei, devin incidente dispoziţiile legale sus-menţionate şi se aplică regula generală, în sensul că sarcina probei dreptului de creanţă revine creditorului.

Din această perspectivă, a afirmat că această interpretare se impunea şi în cauză având în vedere că Legea nr. 85/2006 nu prevedea o asemenea soluţie, dar aceasta se regăseşte la art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În continuare, a arătat că interpretarea normelor contestate potrivit propunerii recurentei răspunde necesităţii existenţei unui instrument eficient la îndemâna instanţei de judecată pentru a sancţiona creditorul care nu face dovada dreptului său de creanţă, ce a fost înlăturată din tabelul de creanţe, pentru a asigura echilibrul între drepturile creditorilor şi dreptul la apărare al debitorului.

Evocând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, a arătat că prevederile legale contestate încalcă normele constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, precum şi dreptul la un proces echitabil, în măsura în care acestea nu conţin un remediu precum cel reglementat prin art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în situaţia desfiinţării titlului executoriu al creditorului şi nu se revine la regula potrivit sarcina probei dreptului de creanţă aparţine creditorului.

În acest sens, a menţionat prin decizia nr. 7/2007 a Curţii Constituţionale, care a reţinut că raţiunea dispoziţiei art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 constă în faptul că, pe de o parte, titlurile executorii sunt prezumate a fi întocmite în conformitate cu dispoziţiile legii, iar, pe de altă parte, asupra valabilităţii titlurilor executorii, singura competentă a se pronunţa este instanţa judecătorească.

Din această perspectivă, a subliniat că în măsura în care creditorul nu este ţinut să îşi probeze pretenţiile în cadrul contestaţiei la tabel, prevederile legale contestate încalcă şi dreptul la un proces echitabil, reglementat prin art. 21 din Constituţia României.

În opinia sa, singura interpretare ce poate fi atribuită normelor legale ce fac obiect excepţiei de neconstituţionalitate şi care este compatibilă cu prevederile constituţionale este în sensul că desfiinţarea titlului executoriu pe parcursul procedurii insolvenţei produce efecte asupra conduitei procesuale pe care trebuie să o adopte creditorul aflat în situaţia expusă sub aspect probatoriu.

Criticile recurentului au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi încheierea atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În etapa procesuală a recursului, în verificarea îndeplinirii condiţiilor de la art. 29 din Legea nr. 47/1992 curtea de apel a reţinut, pe o parte, că în privinţa textelor de lege a căror neconstituţionalitate se invocă nu este îndeplinită cerinţa legăturii lor cu soluţionarea cauzei, având în vedere etapa procesuală în care se află litigiul, în cadrul căreia interpretarea normelor legale contestate urmează a se realiza în raport cu susţinerile părţilor şi probatoriul administrat în cauză, iar, pe de altă parte, faptul că prin demersul său judiciar petenta urmăreşte, în realitate, interpretarea şi completarea dispoziţiilor legale contestate, aspect ce excedează competenţa Curţii Constituţionale.

Prezentul recurs vizează soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, soluţie care, în opinia recurentei, este nelegală, întrucât în cauză, pe de o parte, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării instanţei de contencios constituţional, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar pe de altă parte prin încheierea atacată curtea de apel a adăugat la lege, prin instituirea unei noi condiţii de admisibilitate, atunci când a analizat cererea sa prin prisma competenţei Curţii Constituţionale.

Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată prevede la art. 29 condiţiile pe care o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanţa de contencios constituţional să poată fi sesizată: excepţia să aibă ca obiect o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti ori arbitrale la cererea uneia din părţi, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă, iar prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior ca neconstituţionale printr-o decizie a Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge motivat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Textele pretins neconstituţionale sunt reprezentate de art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Sub aspectul legăturii dintre excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei, Curtea Constituţională a indicat în jurisprudenţa sa reperele "legăturii cu soluţionarea cauzei", subliniind că ele constau în aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi în necesitatea invocării excepţiei, în scopul restabilirii stării de legalitate. În concret, Curtea a apreciat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul unei instanţe judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

Prin urmare, excepţia în dezbatere trebuie să se plaseze în paradigma unui control concret de constituţionalitate, pentru că o eventuală decizie de constatare a neconstituţionalităţii trebuie să producă un efect util şi direct asupra cauzei.

Transpunând aceste considerente în cauză, Înalta Curte constată că lipseşte cerinţa existenţei unei legături a textelor de lege contestate cu cauza, întrucât examenul argumentelor prezentate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate relevă faptul că acestea nu reprezintă reale critici de neconstituţionalitate, ci o analiză comparativă realizată de recurentă între prevederile art. 64 alin. (1), ale art. 65 alin. (2), ale art. 66 alin. (1) şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 şi cele ale art. 105 din Legea nr. 85/2014, în încercarea de a atribui textelor de lege contestate o interpretare proprie prin prisma unei reglementări ulterioare, sub pretextul existenţei unei lacune legislative în cea anterioară.

De aceea, din acest punct de vedere nu se poate stabili legătura pe care ar avea-o textele de lege criticate cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care interpretarea propusă de parte îmbracă doar aparent haina neconstituţionalităţii, neconformitatea cu normele constituţionale fiind în fapt o nemulţumire pe de o parte legată de interpretarea dată acestor norme legale şi pe de altă parte legată de o pretinsă lacună din Legea nr. 85/2006, care şi-a găsit remediu în reglementarea ulterioară a Legii nr. 85/2014.

Că interpretarea comparativă a textelor legale pretins neconstituţionale şi a textului din reglementarea ulterioară este scopul demersului întreprins de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate (şi nu în esenţă criticile de neconstituţionalitate) reiese neîndoielnic din motivarea recursului, semnificative fiind argumentele din penultimul şi ultimul paragraf al memoriul de recurs de la fila x a memoriului, ca şi din paragrafele următoare de la fila x a memoriului, fiind de domeniul evidenţei că invocarea textelor constituţionale pretins încălcate s-a făcut pur formal.

În această cheie trebuie înţelese considerentele în care instanţa de recurs a subliniat aria de activitate a Curţii Constituţionale, nu în sensul în care ar fi stabilit o condiţie nouă de admisibilitate, neprevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În plus, instanţa supremă constată că instanţa de recurs a reţinut în mod judicios, în analiza aceleiaşi condiţii a legăturii cu cauza dedusă judecăţii, că textele pretins neconstituţionale vizează procedura de verificare a creanţelor de către administratorul judiciar, fiind incluse în Secţiunea a 3-a Primele măsuri şi că, la momentul soluţionării cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, această etapă fusese depăşită şi că instanţa era cea care trebuia să dea o interpretare a normelor legale, în raport cu probele administrate în cauză.

Analiza motivelor de recurs formulate de petenta din cauza de faţă relevă faptul că la punctul 2.1.6. din aceste motive a fost invocată nesocotirea textelor criticate pentru neconstituţionalitate, însă nicăieri în argumentarea acestei critici nu se invocă interpretarea proprie a părţii, pretins nesocotită de judecătorul-sindic, nici insuficienţa reglementării din Legea nr. 85/2006 faţă de cea din Legea nr. 85/2014, aşa cum susţine în motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Din această perspectivă, este evident că textele criticate pentru neconstituţionalitate, precum şi argumentarea criticii dezvoltate în susţinerea sesizării nu prezintă legătură cu recursul dedus judecăţii în faţa curţii de apel.

Instanţa supremă nu va lua în analiză argumentele aduse de recurentă în susţinerea temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât acestea ar fi fost în competenţa Curţii Constituţionale, dacă ar fi fost sesizată de instanţa de trimitere.

Cum dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate a sesizării atrage respingerea cererii de sesizare, iar în cauză s-a reţinut în mod corect lipsa cerinţei legăturii cu cauza, rezultă că în mod judicios curtea de apel, făcând aplicarea acestora, a stabilit că nu se impune sesizarea instanţei de contencios constituţional, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Constatând că decizia curţii de apel este legală, pentru toate considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. şi prin administrator special B., împotriva încheierii din 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2007.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.