Cassation dismissed: backdating of contract not actionable via inscription in false, nullity for illicit cause unproven

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2022

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 februarie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar consorţiul format din B.. şi C.., a chemat în judecată pe pârâtele D. S.R.L. şi E. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de subantrepriză nr. C318, datat la 03.10.2011, încheiat între pârâte pentru motivul determinat de cauza ilicită a acestuia şi fraudarea legii la încheierea lui.

Prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3876/20.12.2018, a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Prin sentinţa civilă nr. 2746/01.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta E. S.R.L. şi a respins ca neîntemeiată cererea de completare a încheierii din 11.12.2018 şi a sentinţei civile nr. 3876/20.12.2018, pronunţate în aceeaşi cauză.

Împotriva încheierilor din 13.11 2018 şi din 11.12. 2018 şi a sentinţei civile nr. 3876/20.12.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar consorţiul B.. şi C.. a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1756A/10.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar consorţiul format din B.. şi C.. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut aplicarea greşită a prevederilor art. 304 şi 306, a art. 22 alin. (2), a art. 277 şi a art. 295 C. proc. civ.

Referitor la aplicarea greşită a art. 304 - 306 C. proc. civ., s-a arătat că actul contestat, anume contractul de subantrepriză, a fost falsificat prin falsificarea datei (antedatare), pentru a crea un aparent just temei societăţilor E. S.R.L. şi D. S.R.L., controlate de aceeaşi persoană, pentru transferul prin gir, la 3.10.2011, două bilete la ordin emise de reclamantă şi pentru a procura o creanţă în contra reclamantei de 6.560.593 RON, context în care prevederile art. 304 C. proc. civ., privind procedura denunţării înscrisului ca fals, sunt aplicabile în cauză, hotărârea instanţei de apel fiind nelegală din această perspectivă.

Sub acest aspect, s-a apreciat că denunţarea unui înscris ca fals în cadrul unei acţiuni în anularea contractului materializat prin înscrisul respectiv este posibilă, întrucât motivele denunţării falsului şi cele vizând nulitatea nu sunt contradictorii, falsificarea contractului reprezentând mijlocul prin care s-a realizat scopul ilicit al acestuia, constând în iniţierea procedurii de executare silită împotriva recurentei-reclamante pentru o creanţă inexistentă şi, ulterior, începerea procedurii insolvenţei în contra acesteia, aşa cum rezultă din decizia nr. 252 din 1.04.2015 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât a aplicat, din oficiu şi fără a pune în discuţia părţilor, prevederile art. 277 din acelaşi act normativ, odată cu rămânerea în pronunţare asupra cererii recurentei-reclamante de a se constata că părţile adverse refuză depunerea actului contestat. De asemenea o aplicare corectă a normelor de procedură în apel impunea ca înscrisul contestat să fie înlăturat ca probă în dovedirea datei la care ar fi fost încheiat, în aplicarea art. 306 şi art. 295 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 277 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de apel ar fi trebuit să constate aplicarea lui greşită de către prima instanţă, având în vedere că, deşi s-a pus în vedere intimatelor-pârâte să depună actul contestat ca fals, sub sancţiunea art. 306 din acelaşi act normativ, Tribunalul Bucureşti a apreciat că această sancţiune nu ar putea fi incidentă faţă de prezumţia simplă referitoare la data înscrisului utilizat între profesionişti; or, această prezumţie nu se poate aplica în situaţia în care respectivul înscris este defăimat/contestat ca fals şi se solicită urmarea procedurii falsului pentru a face dovada antedatării.

Referitor la aplicarea greşită a art. 295 C. proc. civ., câtă vreme intimatele-pârâte nu s-au conformat dispoziţiei instanţei de a depune înscrisul, iar recurenta-reclamantă este partea care a solicitat înfăţişarea acestuia şi a arătat că menţiunea cu privire la dată este nereală, în temeiul dispoziţiilor anterior menţionate, instanţele fondului ar fi trebuit să constate că sunt dovedite afirmaţiile recurentei-reclamante cu privire la antedatarea contractului de subantrepriză.

În cadrul criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea atacată nu este motivată în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. în cadrul unei acţiuni în constatarea nulităţii actului materializat prin înscrisul denunţat ca fals, în cuprinsul hotărârii nefiind indicate argumentele pentru care s-a reţinut că partea nu poate apela la procedura de înscriere în fals cu privire la actul împotriva căruia a formulat acţiunea în anulare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1236 alin. (2) din C. civ.

Sub acest aspect, a afirmat că în mod eronat s-a reţinut că reclamanta nu ar fi indicat prevederile legale încălcate de intimatele-pârâte prin încheierea contractului contestat, în condiţiile în care atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în motivele de apel, acestea au fost menţionate, anume art. 663 C. proc. civ. şi art. 19 din Legea nr. 58/1934, prezenta acţiune în anulare fiind întemeiată pe considerentul că încheierea contractului s-a realizat cu scopul de a se porni executarea silită împotriva recurentei-reclamante pentru o pretinsă creanţă, concomitent cu încasarea de către E. S.R.L. de la D. S.R.L. a aceleaşi creanţe.

Subsumat ultimului motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.237 C. civ., motivat de faptul că mecanismul fraudulos care a dus la eludarea prevederilor procedurale a fost dovedit.

În opinia recurentei-reclamante, în cauză s-a demonstrat că unicul scop pentru care a fost încheiat contractul contestat a fost pentru a justifica girul biletelor la ordin şi a eluda aplicarea art. 663 C. proc. civ.

Intimatele pârâte au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinări.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a efectuat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 18.05.2022, recursul a fost admis în principiu, fiind citate părţile la termenul acordat pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Într-un prim motiv al recursului, A. S.A. critică reţinerea instanţei de apel potrivit căreia dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. S-a subliniat că, încă prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a afirmat că este fals contractul C318 prin menţionarea unei date neadevărate referitoare la încheierea lui, respectiv 03.10.2011, consemnată în cuprinsul actului, sens în care pretinde aplicabile dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

S-a subliniat că nu există incompatibilitate între înscrierea în fals şi motivele de nulitate invocate împotriva convenţiei, că înscrierea în fals era pe deplin posibilă şi că, de altfel, falsul a fost mijlocul de caracterizare a scopului ilicit al contractului, act care a prilejuit, în mod nelegal, demararea procedurii de executare silită împotriva reclamantei, deoarece acesta a fost folosit în justificarea girului biletelor la ordin, astfel cum s-a reţinut prin decizia nr. 252/2025 pronunţată în apel în dosarul nr. x/2012.

Pentru a evalua temeinicia acestui motiv de recurs, Înalta Curte arată că examenul deciziei atacate relevă că instanţa de apel a plecat, în chestiunea litigioasă a înscrierii în fals, de la două premise: aceea că apelanta nu susţine falsificarea scrierii ori a semnăturii pentru a putea fi incidente dispoziţiile procedurale care permit desfăşurarea înscrierii în fals şi că obiectul acţiunii îl reprezintă nulitatea convenţiei pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, niciunul dintre litiganţi necontestând încheierea convenţiei. Astfel, în apel s-a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu se aplică prevederile referitoare la înscrierea în fals. A mai reţinut instanţa de apel că sunt lipsite de fundament susţinerile apelantei care relevau intenţia probării falsului prin expertiză grafoscopică, întrucât se contestă data înscrisului consemnată în act la chiar momentul conceperii lui, iar nu prin contrafacerea, în orice mod a actului.

În acest cadru, Înalta Curte subliniază că, pentru dezlegarea acestei chestiuni litigioase este esenţială urmărirea modului în care etapa corespunzătoare înscrierii în fals s-a desfăşurat în faţa primei instanţe şi raţionamentul instanţei de apel.

Constată astfel instanţa supremă că în şedinţa tribunalului din 18.09.2018, această instanţă a pus în vedere pârâtelor să depună la dosar originalul actului defăimat ca fals, reţinându-se ulterior, la 13.11.2018, că acest demers nu fusese făcut "în vederea procedurii înscrierii în fals", iar obligaţia depunerii înscrisului în original aparţinea, oricum, pârâtelor, ca obligaţie procedurală ordinară; în acest sens, la acelaşi termen, s-a respins cererea reclamantei ca în temeiul art. 292, art. 293 şi art. 306, raportate la art. 329 C. proc. civ. să constate întemeiate faptele juridice afirmate prin acţiune. În continuare, în aceeaşi şedinţă, tribunalul a obligat părţile "înainte de a dispune în sensul solicitat de reclamantă" (s.n.: defăimarea înscrisului ca fals) ca până la termenul următor să îşi prezinte poziţia cu privire la înscris şi să prezinte originalul acestuia, sub sancţiunea prevăzută de art. 306 C. proc. civ.

Ulterior, la termenul de judecată din 11.12.2018, după dezbateri contradictorii referitoare la desfăşurarea procedurii de înscriere în fals şi ca urmare a solicitării reclamantei de completare a încheierii anterioare, tribunalul a amânat să se pronunţe dacă a iniţiat sau nu această procedură, iar, în final, a pronunţat sentinţa asupra fondului, lăsând nedezlegată această dispută.

O cerere de completare a încheierii din 11.12.2018 şi sentinţei a fost respinsă, tribunalul reţinând că dispoziţia stabilită în sarcina pârâtelor, de a avea asupra lor în original actele depuse la dosar în copie, nu a fost prevăzută sub o sancţiune specifică.

Urmărind această succesiune instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a considerat că nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la înscrierea în fals.

În realitate, Înalta Curte notează că procedura înscrierii în fals împotriva unui înscris sub semnătură privată, cum este şi contractul C318, este reglementată de dispoziţiile art. 304-308 C. proc. civ. şi presupune parcurgerea obligatorie a unor etape consecutive: declararea înscrierii în fals in limine litis, obligarea părţii împotriva căreia procedura este demarată de a se prezenta personal sau prin mandatar cu procură specială pentru a lua cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals şi de a depune actul defăimat ca atare în original, luarea declaraţiilor părţilor cu privire la intenţia de continuare a procedurii falsului, respectiv cu privire la intenţia menţinerii înscrisului în cadrul probelor administrate şi, dacă este cazul, eliminarea înscrisului din dosar sau verificarea stării înscrisului urmată, după caz, de sesizarea organului de urmărire penală sau de cercetarea propriu-zisă a falsului de către instanţa civilă.

Deşi prima instanţă a avut o poziţie lipsită de claritate la solicitările repetate ale reclamantei de a da efect înlăturării din dosar a înscrisului împotriva căruia s-a formulat cererea de înscriere în fals, demersurile sale concrete au corespuns demarării acestei proceduri, sens în care pârâtele au fost îndatorate să depună la dosar actul în original şi s-a cerut acestora să pregătească un răspuns cu privire la intenţia lor de a se folosi în continuare, în proces, de înscris. Aceste demersuri nu au fost însă continuate; tribunalul nu a constatat refuzul nejustificat de depunere a originalului şi nu a audiat pârâtele pentru a stabili intenţia lor de a se folosi în proces de actul defăimat ca fals; repetat, a ezitat să clarifice cărei instituţii procesuale au corespuns demersurile deja efectuate iar în final, procedurii nu i s-a mai dat niciun curs.

Or, în aceste condiţii, întrucât procedura urmată nu a epuizat etapa în care părţile exprimau o poziţie fără echivoc referitoare la desistarea lor de folosirea înscrisului, reclamanta nu a putut pretinde cu succes la prima instanţă înlăturarea lui din ordinea probelor cauzei ori aplicarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., însă pentru această din urmă aserţiune recurenta a dezvoltat un alt motiv de casare.

La rândul său, instanţa de apel, sesizând aceeaşi succesiune în ceea ce priveşte demersul primei instanţe a apreciat că aceasta a corespuns unei respingeri implicite a cererii de înscriere în fals, concluzie pe care a validat-o. A explicat părţilor că dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. nu erau aplicabile faţă de împrejurarea că reclamanta nu a susţinut că în înscrisul defăimat ca fals ar fi fost falsificată scrierea ori semnătura spre a fi incidente prevederile privind denunţarea înscrisului ca fals, pretinzându-se doar că părţile au inserat o dată necorespunzătoare adevărului şi că adevărata dată a convenţiei era ulterioară.

În condiţiile în care recurenta pretinde în acest stadiu al procesului că statuările instanţei de apel sunt greşite şi că era posibilă înscrierea în fals împotriva actului constatator al convenţiei, deoarece nu există nicio incompatibilitate între acest demers şi motivele de nulitate invocate, Înalta Curte arată că nu acesta a fost argumentul de substanţă al instanţei de apel.

Antamând astfel şi următorul motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs subliniază că în cuprinsul deciziei recurate curtea de apel a expus cu suficientă claritate argumentele juridice care susţin inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 304 şi urm. C. proc. civ. cu privire la cererea de înscriere în fals.

Astfel, pe lângă considerentele deja redate ale deciziei recurate, în mod repetat instanţa de apel a afirmat că apelanta-reclamanta nu afirma în esenţă o falsificare a scrierii care să poate fi constatată prin mijlocirea unei expertize grafoscopice, cum s-a pretins, şi că operaţiunea de antedatare a contractului nu intră astfel în spectrul înscrierii în fals reglementate de C. proc. civ., că reclamanta nu a afirmat că înscrisul ar avea un alt conţinut decât cel pretins de pârâte, inclusiv în privinţa datei menţionate în act, ci că pretinderea că actul s-a încheiat la data trecută în înscris este nereală şi că a fost făcută în scopul fraudării intereselor reclamantei.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel respectă exigenţele motivării impuse de garanţiile unui proces echitabil şi unei judecăţi efective a cauzei şi reflectă aplicarea corectă a normelor procesuale.

Dispoziţiile art. 304 şi urm. C. proc. civ. sunt integrate regulilor privind administrarea probei cu înscrisuri şi se referă exclusiv la înscrisuri ca mijloc de probă într-un proces, instrumentum probationis.

Sfera înscrierii în fals, care are ca obiect instrumentul probator, este delimitată astfel la falsificarea scrierii sau semnăturii, iar jurisprudenţial, acest domeniu s-a extins şi cu privire la suportul material al actului, adică la o denaturare produsă asupra elementelor lui materiale definitorii: o scriere sau semnătură care nu aparţin celui de la care actul emană sau alterarea, în orice mod, a acestora, adică o demonstrare a lipsei de autenticitate a actului depus în proces în raport cu cel originar.

Iese astfel din sfera reglementată un pretins fals conceptual al actului instrumentator, adică un act pe care părţile l-au conceput originar în mod necorespunzător adevărului, cum este situaţia descrisă de recurenta-reclamantă care pretinde că, de conivenţă, spre frauda intereselor sale, pârâtele au consemnat în act o dată necorespunzătoare adevărului. În acest caz, recurenta-reclamantă nu afirmă o falsificare a scrierii sau semnăturii, ci un aspect care excedează elementele instrumentului probator, care intră în sfera intenţiei părţilor şi care nu poate fi demonstrată ori combătută prin înscrierea în fals.

Chiar şi dincolo de aceste statuări, Înalta Curte reaminteşte părţilor că finalitatea înscrierii în fals în procesul civil nu este alta decât înlăturarea înscrisului din proces ca probă iar nu infirmarea operaţiunii juridice ca atare, ca negotium iuris ori, cum pretinde recurenta-reclamantă, demonstrarea nulităţii ei.

În măsura în care strategia reclamatei a urmărit să releve antedatarea înscrisului ca mijloc de caracterizare a cauzelor de nulitate afirmate cu privire la operaţiunea juridică, în sensul de negotium iuris, aceasta s-a plasat în mod eronat pe contestarea ca fals a înscrisului doveditor. Această procedură, dacă întrunea condiţiile pentru a fi accesată, putea permite reclamantei eliminarea din dosar a înscrisului, deci a unei probe din proces; eliminarea acestei probe nu conducea automat la concluzia că operaţiunea juridică, de altfel, necontestată, s-a încheiat la o altă dată decât cea pretinsă de adversari, aşa încât părţile erau îndatorate a dovedi data pretinsă prin alte mijloace probatorii admisibile în proces. Cu alte cuvinte, nulitatea unui act juridic fondată pe cauza ilicită sau frauda la lege, cum se pretinde în litigiu, nu ar putea fi dovedită prin înlăturarea din dosar a probei care susţine încheierea convenţiei, ci are alte resorturi, care ţin de elementele intenţionale ale actului juridic ce trebuie demonstrate, în acest caz, prin elemente extrinseci înscrisului.

De aceea, pentru aceste considerente, instanţa de recurs subliniază că primele motive ale recursului sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

Prin următoarele critici, care vor fi examinate împreună, recurenta afirmă că tribunalul a încălcat regulile de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, pe de o parte, pentru că a eludat dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. ignorând principiul contradictorialităţii prin valorificarea dispoziţiilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ., iar pe de altă parte, pentru că a dat efect unei prezumţii simple valorificând în cauză înscrisul împotriva căruia reclamanta se înscrisese în fals, iar curtea de apel nu a recunoscut aceste încălcări.

Mai precis, recurenta critică faptul că instanţa de apel nu a admis motivele de apel constând în ignorarea regulilor procesuale enunţate de către prima instanţă. Sugerând în critica formulată că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină alte considerente, care ar fi condus, în opinia părţii, la o decizie favorabilă, recurenta nu afirmă încălcarea acestor reguli de procedură în apel, ci este nemulţumită de modul în care a raţionat această instanţă.

Fiind formulate specific ca motive de apel, aceste critici au fost examinate de instanţa de prim control judiciar. Astfel, în decizie s-a subliniat că nu era necesar ca tribunalul să pună în dezbatere aplicarea dispoziţiilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nefiind o împrejurare de drept nouă, întrucât reprezintă tocmai unul dintre temeiurile de drept pe baza cărora instanţa evaluează probele în ansamblu şi că, fiind instituită o prezumţie simplă, părţile o puteau răsturna cu orice mijloc de probă.

Instanţa de recurs notează că nicio încălcare a normelor de procedură în apel nu a fost identificată de recurentă pentru a putea fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Numai în măsura în care recurenta pretinde aplicarea greşită şi în apel a dispoziţiilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care înscrisul constatator fusese contestat ca fals, motivul de casare poate fi examinat în mod propriu în recurs. În acest context recurenta a afirmat că prezumţia legală nu mai putea fi valorificată deoarece înscrisul fusese defăimat ca fals; a subliniat recurenta că dispoziţiile art. 306 C. proc. civ. au fost înlăturate ca urmare a aplicării unei prezumţii legale simple, date de art. 277 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce vădeşte o aplicare greşită a normelor procesuale şi validarea unui raţionament absurd.

Aceste critici sunt însă lipsite de fundament şi vădesc o înţelegere precară a considerentelor instanţei de apel; prin niciunul dintre acestea instanţa de apel nu a expus un astfel de raţionament.

Instanţa de apel a avut a examina aplicarea dispoziţiilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ. de către prima instanţă, în condiţiile în care premisa esenţială a motivării, cu privire la problematica înscrierii în fals împotriva înscrisului constatator al convenţiei, a fost aceea că reclamanta nu putea uza de acest mijloc de contestare a înscrisului în condiţiile cerute. Această justificată premisă a condus instanţa de apel la validarea raţionamentului tribunalului care nu a înlăturat înscrisul din suma probelor examinate, aşa încât, valorificându-l, în lipsa unor dovezi contrare, prezumţia instituita de art. 277 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la proba datei înscrisului sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, a devenit deplin operantă. Nu au fost, aşadar, înlăturate de la aplicare dispoziţiile art. 306 C. proc. civ. în concurs cu cele ale art. 277 alin. (3) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, constatându-se că înscrisul nu a fost înlăturat din dosar cu succes în contextul unei înscrieri în fals ori combătut, prin alte probe, data înscrisă în cuprinsul său este prezumată a fi cea la care actul a fost încheiat.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că aceste motive de casare sunt lipsite de fundament şi le înlătură.

O critică succesivă a recurentei, integrată tot dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a vizat aplicarea greşită a prevederilor art. 295 C. proc. civ., în măsura în care instanţa de apel a reţinut că apelanta nu pretinde că înscrisul ar cuprinde menţiuni pe care părţile adverse le-ar contesta şi care ar putea fi dovedite prin mijlocirea prezumţiei instituite de dispoziţia de drept procesual în discuţie.

Or, recurenta a subliniat că potrivit art. 295 C. proc. civ. "(...) instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris de partea care a cerut înfăţişarea"; de vreme ce această parte a solicitat depunerea la dosar a înscrisului încă din 18.09.2018, în faţa primei instanţe, iar pârâtele nu s-au conformat, rezulta că afirmaţia sa referitoare la caracterul nereal al datei actului, menţionate în cuprinsul lui, era o chestiune de fapt dovedită, iar instanţa de apel a constatat greşit că apelanta nu putea pretinde în favoarea sa aplicarea acestei dispoziţii legale.

Nici acest motiv de casare nu este însă fondat.

Dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. reglementează o situaţie procesuală distinctă de cea înfăţişată de recurentă şi incompatibilă cu dispoziţiile art. 304 şi urm. C. proc. civ.

Dacă în ipoteza înscrierii în fals depunerea înscrisului contestat ca atare în proces, în original, are ca finalitate verificarea stării lui materiale şi conservarea în scopul verificării falsului de către organele competente şi presupune, prin premisă, că actul a fost deja depus în proces făcând posibilă însăşi contestarea lui, dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. au în vedere un cu totul alt caz.

Aceste din urmă dispoziţii legale succed în mod logic celor ale art. 293 C. proc. civ. şi reglementează, de facto, situaţia în care o parte "învederează că partea adversă deţine un înscris probatoriu, referitor la proces", aşa încât, în măsura în care înfăţişarea lui nu este benevolă, instanţa poate ordona deţinătorului înscrisului să îl prezinte în proces. Finalmente, potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., dacă s-a dovedit deţinerea înscrisului de către adversar şi acesta nu se conformează ordinului de a depune în proces înscrisul, "instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris de către partea care a cerut înfăţişarea".

Chiar dacă instanţa de apel nu a descris întregul context legal în care dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. sunt aplicabile, Înalta Curte subliniază primordial că situaţia premisă care permitea incidenţa acestui text de lege nu este cea din proces. Înscrisul nu era "ascuns" de partea potrivnică, ci se afla între actele dosarului; premisa înfăţişării lui nu a fost cea rezumată mai sus, ci a corespuns intenţiei reclamantei de a se înscrie în fals împotriva acestuia. În proces nu au existat dispute asupra deţinerii înscrisului de către partea potrivnică, adică asupra înseşi existenţei actului probator, ci cu privire la depunerea lui în original. În fine, esenţial, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. au în vedere o prezumţie judiciară favorabilă celui care cere înfăţişarea înscrisului care constă în a se considera dovedite "afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris", în timp ce recurenta consideră, cu totul greşit, că avea dreptul să i se considere dovedite afirmaţiile făcute împotriva conţinutului înscrisului, adică înlăturarea din cuprinsul lui a consemnării privind data încheierii actului juridic pe care înscrisul îl proba.

În concluzie, în sensul solicitat de recurentă, dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. nu erau aplicabile, aşa încât critica recurentei va fi înlăturată.

În orice caz, pentru a finaliza orice considerente legate de incidenţa regulilor de drept procesual pe care recurenta le aminteşte în acest recurs, cu privire la regulile instituite atât prin art. 277 alin. (3), cât şi prin art. 295 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că normele în discuţie instituie simple prezumţii, legale ori judiciare, ceea ce evidenţiază caracterul lor delebil. Disputa juridică fiind purtată asupra datei reale a încheierii acordului contractual contestat, părţile puteau folosi în proces orice probe care conduceau la răsturnarea acestor prezumţii, probe de care părţile nu erau dispensate, chiar în modul în care reclamanta a conceput întreaga sa strategie procesuală.

Întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., următoarele motive de recurs vizează aplicarea greşită, în apel a dispoziţiilor art. 1236 alin. (2) şi art. 1237 C. civ.

Astfel, recurenta consideră că instanţa de apel a reţinut greşit că nu au fost indicate prevederile legale încălcate la încheierea actului, în condiţiile în care aceste dispoziţii au fost evocate prin însăşi cererea de chemare în judecată. În acest sens, recurenta a arătat că au fost menţionate dispoziţiile art. 663 C. proc. civ. şi cele ale art. 16 din Legea nr. 58/1934 şi că, descriind mecanismul în care pârâtele au acţionat, este evidentă încălcarea acestor dispoziţii legale. De asemenea, a subliniat că a demonstrat modul în care pârâtele au urmărit fraudarea intereselor sale, că au folosit contractul atacat spre a preconstitui un just titlu pentru gir, valabil numai în condiţiile antedatării operaţiunii juridice încheiate. Consecinţele girului au permis giratarului E. S.R.L. demararea executării silite împotriva recurentei şi au condus la intrarea acestei societăţi comerciale în insolvenţă, fiind evidentă cauza de nulitate evocată prin încălcarea dispoziţiilor art. 1237, art. 1236 alin. (2) C. civ. şi art. 663 C. proc. civ.

Examinând din nou decizia recurată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reţinut că motivele de nulitate evocate de recurenta sunt frauda la lege şi cauza ilicită a contractului, caracterizate de reclamantă prin descrierea mecanismului de încheiere a contractului C318, în special prin antedatarea acestuia şi, astfel, consolidarea unui gir al biletelor la ordin emise de S.C. A. S.A. Instanţa de apel a reţinut că deşi au fost invocate dispoziţiile art. 1236 alin. (2) C. civ., totuşi, reclamanta nu a arătat care sunt normele legale încălcate ori în ce măsură scopul convenţiei atacate este contrar legii ori ordinii publice.

Observaţiile instanţei de apel sunt corecte. Încălcarea legii sau a bunelor moravuri presupune identificarea acelei dispoziţii care, la încheierea convenţiei, a fost nesocotită. Demonstraţia motivului de nulitate bazat pe acest fundament presupune identificarea regulii de drept ori de ordine publică care impune o anumită conduită şi care a fost încălcată de părţi concomitent încheierii acordului contractual. În acest context, atât evocarea dispoziţiilor art. 663 C. proc. civ., cât şi a celor ale art. 16 din Legea nr. 58/1934 are aptitudinea de a pune în discuţie chestiuni plasate în legătură cu încheierea convenţiei, însă nu demonstrează ilicitatea ei. În alte cuvinte, a pretinde că încheierea convenţiei C318 a validat girul biletelor la ordin şi ulterior a demarat executarea silită a acestor titluri de valoare, într-un context factual descris amănunţit de reclamantă, dar nedemonstrat după regulile de probaţiune judiciară, nu poate conduce la finalitatea urmărită de această parte. În sine, evocarea celor două dispoziţii de drept, prima referitoare la împrejurarea că executarea silită va putea porni numai pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, a doua, statuând regula că în acţiunea cambială nu se pot opune posesorului excepţiile personale ale deţinătorilor anteriori ori ale trăgătorului, decât dacă deţinătorul actual a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului nu demonstrează per se încălcarea, de către pârâte, a regulilor de conduită pe care aceste dispoziţii le impun.

Astfel cum a subliniat şi instanţa de apel, cauza ilicită şi frauda la lege nu pot fi susţinute prin mecanismul descris de reclamantă în lipsa unor probe adecvate pentru demonstrarea ilicitului contractual.

Înlăturând, pentru aceste considerente, şi motivele de casare care pretind încălcarea normelor de drept material de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul nu este fondat şi îl va respinge, potrivit art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei civile nr. 1756A din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2022.