Territorial jurisdiction for labor disputes: secondary branch seat satisfies Labor Code Article 269(2) criterion

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Segarcea la 22 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.723,7 RON şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile 1.719 C. civ. şi art. 1.026 C. proc. civ.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, susţinând că pretenţiile deduse judecăţii sunt fundamentate pe un raport de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 926/2021 din 15 decembrie 2021, Judecătoria Segarcea a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă sesizată a constatat că pârâtul a fost angajatul reclamantei în baza contractului individual de muncă nr. x din 27 aprilie 2021, care a încetat la 17 iunie 2021.

A mai reţinut că reclamanta solicită repararea unui prejudiciu rezultat din îndeplinirea defectuoasă de către pârât a atribuţiilor sale de serviciu.

În acest context, a apreciat că pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu conflictelor dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, în sensul art. 231 din Codul muncii, motiv pentru care a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Dolj, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. x/2022.

Reclamanta a depus note scrise prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dolj.

Prin sentinţa nr. 517/2022 din 3 martie 2022, Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Pentru a hotărî astfel, a apreciat că norma edictată la art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează acele structuri cu personalitate juridică, care pot sta singure în proces.

Astfel, a reţinut că numai societatea reclamantă are personalitate juridică, punctul de lucru din Craiova fiind un dezmembrământ fără personalitate juridică, în sensul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Totodată, a apreciat că indicarea punctului de lucru produce efecte numai în privinţa comunicării actelor de procedură, nefiind un criteriu de stabilire a instanţei competente.

Prin urmare, constatând că sediul reclamantei este în Galaţi, Tribunalul Dolj a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Prin sentinţa civilă nr. 880 din 14 iunie 2022, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Segarcea, a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între instanţele sesizate şi a înaintat dosarul instanţei supreme în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, a constatat că reclamanta a învestit instanţele cu o cerere cu valoare redusă, care nu a fost modificată de reclamantă.

În aceste condiţii, a reţinut că prima instanţă sesizată nu putea schimba procedura cererii cu valoare redusă aleasă de reclamantă.

Apreciind că instanţa competentă se determină în temeiul art. 107 alin. (1) raportat la art. 1.028 C. proc. civ., Tribunalul Galaţi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Segarcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza finală C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând cerinţele impuse de acest text de lege, Înalta Curte constată că instanţele s-au dezînvestit succesiv prin declinare, iar ultima instanţă învestită şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente. Fiind ivit un conflict negativ de competenţă, se impune emiterea regulatorului de competenţă.

Referitor la competenţa materială, divergenţa vizează aplicabilitatea art. 1.028 alin. (1) C. proc. civ., care stabileşte competenţa de soluţionare a cererilor cu valoare redusă în favoarea judecătoriei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că reclamanta a solicitat iniţial, pe calea unei cereri cu valoare redusă, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.723,7 RON.

La termenul din 15 decembrie 2021, prima instanţă sesizată a pus în discuţia părţilor calificarea acţiunii, apreciind că aceasta nu poate fi judecată în cadrul procedurii privind cererile cu valoare redusă prin raportare la apărările pârâtei; la acelaşi termen, reclamanta şi-a transformat cererea cu valoare redusă într-o cerere întemeiată pe dreptul comun.

În acest context, Înalta Curte reţine că renunţarea reclamantei la procedura privind cererile cu valoare redusă în urma calificării acţiunii ca fiind una incompatibilă cu această procedură, faţă de pretenţiile şi apărările părţilor care se circumscriu unui conflict de muncă, determină inaplicabilitatea normei de competenţă edictate la art. 1.028 C. proc. civ.

De altfel, art. 1.026 alin. (3) lit. f) C. proc. civ. prevede că procedura cererilor cu valoare redusă nu se aplică cererilor referitoare la dreptul muncii. Nefiind aplicabilă această procedură, competenţa materială nu aparţine judecătoriei, ci tribunalului conform art. 208 din Legea nr. 62/2011.

Referitor la competenţa teritorială, art. 269 alin. (2) din Codul muncii stabileşte că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Astfel, competenţa de soluţionare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Cu privire la noţiunea de "sediu", textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face vreo distincţie între sediul principal şi cel secundar al reclamantului. Or, aplicând regula de interpretare conform căreia, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât şi sediul secundar.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte constată că societatea reclamantă a formulat acţiunea prin punctul său de lucru, care are sediul în municipiul Craiova. Împrejurarea că acest sediu este unul secundar, în sensul art. 227 alin. (2) C. civ., nu conduce la concluzia că instanţa competentă teritorial se stabileşte numai în funcţie sediul principal al reclamantei, din moment ce art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face vreo distincţie între sediul principal şi cel secundar.

Cum sediul indicat de reclamantă se află în circumscripţia Tribunalului Dolj, rezultă că acestui tribunal îi revine competenta de soluţionare a cauzei.

Pentru aceste motive, în aplicarea art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2022.