Letter of intent held binding purchase contract; buyer ordered to pay €3.075m penalty damages with 6% interest

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Deliberând asupra cererilor de recurs, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 4243 din 11 iulie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta E., pe care a obligat-o la plata sumei de 3.075.000 euro, reprezentând daune-interese conform art. 2 alin. ultim din Scrisoarea de intenţie din 22.11.2013, la valoarea în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, la care se adaugă dobânzi legale penalizatoare în valoare de 14%/an, respectiv 0,04% pe fiecare zi de întârziere până la plata efectivă a debitului principal. Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 39.622 RON taxă judiciară de timbru şi 15.255 euro, la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de onorariu avocaţial.

Împotriva încheierii de şedinţă din 4 aprilie 2016, prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, precum şi a sentinţei civile nr. 4243/11.07.2016, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a declarat apel pârâta E., care a invocat, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei generale a instanţelor române, reţinându-se în mod greşit de către instanţa de fond că scrisoarea de intenţie este un antecontract de vânzare, procedând astfel la o recalificare juridică greşită.

Prin decizia civilă nr. 1859/19.11.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul societăţii pârâte, schimbând în tot încheierea din 4 aprilie 2016, precum şi sentinţa tribunalului, în sensul că a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. B., C. şi D..

Prin decizia civilă nr. 605/22.03.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a admis recursul reclamanţilor, dispunând casarea deciziei nr. 1859 din 9 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că în prezenta cauză competenţa de soluţionare aparţine instanţelor române, precum şi că prezintă relevanţă în stabilirea instanţei general competente identificarea naturii juridice a scrisorii de intenţie, astfel cum aceasta transpare din clauzele care o alcătuiesc.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în data de 21 august 2019, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1764 din 26 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în majoritate, a admis apelul formulat de pârâta E. împotriva sentinţei civile nr. 4243/11.07.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat societatea pârâtă la plata către reclamanţi a dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 6%/an, calculată la suma de 3.075.000 euro, începând cu data de 29 septembrie 2015 şi până la plata efectivă a debitului, menţinând-o în rest. Totodată, intimaţii au fost obligaţi la plata către apelantă a sumei de 4.925 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar apelanta la plata către intimaţi a sumei de 15.008 euro, echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu acelaşi titlu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta E., precum şi recurs incident, reclamanţii A., B., C. şi D..

Prin recursul principal pârâta, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate şi, după rejudecare, schimbarea în tot a deciziei, în sensul admiterii apelului societăţii şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, societatea recurentă a susţinut că hotărârea atacată încalcă aspectele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 605 din 22 martie 2019, fiind nesocotit art. 501 din cod. Prin decizia de casare instanţa supremă a admis recursul intimaţilor doar în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor române, dezlegând numai aspecte generice privind fondul cauzei, necesare soluţionării excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române, fapt care nu consolidează susţinerile intimaţilor legitimate în cuprinsul hotărârii instanţei de apel.

Faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţionează că scrisoarea de intenţie are o natură contractuală nu contrazice cu nimic susţinerile pârâtei recurente cu privire la fondul cauzei, aceasta necontestând că respectivul act juridic stabileşte anumite drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor. Dimpotrivă, instanţa supremă a reţinut că scrisoarea de intenţie nu poate fi asimilată unui contract numit, cum ar fi promisiunea de vânzare, fiind rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor.

Chiar dacă, aparent, decizia recurată face trimitere la aspectele reţinute de instanţa supremă, prin efectele date de instanţa de rejudecare s-a ajuns la o veritabilă încălcare a deciziei de casare, scrisoarea de intenţie devenind de facto o veritabilă promisiune de vânzare, ceea ce încalcă şi art. 501 C. proc. civ., dând un caracter de contract numit (antecontract de vânzare) scrisorii de intenţie, în ciuda problemei de drept dezlegate deja.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare invocat, pârâta a arătat că instanţa de apel a încălcat natura juridică a scrisorii de intenţie, prevederile acesteia şi voinţa reală a părţilor, nesocotind prevederile art. 1266, 1268, 1270, respectiv 1272 din C. civ.

În lumina prevederilor legale mai sus menţionate, dar şi a doctrinei, drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor trebuie analizate nu doar din perspectiva clauzelor expres stipulate, ci şi din perspectiva obligaţiilor implicite ale acestora, în acord cu voinţa lor reală.

În aceste condiţii, este evident că dispoziţiile legale care conturează principiul pacta sunt servanda sunt imperative şi de ordine publică, întrucât impun subiectelor de drept o anumită conduită care trebuie urmată, nefiind posibil să se deroge de la această regulă decât în cazurile şi în ipotezele prevăzute de lege. Posibilitatea părţilor de a insera în contract anumite clauze privitoare la drepturile şi obligaţiile lor este guvernată de norme dispozitive, însă din momentul în care acestea sunt incluse în contract, devine incident principiul pacta sunt servanda, o concluzie contrară golind de conţinut art. 1270 şi 1272 din C. civ.

În mod evident, părţile nu ar putea să stipuleze o clauză în contract prin care să tindă să înlăture incidenţa acestor două norme întrucât nu am mai avea o convenţie legal încheiată (lipsind esenţa constând în intenţia părţilor de a se angaja juridic). Mai mult, în ipoteza în care forţa obligatorie a contractului ar fi guvernată de norme dispozitive, îndeplinirea obligaţiilor contractuale ar fi lăsată la latitudinea părţilor, fiind golită de conţinut implicit răspunderea civilă contractuală. Prin urmare, este evident că dispoziţiile art. 1270 şi 1272 din C. civ. reprezintă norme imperative, de care atât instanţa, cât şi părţile, trebuie să ţină cont.

Prin raportare la finalitatea respectivelor texte legale se poate concluziona că acestea sunt de ordine publică, vizând un interes general, public - acela al menţinerii securităţii raporturilor juridice în societate. Plecând de la principiul forţei obligatorii a contractului, instanţa are obligaţia de a interpreta contractul în acord cu regulile consfinţite în art. 1266 şi 1268 din C. civ.

Aceste reguli de interpretare reprezintă un corolar al principiului forţei obligatorii a contractului, fiind necesară interpretarea acordul părţilor în concordanţă cu voinţa reală a acestora, cu natura contractului, cu interpretarea dată anterior de părţi raporturilor dintre ele, precum şi în funcţie de practicile statornicite între ele. În jurisprudenţa instanţei supreme au fost casate hotărâri care au nesocotit principiul forţei obligatorii a contractului, apreciindu-se că au fost încălcate dispoziţiile art. 1270 din C. civ. (a se vedea deciziile nr. 107/2015 din 20 ianuarie 2015 şi nr. 92/2016 din 26 ianuarie 2016).

Scrisoarea de intenţie, construcţie juridică frecvent folosită ca document precontractual în faza negocierilor, a fost încheiată de părţi pentru a stabili anumite coordonate ale negocierilor ce urmau a fi purtate pentru vânzarea activelor F. şi chiar a coordonatelor tranzacţiei înseşi. Necesitatea încheierii unui astfel de document a fost justificată de complexitatea tranzacţiei avute în vedere de părţi şi de implicaţiile acesteia pe piaţă, de situaţia juridică incertă a unora dintre active, de organizarea internă a celor două societăţi, de procedura decizională specifică, precum şi de lipsa de certitudine cu privire la aprobarea Consiliului Concurenţei.

Mai mult decât atât, art. 2 din scrisoarea de intenţie nu poate conţine vreo obligaţie de a cumpăra activele F. pentru că această cumpărare era condiţionată de o serie de cerinţe clar determinate în art. 5, printre care se regăseşte şi finalizarea cu succes a negocierilor. Este, astfel, clar că la momentul semnării scrisorii de intenţie societatea recurentă nu putea exprima un consimţământ ferm la cumpărare. Altfel spus, încă de la început nu au fost în niciun moment îndeplinite condiţiile din scrisoarea de intenţie pentru perfectarea tranzacţiei, recurenta-pârâtă neputând rămâne blocată la nesfârşit într-un contract, în ciuda încercărilor nenumărate de deblocare a situaţiei.

În cazul dedus judecăţii nici măcar nu a fost încheiat un Memorandum of Understanding, documentul cel mai întâlnit şi cel mai puternic din punctul de vedere al efectelor care se încheie în etapa precontractuală. Astfel, este dificil de înţeles interpretarea potrivit căreia scrisoarea de intenţie reprezintă o promisiune de vânzare.

În mod greşit decizia atacată creează scrisorii de intenţie valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile din art. 1661 C. civ., referitoare la preţ determinabil. În realitate, analizând clauzele scrisorii de intenţie, este evident că ea nu valorează promisiune bilaterală de vânzare, lipsind elemente esenţiale specifice unui astfel de contract.

În primul rând, se menţionează faptul că scrisoarea de intenţie nu a fost încheiată între viitorii cumpărători şi vânzători ai activelor, fiind semnată de societatea pârâtă şi intimaţi, care sunt doar acţionarii/asociaţii societăţilor care urmau să vândă, respectiv să cumpere. Aşadar, părţi ale scrisorii de intenţie nu sunt societăţile proprietare ale activelor F. şi societăţile care urmau să cumpere, ci persoanele care puteau decide această tranzacţie dacă, în urma negocierilor, se ajungea la un rezultat acceptabil pentru ambele părţi, ceea ce înseamnă că scrisoarea de intenţie a fost încheiată ca bază a negocierilor tocmai între persoanele care aveau abilitatea de a negocia tranzacţia.

Astfel, intimaţii şi-au asumat obligaţia ca pe parcursul negocierilor cu recurenta să nu se angajeze în negocieri privind activele F. din scrisoarea de intenţie cu alte părţi interesate, oferind astfel exclusivitate Societăţii E. pe perioada negocierilor.

În al doilea rând, preţul nu era determinat sau determinabil. Deşi în art. 1 din scrisoarea de intenţie recrenta a indicat un preţ este evident că acesta nu este preţul ferm de cumpărare, ci preţul de la care pârâta era dispusă să demareze negocierile. Aceasta, în condiţiile în care, potrivit art. 5, una dintre condiţiile încheierii ulterioare a tranzacţiei era tocmai ajungerea la un rezultatul al negocierilor satisfăcător pentru recurentă.

O dovadă clară în sensul că preţul indicat la art. 1 era doar o bază de începere a negocierilor o constituie faptul că din corespondenţa depusă de intimaţi rezultă că de la preţul iniţial menţionat de 30.750.000 euro intimaţii au acceptat în cursul negocierilor o reducere de până la 24.000.000 euro. De altfel, acest aspect este expres menţionat în scrisoarea de intenţie, unde la art. 1 se arată că, "în baza informaţiilor primite până acum, E. poate indica un preţ de cumpărare de 30.750.000 euro", fiind evident că niciuna dintre părţi nu a considerat preţul avansat în momentul semnării scrisorii de intenţie drept preţ final al vânzării, ci doar o bază de pornire a negocierilor.

Este evident, deci, că preţul viitoarei vânzări urma a fi stabilit după negocieri, în baza unui acord ulterior de voinţă al părţilor, iar nu pe baza unor criterii obiective, independente de un nou acord de voinţă şi stabilite de părţi încă de la început, aşa cum ar fi impus art. 1661 C. civ.

În ceea ce priveşte obligaţiile asumate de părţi, recurenta a arătat că specificul promisiunii de vânzare este acela că dă naştere pentru fiecare parte unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei celeilalte părţi de a încheia contractul promis.

În speţă, însă, niciuna dintre părţi nu îşi asumă obligaţia de a cumpăra, respectiv de a vinde. Aşa cum rezultă în mod neechivoc din conţinutul acestei convenţii, scrisoarea de intenţie a avut doar rolul de a stabili nişte coordonate ale negocierilor ce urmau a se purta între părţi pentru achiziţionarea activelor prin intermediul a două societăţi cu răspundere limitată ce trebuiau a fi înfiinţate de către recurentă. Aşadar, obligaţiile stabilite în sarcina părţilor prin scrisoarea de intenţie sunt specifice fazei precontractuale de negociere. Mai mult, având în vedere că una dintre obligaţii este tocmai aceea de a pune la dispoziţie documentele şi informaţiile pentru realizarea unui raport due dilligence, rezultă implicit că recurenta avea opţiunea de a refuza să cumpere activele F. în cazul în care fie rezultatul raportului, fie rezultatul negocierii condiţiilor contractuale nu-I erau nesatisfăcătoare, o asemenea prevedere expresă a scrisorii de intenţie fiind absolut incompatibilă cu promisiunea bilaterală de vânzare.

Mai mult decât atât, intenţia părţilor a fost de a stabili anumite termene până la care părţile trebuiau să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în scrisoarea de intenţie, obligaţii fără de care tranzacţia nu ar fi putut fi încheiată. Astfel, toate impedimentele pentru încheierea contractului de vânzare trebuiau soluţionate într-un anumit termen, neputând fi admisă teza conform căreia aceste impedimente ar fi putut fi remediate oricând.

Contrar susţinerilor intimaţilor, legitimate de instanţele de judecată, recurenta nu putea fi blocată chiar şi în prezent în scrisoarea de intenţie dacă: a) activele F. erau sub sechestru penal (o parte erau sub sechestru şi la momentul pronunţării sentinţei); b) părţile nu agreau preţul, sau c) orice condiţie din scrisoarea de intenţie nu era îndeplinită.

În plus, faţă de toate aceste argumente, a mai fost relevat faptul că potrivit normelor generale de drept civil, suverană în stabilirea naturii juridice şi clauzelor unui contract este voinţa părţilor. Or, în cazul scrisorii de intenţie părţile au afirmat clar, de la bun început, scopul încheierii acesteia:

"pentru a vă oferi şi a ne oferi încrederea necesară pentru a realiza următorii paşi şi următoarele acţiuni ce vor duce la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, intenţiile noastre sunt următoarele: (...)".

Faptul că după semnarea scrisorii de intenţie negocierile dintre părţi au condus la redactarea a două proiecte de contract de vânzare-cumpărare nu poate fi reţinut drept dovadă a naturii juridice de promisiune bilaterală de vânzare a scrisorii de intenţie. În realitate, redactarea a două proiecte de contract, ca şi modificarea unor elemente esenţiale a contractului, cum ar fi preţul, fac tocmai dovada că scrisoarea de intenţie a fost o bază pentru demararea negocierilor prin care părţile urmau să stabilească, conform voinţei lor, elementele esenţiale ale contractului şi celelalte clauze ale acestuia şi tocmai de aceea, preţul propus iniţial ca şi obiectul vânzării (respectiv anumite active din cele vizate iniţial de tranzacţie) au suferit modificări pe parcursul negocierilor.

Recurenta-pârâtă a mai dezvoltat argumente privitor la situaţia juridică a activelor F. în momentul denunţării unilaterale a scrisorii de intenţie şi în momentul pronunţării hotărârii primei instanţe, susţinând, totodată, eroarea instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiei stipulate la art. 5.2 din contract.

În primul rând, face trimitere la documentele şi informaţiile care i-au fost puse la dispoziţie de către reprezentanţii Societăţii F. S.A. odată cu corespondenţa din 19 mai 2015 şi care demonstrează că asupra activelor a fost instituit un sechestru asigurător, mai întâi în dosarul penal nr. x/2012 şi apoi în dosarul nr. x/2013, disjuns din primul, iar la momentul trimiterii informaţiilor sechestrul viza toate activele F., neexistând niciun indiciu cu privire la momentul sau chiar posibilitatea ridicării sale. Măsurile de ridicare parţială nu vizează activele F. şi sunt exemple nerelevante, ele fiind luate în considerarea unor situaţii speciale ale bunurilor care au fost scoase de sub sechestru (de ex., var nestins, care putea fi valorificat într-o anumită perioadă, zahăr care s-ar fi deteriorat prin păstrare mai mult timp).

În al doilea rând, o dovadă incontestabilă a faptului că sechestrul penal asupra activelor F. a existat în momentul denunţării scrisorii de intenţie (22 mai 2015) o constituie chiar Ordonanţa din 29 septembrie 2015, depusă de intimaţi. Abia prin această ordonanţă, deci la 4 luni de la întreruperea negocierilor de către recurentă, s-a dispus ridicarea sechestrului penal cu privire la o parte din activele F. şi aceasta nu pentru că intimaţii ar fi achitat prejudiciului reţinut în sarcina lor, ci pentru că sechestrul a fost mutat asupra altor active aparţinând grupului F..

În fine, o altă dovadă clară a greşitei aplicări a legii o constituie extrasul de carte funciară depus de recurentă la termenul din 27 iunie 2016, extras care se referă la sediul F., unul dintre activele importante care urmau a constitui obiectul tranzacţiei, şi din care rezultă că sechestrul penal exista asupra acestui bun chiar şi la data respectivă, deci la mai bine de un an de la denunţarea scrisorii de intenţie.

Concluzionând, condiţia stipulată la art. 5.2 din scrisoarea de intenţie pentru perfectarea tranzacţiei nu era îndeplinită nici la data pronunţării hotărârii primei instanţe, astfel că denunţarea este pe deplin legitimă, iar obligarea recurentei la plata de daune este lipsită de orice temei legal sau contractual.

În mod neîntemeiat se reţine că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale (art. 1350 C. civ.), pe motiv că intimaţii şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin scrisoarea de intenţie şi că au fost îndeplinite toate condiţiile stipulate la art. 5 pentru finalizarea tranzacţiei, iar refuzul Societăţii E. de a perfecta reprezintă o încălcare a obligaţiilor asumate prin scrisoarea de intenţie, care trebuie sancţionată conform clauzei penale stipulate de părţi în art. 2.

În realitate, această susţinere este contrazisă, pe de o parte, de clauzele scrisorii de intenţie, iar pe de altă parte, de situaţia faptică aşa cum rezultă ea din probele administrate.

Limitele stabilite în scrisoarea de intenţie pentru achiziţionarea activelor F. sunt foarte clar determinate în cuprinsul art. 5, clauză prin care însăşi eficacitatea scrisorii de intenţie a fost supusă condiţiilor descrise în acel articol. Aşadar, nici obligaţia de plată a penalităţilor conform clauzei penale nu se poate spune că s-ar fi născut în lipsa îndeplinirii condiţiilor de la art. 5.

Din probatoriul administrat rezultă incontestabil că în luna mai 2015, la data la care recurenta a notificat încetarea negocierilor două dintre condiţiile stabilite de art. 5 din scrisoarea de intenţie pentru finalizarea tranzacţiei nu erau îndeplinite: finalizarea cu succes a negocierilor şi ridicarea tuturor sarcinilor şi măsurilor asigurătorii care grevau activele F..

Conform scrisorii din data de 13 aprilie 2015, transmisă intimaţilor, la acea dată echipele de negociere nu au reuşit găsirea unui punct de vedere comun cu privire la următoarele aspecte: a) emitentul şi condiţiile scrisorii de garanţie bancară care urma a fi prezentată drept garanţie de către intimaţi; b) nerealizarea mentenanţei tehnice cu privire la echipamentele aparţinând Societăţii G. S.A.; c) implicaţiile la nivel de TVA pe care tranzacţia urma să le aibă pentru Societăţile E., respectiv F. S.A., F. S.R.L. şi G. S.A.; d) lipsa documentaţiei cadastrale pentru imobilele care făceau parte din activele F. vizate de tranzacţie; e) sarcinile constituite în favoarea A.N.A.F. cu privire la imobile ce fac parte din activele F. şi sechestrul penal instituit asupra activelor F., sarcini cu privire la care nu se putea identifica un orizont de timp rezonabil în care să poată fi înlăturate; f) nefurnizarea informaţiilor privind îndeplinirea unor sarcini de mediu.

Aşa cum rezultă din documentele depuse de pârâtă la termenul din 27 iunie 2016, cu privire la unul din imobilele ce urma să constituie obiectul tranzacţiei, sediul F., sechestrul penal era încă în fiinţă la data de 27 iunie 2016. În plus, faţă de existenţa unor puncte divergente de vedere în cadrul negocierilor cu privire la unele aspecte şi faţă de neridicarea măsurilor asigurătorii, nici condiţia obţinerii acordului din partea consiliului de administraţie nu putea fi socotită ca îndeplinită.

În mod eronat a reţinut prima instanţă drept aspect semnificativ ce dovedeşte buna-credinţă a intimaţilor faptul că reprezentantul pârâtei, prin corespondenţa electronică din 1 mai 2015, a solicitat intimaţilor să nu insiste în ridicarea tuturor sechestrelor penale până la decizia de aprobare a tranzacţiei de către organul competent al Societăţii E.. Dacă prima instanţă ar fi citit cu atenţie corespondenţa chiar de instanţă invocată, aceasta ar fi putut evalua corect situaţia de fapt, respectiv că pârâta nu se regăseşte nici în cea de-a doua situaţie în care ar putea fi obligată la plata de despăgubiri.

Rezultă, aşadar, că hotărârea primei instanţe în sensul obligării pârâtei la plata de despăgubiri este absolut neîntemeiată, ea neputându-se sprijini nici pe clauze contractuale şi nici pe dispoziţii legale, pentru că aceasta nu se face vinovată de încălcarea obligaţiilor asumate prin scrisoarea de intenţie.

Prin recursul incident declarat împotriva aceleiaşi decizii, reclamanţii au solicitat casarea acesteia, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cuantumului dobânzii legale penalizatoare pe care Societatea E. a fost obligată să le-o plătească, solicitând ca după rejudecare pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.279.000 RON, reprezentând diferenţa de dobândă legală penalizatoare în valoare de 8%/an din suma de 3.075.000 euro, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective a sumei de 3.075.000 euro, respectiv pentru perioada 29.09.2015-09.12.2020.

În dezvolarea motivului de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - s-a arătat că hotătârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 3 alin. (21) şi art. 4 din O.G. nr. 13/2011, cu trimitere la art. 2 ultimul alineat din scrisoarea de intenţie şi la art. 1535 din C. civ.

Conform ultimului alineat al art. 2 din scrisoarea de intenţie, Societatea E. este obligată să le plătească suma de 3.075.000 euro de la momentul refuzului de a mai cumpăra activele. Orice întârziere în plata clauzei penale trebuie sancţionată cu plata de daune moratorii, dobânzi legale penalizatoare, conform art. 1535 din C. civ.

În conformitate cu O.G. nr. 13/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 72/2013, în caz de neplată la scadenţă/de la data punerii în întârziere, debitorul trebuie să plătească o dobândă legală penalizatoare, art. 3 alin. (2)1 din aceeaşi ordonanţă stipulând că, în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale. De asemenea, art. 4 din O.G. nr. 13/2011 prevede că în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

Prin urmare, între relaţiile dintre profesionişti, care prezintă şi elemente de extraneitate, dobânda legală penalizatoare este de 14% (6% plus 8 puncte procentuale reprezentând penalizarea). Este necesară, astfel, aplicarea în mod coroborat a celor două prevederi din O.G. nr. 13/2011, fiind atât în prezenţa unor raporturi dintre profesionişti, cât şi în prezenţa unor raporturi cu element de extraneitate, relaţiilor dintre părţi aplicându-li-se legea română, iar plata fiind stabilită în monedă străină, respectiv în euro. Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a ignorat coroborarea textului legal incident (art. 4) cu art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală penalizatoare aplicabilă în raporturile dintre profesionişti.

Dosarul a fost înregistrat la data de 14 octombrie 2021 pe rolul secţiei a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 24 februarie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 12 mai 2022 a fost respinsă excepţia netimbrării şi cea a nulităţii cererii de recurs principal, invocate de reclamanţii A., B., C. şi D., pentru argumentele reţinute în cuprinsul acestei încheieri, fiind admis în principiu atât recursul principal formulat de pârâta E., cât şi recursul incident declarat de reclamanţi.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că, ţinând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din C. proc. civ., potrivit cu care recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale pârâtei, care privesc starea de fapt sau reevaluarea unor probe, nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

De asemenea, nu vor fi analizate nici aspectele prin care pârâta critică de fapt sentinţa tribunalului, pentru că obiectul recursului îl constituie doar hotărârea dată în apel, după cum o arată fără echivoc alin. (1) al articolului mai sus menţionat.

În esenţă, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanţei de apel susţinând că aceasta a fost dată cu nesocotirea art. 501 din C. proc. civ. (motiv de casare reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), fiind, totodată, încălcate şi aplicate greşit norme de drept material (motiv de casare reglementat de pct. 8 al aceluiaşi text.), întrucât prima instanţă de control judiciar, pe de o parte, a ignorat faptul că instanţa supremă, prin decizia anterioară, a reţinut că scrisoarea de intenţie nu poate fi asimilată unui contract numit, cum ar fi promisiunea de vânzare, fiind rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor; pe de altă parte, a încălcat natura juridică a scrisorii de intenţie, prevederile acesteia şi voinţa reală a părţilor, nesocotind prevederile art. 1266, 1268, 1270, respectiv 1272 din C. civ., precum şi condiţiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale, raportat la art. 1350 din acelaşi cod.

În schimb, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în ceea ce-i priveşte, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, întrucât hotătârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 3 alin. (21) şi art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată, cu referire la art. 2 alin. ultim din scrisoarea de intenţie şi art. 1535 din C. civ.

Criticile recurenţilor nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a niciunei norme de drept material şi nici nesocotirea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., raportat la cele statuate de Înalta Curte prin decizia de casare anterioară.

Într-adevăr, prin decizia nr. 605 din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor doar în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor române, dezlegând numai aspecte generice privind fondul cauzei, necesare soluţionării excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române.

În acest sens, în considerente s-a arătat că relevanţă în stabilirea instanţei general competente prezintă identificarea naturii juridice a scrisorii de intenţie, astfel cum aceasta transpare din clauzele ce o alcătuiesc, iar analiza conţinutului clauzelor relevă faptul că acestea instituie în favoarea tuturor părţilor semnatare drepturi şi obligaţii, conferindu-i astfel natură juridică contractuală. Faţă de obiectul său şi de termenii în care este redactat, acest contract nu poate fi asimilat niciunui contract numit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care îşi produce efectele în temeiul principiului libertăţii contractuale, expresie a autonomiei private, persoanele fizice şi juridice fiind libere să se autoguverneze încheind orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse imperativ de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, principiu consacrat de art. 1169 C. civ.

Or, prin hotărârea recurată, prima instanţă de control judiciar nu a făcut altceva decât să constate că prin decizia de casare au fost dezlegate, cu autoritate de lucru judecat, atât aspectul referitor la natura juridică contractuală a scrisorii de intenţie, cât şi faptul că nu suntem în prezenţa unui contract numit, ci a unuia având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care îşi produce efectele în temeiul principiului libertăţii contractuale.

Totodată, s-a mai reţinut că societatea pârâtă nu şi-a asumat doar o obligaţie de negociere, ci s-a obligat să achiziţioneze activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenţie, în acest sens trebuind să înfiinţeze două societăţi cu răspundere limitată, aspecte ce rezultă cu evidenţă din art. 2 alin. (3), coroborat cu alin. (2) din preambulul actului juridic.

În aceste condiţii, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., prin aceea că instanţa de apel a dat un caracter de contract numit (antecontract de vânzare) scrisorii de intenţie, în pofida problemei de drept dezlegate deja prin decizia de casare.

Lăsând la o parte faptul că doar contractul de vânzare-cumpărare este, alături de celelalte contracte speciale reglementate prin lege, un contract numit, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind doar o convenţie prin care ambele părţi (numite promitent-vânzător şi promitent-cumpărător) se obligă să încheie între ele, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare, ale cărui elemente esenţiale (lucrul şi preţul) sunt deja stabilite prin promisiune, se impune a se preciza faptul că nici redarea unei părţi din considerentele deciziei civile nr. 605/22.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei nu a fost una fidelă, pentru că nicăieri în motivare instanţa supremă nu a reţinut că scrisoarea de intenţie nu poate fi asimilată unui contract numit, "cum ar fi promisiunea de vânzare (…)", aşa cum eronat menţionează pârâta în memoriul de recurs.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de pârâtă, analiza trebuie să pornească de la cele reţinute în decizia de casare anterioară.

Astfel, prin scrisoarea de intenţie semnată de reclamanţi la data de 23 noiembrie 2013, iar de pârâtă la data de 31 ianuarie 2014, părţile au convenit, în principal, următoarele:

a) pentru achiziţionarea tuturor activelor inclusiv echipamentelor, a terenurilor, a construcţiilor şi a mărcilor aparţinând Societăţilor F. S.R.L., F. S.A. şi G. S.A., pârâta şi-a asumat obligaţia de a înfiinţa în România două noi societăţi cu răspundere limitată, cu privire la care avea să se încheie contractul de vânzare-cumpărare la preţul de 30.750.000 euro, care urma a fi plătit după aprobarea dată de către Consiliul Concurenţei din România (preambulul şi art. 1);

b) prin clauza de exclusivitate inserată în art. 2, reclamanţii s-au obligat să acorde pârâtei dreptul exclusiv de a realiza tranzacţia sub forma contractului de vânzare-cumpărare şi de a nu demara sau realiza negocieri contractuale cu alte părţi interesate pe toată perioada de timp până când activele devin libere de garanţii, ipoteci şi orice alte măsuri asiguratorii;

c) sancţiunea încălcării acestui acord de exclusivitate are ca obiect obligaţia acţionarilor de a plăti suma de 3.075.000 euro daune-interese pârâtei (art. 2 alin. (2);

d) potrivit clauzei din art. 2 alin. (3), în cazul în care pârâta va modifica această ofertă ori va refuza achiziţionarea activelor solicitate cu excepţia cazurilor de forţă majoră, va suporta aceeaşi sancţiune contractuală cu titlu de daune-interese în sumă de 3.075.000 euro, faţă de reclamanţi;

e) clauza de la art. 4, intitulată "contractul de cumpărare", prevede că după acceptarea scrisă a ofertei, vânzarea efectivă şi transferul efectiv al activelor vor face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare care va conţine condiţiile standard adecvate, precum şi garanţiile tuturor activelor;

f) prin clauza de la art. 5, denumită "condiţii", sunt prevăzute condiţiile care trebuie îndeplinite pentru încheierea tranzacţiei, şi anume:

1) negocierea unui contract de vânzare-cumpărare cu documentaţia aferentă incluzând declaraţii/garanţii şi despăgubiri legale, adecvate unei astfel de tranzacţii;

2) obţinerea tuturor aprobărilor legale, în special cele prevăzute de Legea concurenţei;

3) toate activele ce fac obiectul ofertei să fie libere de garanţii, ipoteci şi măsuri asiguratorii de orice tip;

4) părţile să fi obţinut aprobarea prealabilă a propriilor consilii de administraţie sau adunări generale ale acţionarilor/asociaţilor, după caz;

5) prin clauza finală pârâta a consemnat în scrisoarea de intenţie că este fermă să cumpere activele aferente fabricilor menţionate pe care le va integra în societatea sa, precizând că acest acord contractual este guvernat de legea română şi (acceptat) la Bucureşti de către ambele părţi.

Reclamanţii şi-au întemeiat prezentul demers judiciar pe dispoziţiile art. 2 ultimul alineat din această convenţie, în conformitate cu care, "în cazul în care E. va modifica prezenta ofertă sau va refuza achiziţionarea activelor în limitele prevăzute de prezentul acord, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, aceasta este obligată să plătească suma de 3.075.000 Euro cu titlu de despăgubiri".

Din analiza acestor clauze contractuale în mod corect prima instanţă de control judiciar a concluzionat că societatea pârâtă nu şi-a asumat doar o obligaţie de negociere, ci s-a obligat să achiziţioneze activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenţie, în acest sens trebuind să înfiinţeze două noi societăţi, aspecte ce rezultă fără putinţă de tăgadă din art. 2 alin. (3), coroborat cu alin. (2) din preambulul scrisorii de intenţie.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că art. 2 din scrisoarea de intenţie nu poate conţine vreo obligaţie de a cumpăra activele F. pentru că această cumpărare era condiţionată de o serie de cerinţe determinate în art. 5, printre care se regăseşte şi finalizarea cu succes a negocierilor, precum şi pentru că suntem în prezenţa unui document precontractual din faza negocierilor, fiind clar că la momentul semnării scrisorii de intenţie societatea recurentă nu putea exprima un consimţământ ferm la cumpărare, nu pot fi primite.

Nicăieri în considerentele deciziei recurate nu este menţionat faptul că instanţa de apel a calificat acest document ca fiind o promisiune de vânzare, cum fără temei afirmă societatea pârâtă. Acesta este şi motivul pentru care nu prezintă relevanţă juridică în cauză faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile din art. 1661 C. civ. sau că scrisorii de intenţie îi lipsesc elemente esenţiale specifice unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, de vreme ce reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare (art. 1669 C. civ.).

Pe de altă parte, însă, natura juridică a scrisorii de intenţie a fost tranşată definitiv de instanţa supremă prin decizia de casare anterioară, şi anume că suntem în prezenţa unui contract nenumit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care îşi produce efectele în temeiul principiului libertăţii contractuale.

Aşadar, criticile pârâtei pe acest aspect, în sensul că nu ar fi vorba decât de un simplu document precontractual, care ar da naştere exclusiv unor obligaţii de negociere, sunt nefondate, interpretarea propusă de aceasta lipsind de efecte juridice clauza contractuală prevăzută în art. 2 din scrisoarea de intenţie, ceea legiuitorul român interzice expres, prin alin. (3) al art. 1268 C. civ.:

"Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Nesemnarea unui "Memorandum of Understanding" nu constituie un argument în sprijunul tezei avansate de societatea recurentă, tocmai pentru că părţile sunt libere să îşi asume obligaţii în acord cu principiul autonomiei de voinţă, aspect reliefat, de altfel, şi de către instanţa supremă, în decizia de casare pronunţată, iar acest principiu implică şi respectul "cuvântului dat", aşa cum libertatea presupune răspunderea pentru actele săvârşite, art. 1270 şi art. 1350 din C. civ. fiind corect aplicate de către curtea de apel.

De asemenea, sunt nefondate şi susţinerile recurentei-pârâte în legătură cu semnatarii scrisorii de intenţie, respectiv faptul că nu erau părţi societăţile proprietare ale activelor F. şi societăţile care urmau să le cumpere, în contextul în care, pe de o parte, cele două noi societăţi cu răspundere limitată care urmau să achiziţioneze activele trebuiau să fie înfiinţate în acord cu legislaţia română chiar de către recurentă, prin scrisoarea de intenţie aceasta din urmă obligându-se să realizeze toate demersurile pentru a se încheia contractul de vânzare-cumpărare a activelor şi întrucât nu şi-a respectat această obligaţie a fost acţionată în judecată de către reclamanţi; pe de altă parte, recurenta-pârâtă este cea care intenţiona cumpărarea activelor, urmând ca acestea să fie integrate în societatea sa (art. 7 alin. (4) din scrisoarea de intenţie); nu în ultimul rând, recurenta nu se poate prevala de faptul că nu urma să fie parte semnatară a contractului de vânzare-cumpărare pentru a se exonera de răspunderea ce-i revine pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiei asumate convenţional faţă de reclamanţi şi denunţarea unilaterală a scrisorii de intenţie.

Cât priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1350, raportat la art. 1538 din C. civ., cum în mod justificat au arătat şi reclamanţii prin întâmpinare, recurenta-pârâtă nu aduce nicio critică de nelegalitate deciziei atacate. În realitate, nemulţumirile sale vizează modul în care instanţele de fond au reţinut starea de fapt, au analizat probatoriul administrat în cauză şi au ajuns la concluzia că sunt întrunite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a societăţii recurente.

Însă, toate aceste aspecte sunt chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Oricum, nu se poate omite faptul că în momentul semnării scrisorii de intenţie (31 ianuarie 2014), recurenta-pârâtă cunoştea situaţia juridică a activelor ce urmau să fie cumpărate şi că în cuprinsul acestui act juridic nu s-a prevăzut niciun termen pentru ca activele să fie eliberate de garanţii, ipoteci şi măsuri asiguratorii.

În ceea ce priveşte sechestrul penal, tot instanţa de apel a reţinut faptul că societatea pârâtă a cunoscut încă de la data semnării scrisorii de intenţie existenţa acestuia, fiind inserată la art. 5 lit. c) o clauză potrivit căreia realizarea tranzacţiei este condiţionată de eliberarea activelor de orice garanţii, ipoteci şi măsuri asiguratorii de orice tip. Ulterior, însă, pe parcursul desfăşurării negocierilor, pârâta a elaborat proiectele de contract de vânzare-cumpărare în care a inserat o serie de condiţii suspensive care să fie îndeplinite după semnarea contractului cadru de vânzare-cumpărare, printre aceste condiţii suspensive regăsindu-se şi ridicarea sechestrului asigurător instituit de procuror, astfel că niciunul dintre aspectele invocate de aceasta nu constituie un caz exonerator de răspundere.

Nici recursul incident nu este fondat, întrucât în mod legal instanţa de apel a reţinut că, din interpretarea prevederilor O.G. nr. 13/2011, modificată, în prezenta cauză este aplicabil art. 4 din ordonanţă, astfel că dobânda legală la care trebuie să fie obligată pârâta este de 6%/an.

Într-adevăr, raportul juridic dedus judecăţii conţine un element de extraneitate, despăgubirile evaluate anticipat de către părţi în eventualitatea neexecutării sau executării defectuoase a obligaţiilor pe care şi le-au asumat sunt stipulate în moneda unică europeană, iar legea română este aplicabilă.

Or, art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată, statuează rituos că, "În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an".

Nu există niciun motiv, contrar celor afirmate de reclamanţi, ca şi în cazul reglementat de art. 4 să se aplice majorarea de 8%, prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din ordonanţă, pentru că această prevedere legală, introdusă prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, se aplică doar în cazurile vizate de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, modificată.

Potrivit acestei din urmă norme, rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a B.N.R., care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, iar rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, numai urmare modificărilor legislative din anul 2013, stabilindu-se că, în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.

Aşadar, cum în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, nu avem ca element de raportare dobânda cheie (rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a consiliului de administraţie al bancii centrale) este evident că majorarea de 8% nu se poate cumula cu dobânda legală prevăzută de art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată.

În consecinţă, pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri, situaţie în care nu se pot acorda cheltuieli de judecată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta E. şi recursul incident declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1764 din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.