Territorial jurisdiction for delictual liability: place of damage is plaintiff's seat, not site of tortious act

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 03.06.2021, reclamanta A. S.R.L. - în faliment, reprezentată prin lichidator B. a formulat acţiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu pârâta C., persoană juridica austriacă, solicitând ca prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa, să dispună angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei şi obligarea acesteia la acoperirea prejudiciului creat reclamantei, prin plata sumei de 42.791.100 euro, respectiv echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, precum şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta C.. a solicitat pe cale de excepţie respingerea acţiunii faţă de necompetenţa generală a instanţelor din România; respingerea pretenţiilor reclamantei ca fiind prescrise, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 201 pronunţată la data de 11.04.2022, în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. în contradictoriu cu pârâta C., a trimis dosarul spre soluţionare Tribunalului Dolj.

În motivare, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a reţinut că reclamanta a fost parte în contractul pentru lucrări de construcţii numărul 1 din 7 ianuarie 2011 încheiat între D. S.A., în calitate de beneficiar, A. S.R.L. în calitate de constructor, E. S.R.L., în calitate de manager de proiect. Reclamanta s-a obligat să realizeze lucrările din contract reprezentând proiectul F..

Societatea reclamantă a invocat faptul că a realizat lucrări peste cele prevăzute în contractul iniţial fiind determinată de societatea pârâta, care a creat o aparenţă de finanţare integral al proiectului imobiliar din Craiova. Această aparenţă nereală a determinat societatea reclamantă să efectueze lucrările la acel proiect, rămânând cu ele neplătite datorită finanţării mult mai mici decât cea anunţată în modul oficial.

Analizând excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată instanţa a constatat că Regulamentul 1215 din 2012 prevede o regulă generală de competenţă la art. 4, alin. (1) care prevede că, sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru.

Reclamanta a invocat dispoziţiile răspunderii delictuale, respectiv dispoziţiile Regulamentului 1215 din 2012 care, la art. 7, alin. (2) prevăd că în materie delictuală şi cvasidelictuală, în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta preju­diciabilă.

Prin precizările depuse de societatea reclamantă cu privire la fapta ilicită imputată pârâtei, aceasta a invocat că pârâta a creat aparenţa că G. deţine o finanţare bancară de 45.600.000 euro, constructorul A. a realizat lucrări peste contractul de bază de 18.472.250 euro, pentru care i s-a creat aşteptarea ca exista finanţare bancară internaţională. Ca urmare a creării aparenţei că banca finanţează şi lucrări H., constructorul A. a realizat lucrări H. la H. cunoscând ca le executa fata de beneficiarul G., fără a cunoaşte că le executa direct pe proprietatea H. şi că pentru aceste lucrări nu exista finanţare de nicio natura (nici bancară şi nici de la H.). Ca urmare a creării aparenţei ca G. este unic proprietar pe întregul complex de 120.000 mp, efectul a fost ca A. să realizeze lucrări direct pe proprietatea H., pentru care banca cunoştea că nu exista finanţare. Ca urmare a creării aparenţei ca banca finanţează şi lucrări la Mezanin, efectul a fost ca A. a realizat o suprafaţa de 11.000 mp de Mezanin în interiorul Clădirii A în baza Actului adiţional din 18.04.2011.

Din aceste precizări reiese că fapta prejudiciabilă este menţinerea în eroare a constructorului A. pentru ca acesta să realizeze în Craiova lucrări peste contractul de bază.

Instanţa a constatat că, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, statul unde se susţine că a fost produs prejudiciul este România, întrucât prejudiciul constă în lucrările efectuate suplimentar faţă de contractul iniţial, lucrări care au avut la bază menţinerea în eroare a societăţii reclamante. Acest lucru atrage competenţa instanţelor române motiv pentru care excepţia necompetenţei generale a instanţelor române va fi respinsă.

Instanţa a respins susţinerile pârâtei prin care invocat faptul că reprezentanţii săi nu s-au aflat în România şi ca aceştia nu aveau cum să săvârşească fapta ilicită, întrucât din contractul de finanţare în care este menţionată suma de 45.600.000 Euro, se menţionează că scopul finanţării este construirea unui Mall în Craiova, banca stabilind şi un monitor pentru verificarea desfăşurării lucrărilor. Astfel în mod cert reprezentanţii pârâtei au urmărit ca efectele contractului de finanţare să se producă în România. Conform susţinerilor reclamantei unul dintre aceste efecte este crearea unei aparenţe eronate care a determinat-o să efectueze lucrări peste contractul iniţial, lucrări care nu erau finanţate în realitate.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială a Tribunalului Timiş, din susţinerile reclamantei reiese că locul producerii prejudiciului este locul efectuării lucrărilor, întrucât valoarea acestor lucrări reprezintă pretenţia reclamantei.

S-a reţinut că susţinerile societăţii reclamante că prejudiciul a fost produs în Timişoara întrucât în această localitate îşi are sediul societatea sunt neîntemeiate. Faptul că înregistrările contabile a lucrărilor au fost efectuate la sediul reclamantei, este o consecinţă directă a normelor fiscale care impun acest lucru, iar nu a vreunei pretinse fapte ilicite. De asemenea la momentul înregistrării contravalorii lucrărilor în contabilitate nu se punea problema unei erori întrucât înregistrarea în contabilitate a lucrărilor se face în baza unor cheltuieli reale contractate de societatea reclamantă. Acţiunea de menţinere în eroare, invocată de reclamantă, conform susţinerilor acesteia, a determinat-o pe acesta să efectueze lucrări în Craiova, peste contractul iniţial.

În lipsa erorilor cu privire la suma finanţată şi suprafaţa pe care se edifica construcţia, reclamanta a susţinut că nu ar fi executat respectivele lucrări în Craiova, dar reclamanta nu susţine că în lipsa erorii nu ar mai fi înregistrat cheltuielile societăţii la sediul acesteia din Timişoara. Astfel există o legătură de cauzalitate directă doar între aparenţa finanţării, care a menţinut-o pe reclamată în eroare, şi lucrările din Craiova, iar nu între eroare şi înregistrările cheltuielilor aferente acelor lucrări din Timişoara.

De asemenea factorul determinant al efectuării lucrărilor suplimentare faţă de contractul iniţial, având la bază aparenţa unei finanţări, a fost şi în decizia reprezentanţilor societăţii din Craiova, care erau singurii în măsură să facă diferenţa între lucrările care erau încadrate în contractul iniţial finanţat şi lucrările suplimentare care nu erau încadrate în contractul iniţial dar cu privire la care exista o aparenţă de finanţare.

Constatând că locul faptei prejudiciabile este localitatea Craiova, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Dolj.

Învestit prin declinare, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 85 din 23 iunie 2022, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivarea soluţiei de declinare, Tribunalul Dolj a reţinut, în esenţă, că declinarea soluţionării cauzei s-a dispus prin raportare la locul producerii prejudiciului în patrimonial societăţii reclamante, respectiv localitatea Craiova.

Articolul 107 C. proc. civ. stabileşte regula generală de competenţă teritorială în funcţie de domiciliul sau sediul pârâtului (dacă legea nu prevede altfel).

Pârâta are sediul în Austria astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosar.

În speţă, temeiul de drept material al acţiunii, astfel cum a fost indicat prin cererea de chemare in judecată, este răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.:

"(1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: .. 9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."

În prezenta cauză reclamanta invocă realizarea unor lucrări care au depăşit valoarea contractului, lucrări ce au fost executate ca urmare a inducerii sale in eroare în ceea ce priveşte finanţarea obţinută de beneficiarul lucrării, eroare produsă de pârâtă.

Prin urmare, faţă de locul unde s-a produs prejudiciu, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Timiş, iar reclamanta, a investit Tribunalul Timiş cu soluţionarea prezentei cauze.

Tribunalul Timiş a reţinut că locul în care s-a produs prejudiciul este localitatea Craiova, localitate în care au fost efectuate lucrările de construcţie, în acord şi cu susţinerile reclamantei potrivit cărora prejudiciul nu se putea înregistra decât la sediul societăţii comerciale, sediu la care se desfăşoară activitatea acesteia. Or, chiar înregistrarea în contabilitate şi achitarea tuturor obligaţiilor fiscale implică sediul societăţii, şi nu locul în care aceasta execute o construcţie. Acesta a fost şi motivul pentru care reclamanta a înţeles să investească Tribunalul Timiş cu soluţionarea prezentei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

De altfel, prejudiciul nu s-a produs în patrimonial societăţii reclamante, patrimoniu care nu poate fi disociat de sediul social al acesteia, sediu care implică desfăşurarea tuturor activităţilor comerciale şi evident inregistrările contabile şi fiscale.

Având în vedere că în cauză prejudicial s-a produs la sediul societăţii reclamante, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de apel în favoarea Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competentă şi, în consecinţă, a suspendat judecarea cauzei şi a trimis cauza la Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competentă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Timiş şi Tribunalul Dolj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte constată că, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat instanţei să dispună angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei C. şi obligarea acesteia la acoperirea prejudiciului creat reclamantei, evaluat la suma de 42.791.100 EUR, respectiv echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, constând în lucrările efectuate suplimentar faţă de contractul iniţial.

Reclamanta a invocat inducerea sa în eroare de către pârâtă, în ceea ce priveşte finanţarea obţinută de beneficiarul lucrării D. S.R.L., temeiul acţiunii deduse judecăţii fiind răspunderea civilă delictuală.

Regula generală de drept comun, în materia competenţei teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., conform căruia:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. stipulează că:

"în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanţa locului în care s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul".

Conform opţiunii permise între instanţele determinate potrivit art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în raport cu obiectul acţiunii deduse judecăţii - răspundere civilă delictuală - reclamanta avea posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa de la sediul pârâtei sau la instanţa locului în care s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, toate aceste instanţe fiind deopotrivă competente.

Din înscrisurile dosarului, se constată că pârâta C. are sediul în Austria, fiind persoană juridică austriacă.

În cauză, opţiunea reclamantei A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a fost în sensul soluţionării cauzei la instanţa locului în care s-a produs prejudiciul, respectiv în Timişoara, unde se află sediul societăţii reclamante al cărui patrimoniu a fost afectat prin faptele ilicite ale pârâtei.

Astfel, în raport cu temeiul acţiunii, locul unde au fost executate lucrările de construcţie suplimentare (Craiova) este lipsit de relevanţă din perspectiva determinării instanţei căreia îi revine competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, prejudiciul pretins fiind produs în patrimoniul societăţii reclamante, respectiv la sediul la care aceasta îşi desfăşoară activitatea şi la care sunt înregistrările contabile şi fiscale.

Prin alegerea făcută de reclamantă, în considerarea dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ. care dau posibilitatea reclamantului să aleagă între mai multe instanţe, însă cu condiţia ca acestea să fie deopotrivă competente, reclamanta a învestit în mod legal Tribunalul Timiş cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., în favoarea Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2022.