Negative conflict of jurisdiction in salary discrimination dispute resolved by assigning competence to the adjacent court of appeal

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 22.11.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună recunoaşterea stării de discriminare în care din punct de vedere salarial, în raport cu alţi angajaţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale "Justiţie" din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Târgu Mureş, care depăşesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice care beneficiază de sporuri în procent de 45 %, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022, uniformizarea modului de caicul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condilii de vechime în muncă şi în funcţie, conform Deciziei înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017; repararea prejudiciului produs, prin acţiunea pârâţilor, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care i s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să i se plătească conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Mureş, instanţe care, potrivit Notei MMJS, au stabilit în mod corect drepturile salariale acordate angajaţilor; obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Vâlcea la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe salariale începând cu 1 ianuarie 2018 la zi şi până la 01.09.2019; actualizarea sumelor stabilite mai sus, indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plătii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior şi obligarea pârâtului Tribunalul Vâlcea să emită adeverinţă tip de venituri începând cu 01.01.2019, în vederea stabilirii pensiei de serviciu, la zi, în raport de indemnizaţia brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei, cu luarea în considerare în procent a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu având în vedere coeficienţii de multiplicare prevăzuţi la lit.

a) pct. 6-13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 425/10.02.2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosar nr. x/2021, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, invocată din oficiu, şi în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, iar reclamanta din prezenta cauză domiciliază în oraşul Horezu. Astfel, deşi conform dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că ipotezele avute în vedere de legiuitor, nu vizează şi situaţia în care reclamantul este judecător pensionar, desfăşurându-şi anterior activitatea în cadrul unei judecătorii (Judecătoria Horezu), instanţă ierarhic inferioară celei căreia i-ar reveni în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului - tribunalul.

Prin urmare, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

La termenul de judecată din 13 mai 2022, Tribunalul Vâlcea a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale, pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 1068/13.05.2022, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În esenţă, Tribunalul Vâlcea a reţinut că prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanta A. a învestit Tribunalul Dâmboviţa cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâţi fiind Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Vâlcea. A mai arătat că reclamanta a avut calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Horezu, iar competenţa aparţine, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul sau locul de muncă.

De asemenea, a arătat că pentru a determina competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, va avea în vedere dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., care reglementează competenţa facultativă de soluţionare a litigiilor în care instanţa de judecată competentă potrivit normelor generale are calitatea de pârât. Astfel, în conformitate cu aceste dispoziţii legale, în cazul cererii introduse împotriva unei instanţe de judecată, competenţa de soluţionare aparţine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

În speţă, Tribunalul Vâlcea are calitatea de pârât, prin urmare, este atrasă incidenţa art. 127 alin. (2) şi (21) C. proc. civ.

În consecinţă, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele, respectiv Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Vâlcea, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Niciuna din instanţele aflate în conflict nu se consideră competentă din punct de vedere teritorial să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect un litigiu de muncă, respectiv drepturi băneşti, solicitate de reclamanta, în calitate de fost judecător în cadrul Judecătoriei Horezu.

Pentru a determina competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, instanţa supremă va avea în vedere dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., dispoziţii legale care reglementează competenţa facultativă de soluţionare a litigiilor în care părţile au calitatea de judecător sau de instanţă de judecată, fie că sunt reclamanţi sau pârâţi.

În conformitate cu aceste dispoziţii legale, în cazul cererii introduse de către un judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau împotriva unei instanţe de judecată, competenţa de soluţionare aparţine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Astfel cum a statuat Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, "competenţa facultativă are caracter de noutate în legislaţia procesual civilă, neregăsindu-se în C. proc. civ. din 1865. Prin reglementarea acesteia s-a urmărit crearea unui mecanism mai simplu, mai eficient şi mai energic decât cel al strămutării procesului, legea creând un drept al părţii de a proceda la alegerea unei alte instanţe pentru soluţionarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanţe superioare spre a se pronunţa asupra cererii de strămutare. Prevederile art. 127 C. proc. civ. au drept scop asigurarea climatului de imparţialitate şi de obiectivitate necesar soluţionării cauzelor în conformitate cu exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul părţii la "o instanţă independentă şi imparţială".

Prin dispozitivul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale s-a stabilit că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, soluţie care a fost reflectată în alin. (2)1 al art. 127 din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

În prezenta cauză, în calitate de pârât a fost chemat Tribunalul Vâlcea, competent să soluţioneze prezentul litigiu, astfel că instanţa competentă să judece cauza se stabileşte în raport de noţiunea extinsă pe care Curtea Constituţională a dat-o sintagmei de judecător din art. 127 C. proc. civ., incluzând şi instanţa de judecată, în scopul asigurării imparţialităţii obiective.

În temeiul textelor de lege mai sus menţionate, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Dâmboviţa, instanţă judecătorească de acelaşi grad cu Tribunalul Vâlcea, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, învecinată Curţii de Apel Piteşti.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2022.