Admissibility of Cassation Appeal Denied; Arrangement Fee Clause Unfairness Claim Fails

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea. înregistrată la 12 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2, art. 1.3 lit. a), b) şi c), art. 5.1, art. 5.4, art. 6.3, 6.4 teza 1, art. 7.1 lit. h), m), n) şi o), art. 7.2. şi art. 9.12 din contractul de credit nr. x din 20.06.2007, eliminarea acestora din contract şi obligarea pârâtei la modificarea scadenţarului de plată, în sensul eliminării sumelor aferente clauzelor constatate nule, precum şi obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare achitat din noiembrie 2009 până la data introducerii cererii şi, în continuare, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 296/2004, Legii nr. 193/2000, Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 21/1992, art. 977 şi art. 992-994 C. civ. de la 1864, Directiva nr. 93/13/CEE şi practica CJUE.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3320 din 30 mai 2016, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă, s-a admis în parte cererea şi s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit nr. x din 20.06.2007 privind menţiunile "dobânda se poate modifica . . . . . . . . . .conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) şi "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a Il-a), precum şi a clauzelor art. 7.1 lit. h), m) şi o) din contractul de credit menţionat.

Totodată, s-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

3. Prin decizia nr. 2210/2017 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi şi de apelanta-pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 3320 din 30.05.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Prin decizia civilă nr. 2382 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a civilă, cu majoritate, s-a admis recursul declarat de reclamanţi, s-a casat, în parte, decizia recurată şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanţii A. şi B. în privinţa clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare din contractul de credit.

Totodată, a menţinut în rest celelalte dispoziţii.

Înalta Curte a reţinut că sunt greşite argumentele instanţei de apel privind posibilitatea prefigurării contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului de acordare. Din chiar denumirea acestuia rezultă că este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit şi acordării împrumutului, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului, operaţiuni specifice fiecărui credit în parte.

Totodată, având în vedere hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare şi dacă au determinat cheltuielile invocate de bancă.

5. Prin decizia civilă nr. 1886A din 3 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în rejudecare după casare, s-a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B., în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

6. Împotriva acestei decizii, la 8 decembrie 2021, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei recurate şi reţinerea spre rejudecare a cauzei.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal întrucât recurenţii nu au menţionat nicio critică în dezvoltarea acestuia.

În privinţa criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că deşi au precizat motivele pentru care au apreciat ca fiind abuzivă clauza contractuală privind comisionul de acordare, instanţa de apel a respins cererea reclamanţilor reţinând că acesta nu exclude dreptul băncii de a percepe un comision de acordare a creditului, care să acopere cheltuielile suportate de bancă pentru serviciile prestate altor persoane.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 privind cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare.

De asemenea, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că prin clauza referitoare la comisionul de acordare nu s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, aceştia fiind puşi într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Mai arată recurenţii că din examinarea clauzei privind comisionul de acordare se constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de legiuitor pentru a fi constatat caracterul abuziv, deoarece banca deşi percepe dobândă şi comision de administrare, comisionul de acordare a creditului reprezintă în realitate o dobândă mascată.

În continuare, recurenţii susţin că perceperea de către bancă a unei sume de bani consistente fără a fi necesară, provoacă un dubiu puternic în sensul justificării unui asemenea cost, dubiu care nu poate fi interpretat decât în folosul consumatorului, conform art. 1 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii consideră că acest comision nu are nici o justificare reală pentru a fi analizat ca un comision necesar întocmirii sau verificării documentaţiei de creditare.

Stabilirea ca procent din plafonul de credit acordat este nejustificată în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că activităţile prestate în vederea acordării creditului depind de cuantumul sumei împrumutate, astfel încât o suma mai mare să justifice un comision proporţional.

De asemenea, recurenţii susţin că în situaţia în care comisionul de acordare era format dintr-o sumă fixă si rezonabilă atunci ar fi fost legal, întrucât pentru întocmirea dosarului de creditare, pentru acelaşi tip de credit, timpul alocat de bancă este relativ acelaşi indiferent de suma creditată. În acest sens recurenţii invocă prevederile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

La 17 februarie 2022 intimata-părâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

7. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

În cauză, s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2020.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului în conformitate cu prevederile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., asupra căreia a reţinut următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenţii formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acestuia trebuie să invoce motivele în tiparele prestabilite de lege.

Se constată că recurenţii-reclamanţi au indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a dezvolta în mod concret critici de nelegalitate specifice acestor motive de casare.

Astfel, Înalta Curte constată că întreaga construcţie a recursului vizează o succesiune de fapte, afirmaţii şi aspecte teoretice, parte dintre acestea referitoare la obligaţia de motivare a hotărârii şi dreptul la un proces echitabil, cererea de recurs nefiind însă structurată din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, critici susceptibile de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Recurenţii-reclamanţi au indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Invocarea motivului de recurs s-a făcut pur formal, fără argumente care să conducă la concluzia lipsei motivării sau a unei motivări contradictorii ori numai străine de natura cauzei, neputându-se identifica critici ce ar putea fi subsumate acestui caz de nelegalitate.

Nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

În realitate, recurenţii pun în discuţie, prin argumentaţia expusă, modul în care instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al contractului de credit nr. x din 20 iunie 2007, a cărui constatare nulitate absolută au solicitat-o, cu referire la comisionul de acordare a creditului, afirmându-se că această clauză nu a fost negociată şi că banca nu i-a informat asupra consecinţelor economice, context în care raportul juridic a fost analizat superficial, prin raportare la situaţia de fapt şi probele administrate.

Totodată, recurenţii s-au limitat la formularea unor critici referitoare la modul în care instanţa de apel a aplicat prevederile Legii nr. 193/2000, fără o dezvoltare punctuală a modului în care s-a încălcat ori aplicat greşit o dispoziţie normativă cuprinsă în această lege.

Sub aparenţa greşitei analize a cerinţelor referitoare la caracterul abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, recurenţii au reiterat susţinerile expuse în faţa instanţelor de fond cu privire la lipsa negocierii comisionului de acordare, fără a arăta în concret în ce constă dezechilibrul semnificiativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor şi fără a critica dezlegările instanţei de apel sub aceste aspecte.

După prezentarea argumentelor cu privire la comisionul de acordare, recurenţii au evocat dispoziţiile art. 4 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 193/2000, concluzionând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legiuitor pentru a se considera această clauză ca fiind abuzivă, nefiind însă detaliate argumentele care să conducă la această concluzie.

De asemenea, referitor la comisionului de acordare, se constată că recurenţii nu au criticat considerentele reţinute de instanţa de prim control judiciar în soluţionarea apelului privind lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor şi justificarea de către bancă a faptului că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi a unor cheltuieli pe care le-a efectuat.

Reiterarea prin recurs a aspectelor de fapt invocate prin acţiune şi apel privind derularea raporturilor contractuale, relevanţa în cauză a calităţii de profesionist şi consumator, necesitatea restabilirii echilibrului contractual în raport cu situaţia financiară de la data încheierii convenţiei, cuantumul vădit disproporţionat al comisionului de acordare raportat la prejudiciul suferit de reclamanţi, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate criticile de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, prin evocarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, de strictă interpretare.

Astfel, criticile expuse cu privire la comisionul de acordare a creditului nu conduc spre concluzia că decizia ar fi nelegală, în condiţiile în care chestiunile puse în discuţie relevă nemulţumirea părţilor cu privire la constatarea caracterului abuziv a contractului de credit nr. x din 20.06.2007, din perspectiva comisionului de acordare, faţă situaţia de fapt şi de probele administrate.

Înalta Curte reţine că, toate aceste chestiuni vizează aspecte de temeinicie şi care nu mai pot fi repuse în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural.

Analiza memoriului de recurs relevă că recurenţii nu au expus veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise celor două motive de recurs invocate, ci au urmărit să obţină o nouă evaluare a fondului pretenţiilor şi a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În lipsa dezvoltării unor argumente corespunzătoare criticilor formulate potrivit motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susţinerilor recurenţilor-reclamanţi neputând fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalităţii deciziei recurate.

Înalta Curte, reaminteşte că, stabilirea situaţiei de fapt şi verificarea modului de îndreptare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie şi nu în acea a controlului de nelegalitate prin indicarea normelor de drept material încălcate sau aplicate greşit, potrivit motivului de casare invocat, cu consecinţa că în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. examinarea deciziei din perspectiva acestor critici este exclusă în calea de atac a recursului.

Totodată, având în vedere că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în cauză se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1886A din 3 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1886A din 3 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.