Retention of territorial jurisdiction at workplace following severance of multi-party labor wage dispute

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 18 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. U.,V., W., X., Y., Z., AA., BB. şi CC. toţi în calitate de reclamanţi, au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, recunoaşterea şi plata drepturilor salariale rezultate prin includerea unui spor de 25% în salariul lor de bază, deoarece ocupă funcţii cu acces la informaţii clasificate din clasa secret de stat, în condiţiile legii; plata diferenţelor rezultate dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat şi cele primite efectiv, de la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 151 adoptat prin Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de la 30 iulie 2020 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâţi sau apariţia unei modificări legislative, inclusiv drepturile băneşti care rezultă din plata diurnei interne şi/sau de deplasare - acolo unde este cazul, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilităţii sumelor până la data plăţii efective a diferenţei drepturilor menţionate mai înainte.

În drept, au fost invocate: Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 594 din 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din 15 noiembrie 2016, Decizia nr. 667 din 9 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din data de 19 ianuarie 2017, Decizia nr. 318 din data de 21 mâi 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 23 iulie 2019, dispoziţiile art. 253 alin. (1) şi (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul muncii, art. 15 din Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevederile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la acordarea sporului de confidenţialitate judecătorilor, procurorilor şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din data de 16 iulie 2009.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată şi formarea de noi dosare, în acest dosar fiind reclamanţi F. şi X..

2. Prin sentinţa civilă nr. 1393 din 11 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bacău.

În considerentele acestei sentinţe, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora cererile referitoare la conflictele de muncă se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, precum şi a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, care prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În consecinţă, raportându-se la faptul că reclamanţii au domiciliul în Bacău, judeţul Bacău, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

3. Prin sentinţa nr. 948/2021 din 15 noiembrie 2021, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea regulatorului de competenţă. Totodată, a fost suspendată judecarea cauzei.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că, în privinţa competenţei teritoriale, legislaţia muncii derogă de la dreptul comun instituit la art. 107 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că aceasta aparţine nu instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, ci celei de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului sau locul de muncă, derogarea fiind justificată având în vedere că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul, creându-i-se astfel o facilitate, ca măsură de protecţie a lui. CJUE prin Hotărârea din 12 iunie 2014 în Cauza C-118/13 a statuat că într-un litigiu "lucrătorul trebuie considerat ca fiind partea slabă în relaţia de muncă" şi astfel, chiar şi atunci când angajatorul este reclamant, se dă satisfacţie cerinţei apropierii justiţiei de locul de muncă.

Prin urmare, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a unei competenţe teritoriale alternative în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea la domiciliul lor, înţeles în sens larg, inclusiv reşedinţa sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă, însă, din moment ce reclamanţii şi-au exercitat dreptul de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente, în speţă cea de la locul de muncă - cu derogarea prevăzută de art. 127 C. proc. civ., s-a fixat astfel definitiv competenţa teritorială a Tribunalului Dâmboviţa.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 30 mai 2022.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză - X. şi F., au învestit Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâţii fiind Inspecţia Judiciară şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, înregistrat iniţial sub nr. x/2021.

Acţiunea introductivă prin care reclamanţii, în calitate de salariaţi, pretind angajatorului drepturile salariale se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, context în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală facultativă.

În cauză, se constată că prin încheierea din 27 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie, având în vedere faptul că numărul mare al reclamanţilor impietează asupra normalei desfăşurări a procesului, a dispus disjungerea cauzei cu consecinţa constituirii unor dosare diferite în care calitatea de reclamanţi să o aibă un număr de maxim patru persoane, fără a invoca şi excepţia necompetenţei teritoriale.

Astfel, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii X. şi F. a fost format un nou dosar, nr. x/2021, în cadrul căruia Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, prin sentinţa civilă nr. 1393.

Înalta Curte constată că măsura disjungerii raporturilor juridice nu este aptă să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, aceasta rămânând competentă să soluţioneze şi cererea de chemare în judecată disjunsă.

În consecinţă, astfel conturat raportul juridic litigios, Înalta Curte reţine că Tribunalul Dâmboviţa a fost în mod corect şi legal sesizat, motiv pentru care luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării competenţei de soluţionare a cauzei, în condiţiile în care nu s-a constatat lipsa coparticipării procesuale.

Faţă de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.