Housing agency mandate classification as obligation of result rather than diligence under public housing legislation

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 20 august 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea contractului de mandat nr. x din 30 mai 2008, ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către pârâtă, obligarea acesteia la restituirea sumei de 554.170 RON, respectiv 121.762 Euro, reprezentând: credit ipotecar în valoare de 74.409 Euro potrivit Contractului de credit ipotecat specific Convenţiei ANL nr. 276 din 10 iulie 2008, modificat prin Actul adiţional nr. x mai 2011 şi suma de 47.352 Euro avansată din resurse proprii în doua transe: 31.000 euro la momentul semnării contractului şi 16.352 Euro la momentul prelungirii perioadei de utilizare a creditului. Aceste sume au fost plătite în vederea construirii pe terenul situat în cartierul Henri Coanda, zona C, lotul nr. x a unei locuinţe de 5 camere în blocul Al, tip 14, etaj 2 + M, apartamentul nr. x.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, reprezentând obligaţii aferente Contractului de credit nr. x din data de 10 iulie 2008 în cuantum de 9.109 Euro, reprezentând inclusiv dobânda şi comisioane achitate până în prezent, obligarea pârâtei la plata daunelor-interese reprezentând dobânda şi comisioanele ce urmează a fi plătite conform graficului de plăţi, în vederea contractării şi respectării clauzelor contractuale din Contractul de credit nr. x din 10 iulie 2008, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate până la data introducerii prezentei acţiuni.

S-a mai solicitat radierea din cartea funciară a contractului de construire încheiat între Confort S.A. şi reclamantă, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru şi onorariu de avocat.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1020, art. 1021, art. 1078, art. 1079, art. 1082 din C. civ. coroborate cu art. 1-3 şi art. 13-14 din contractul de mandat nr. MCA51 din 30 mai 2008.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1748 din 7 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe, la 6 mai 2016, reclamanta A. a formulat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi, în consecinţă, rejudecarea cauzei şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

3. Prin decizia civilă nr. 348 din 20 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

4. Prin decizia civilă nr. 2258 din 3 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat decizia civilă nr. 348 din 20 februarie 2018 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre o noua judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 7 iulie 2020, sub nr. x/2014*.

5. Prin decizia civilă nr. 1705A din 4 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de reclamantă, s-a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea, s-a dispus rezoluţiunea contractului de mandat nr. x din 30 mai 2008 şi s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 15.902 RON reprezentând comision A.N.L., precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data plăţii comisionului A.N.L. şi până la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 20 august 2014. A fost menţinută în rest sentinţa civilă atacată.

6. La 22 noiembrie 2021, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1705A din 4 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, respectiv contractele de mandat, de construire, de antrepriză generală, precum şi convenţia MM 1909.2004, prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Recurenta arată că în condiţiile în care prin înscrisurile depuse a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor de diligenţă asumate prin contractul de mandat, nu-i poate fi antrenată răspunderea civilă contractuală pentru nepredarea locuinţei deoarece obligaţia construirii şi predării la cheie a imobilului, a fost asumată de antreprenorul general în baza contractului de construire.

De asemenea susţine că potrivit contractului de antrepriză generală, încheiat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu antreprenorul general, în baza art. 21 şi art. 65 din acest contract, antreprenorul general şi-a asumat obligaţia de executare şi finalizare a unităţilor locative, la cheie, precum şi obligaţia de a preda recurentei aceste unităţi pentru a fi puse la dispoziţia beneficiarilor.

Potrivit recurentei, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, situaţie în care reclamanta nu este îndreptăţită la restituirea comisionului, neputând fi reţinută culpa mandatarului în urmărirea şi supravegherea lucrărilor la locuinţa acesteia.

În consecinţă, precizează recurenta că răspunderea contractuală a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către aceasta a obligaţiilor legale invocate de instanţa de apel sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamantă cu terţi, la care A.N.L. nu este parte, sau prin contractele încheiate de A.N.L. cu terţi, la care reclamanta nu este parte, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terţi semnatari ai convenţiilor.

Recurenta subliniază că nu se poate reţine că prevederile contractului de mandat se completează cu obligaţiile legale şi cele cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens.

Prin convenţiile încheiate de părţi, s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, iar potrivit art. 973 C. civ. de la 1864, drepturile şi obligaţiile care rezultă dintr-un contract nu pot profita şi nici nu pot dăuna altor persoane, respectiv nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a fost parte.

Prin hotărârea pronunţată, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 potrivit cărora "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

Potrivit recurentei, răspunderea contractuală a acesteia trebuie să fie analizată doar din perspectiva convenţiei pe care a încheiat-o, în calitate de mandatar, cu reclamanta, respectiv a contractului de mandat şi din perspectiva art. 1532 si următoarele C. civ. de la 1864.

Faptul că părţile convenţiei MM 1909 din 6 mai 2004 au stabilit conform art. 1, să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, nu semnifică faptul că i-ar reveni recurentei obligaţia de a asigura finalizarea lucrărilor, în condiţiile în care convenţia prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenţiei înţelege să contribuie la realizarea obiectivului şi obligaţiile asumate în acest scop, iar printre obligaţiile asumate de ANL în baza acestei convenţii nu se regăseşte o astfel de obligaţie.

Recurenta susţine că reclamanta nu a mandatat-o să o reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat să asigure proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, nu se poate imputa acesteia neexecutarea acestor obligaţii.

Conform recurentei în condiţiile în care alte entităţi, autorităţi publice locale şi operatorul economic autorizat pentru alimentarea cu energie electrică a Cartierului Henri Coandă, membre semnatare ale convenţiei MM1909/2004, sunt obligate de instanţele judecătoreşti la executarea utilităţilor în Cartierul Henri Coandă, răspunderea pentru neexecutarea acestora nu poate incumba recurentei şi, pe cale de consecinţă, nici repararea prejudiciul cauzat în acest mod nu trebuie suportat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, aşa cum greşit a stabilit instanţa de apel.

Prin urmare, consideră recurenta că instanţa de apel a interpretat eronat actul juridic dedus judecăţii atribuind Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe o obligaţie de rezultat inexistentă, cu ignorarea întregului probatoriu administrat în cauză. Înscrisurile depuse reprezenta dovada diligenţelor întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale astfel că, recurenta a fost nejustificat obligată la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa şi care nu a fost cauzat sau determinat de aceasta.

Un alt motiv de nelegalitate al hotărârii recurate, ce a fost încadrat de recurenta-pârâtă în dispoziţiile art. 488 alin, (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează reţinerea de către instanţa de apel a aspectelor din decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, respectiv pasivitatea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coanda.

Recurenta subliniază că potrivit Constituţiei, C. civ., C. proc. civ., jurisprudenţa naţională nu este obligatorie pentru instanţă, neavând calitatea unui izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanţa fiind obligată să se raporteze la particularităţile concrete ale cauzei.

De asemenea, recurenta consideră că părţile sunt cele care pot opune lucrul anterior judecat într-un litigiu şi, în aceste condiţii, având în vedere principiul relativităţii efectelor lucrului judecat, este necesară îndeplinirea condiţiei privind existenţa identităţii de părţi pentru ca ceea ce s-a stabilit anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja. În cauză, condiţia identităţii de părţi nu este îndeplinită pentru a se putea reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, raportat la decizia reţinută de instanţa de apel, intimata nefiind parte în acest litigiu.

7. La 10 ianuarie 2022, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

La 21 februarie 2022 recurenta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei şi apărărilor

8. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 martie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 20 septembrie 2022.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul recurentei-pârâte a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit recurentei, critica întemeiată pe acest motiv de casare vizează reţinerea de către instanţa de apel a aspectelor din decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011 respectiv pasivitatea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă. Recurenta subliniază că potrivit Constituţiei, C. civ., C. proc. civ., jurisprudenţa naţională nu este obligatorie pentru instanţă, neavând calitatea unui izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanţa fiind obligată să se raporteze la particularităţile concrete ale cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale privind motivarea hotărârii judecătoreşti, deoarece controlul exercitat asupra motivării hotărârii recurate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea măsurii fundamentale a instanţei de recurs, constând în examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Verificând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că în cauză, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii şi susţinerile părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi, de asemenea, a arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii corespunde imperativelor logicii, iar argumentele invocate în hotărârea recurată, oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Obligaţia motivării hotărârii pronunţate, contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, însă această exigenţă nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor, instanţa de apel având posibilitatea să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii şi nici motive străine de natura cauzei, criticile invocate de recurentă cu privire la decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, precum şi faptul că jurisprudenţa naţională nu este obligatorie pentru instanţă, nu pot fi subsumate acestui motiv de recurs, acestea urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, în absenţa dezvoltării unor argumente din care să rezulte existenţa motivelor contradictorii şi a celor străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat este de rezultat, şi nu de diligenţă, iar instanţa de apel a analizat greşit regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, respectiv faptul că pârâta A.N.L. nu este răspunzătoare pentru obligaţiile stabilite prin contractele încheiate între reclamantă şi terţi. Răspunderea contractuală a pârâtei trebuia analizată doar în legătură cu contractul de mandat şi prin aplicarea prevederilor art. 1532 C. civ. din 1864, şi nu a tuturor contractelor şi convenţiilor încheiate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, la care reclamanta nu este parte. De asemenea, arată recurenta, că în mod greşit s-a reţinut incidenţa deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a constatat pasivitatea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece prin decizia recurată instanţa de apel a calificat corect obligaţiile pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe ca fiind de rezultat, iar nu de diligenţă.

În acest sens, s-a argumentat că prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. (2) A.N.L. este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară".

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamanta, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanta A., la 30 mai 2008, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicită, potrivit art. 1, să o reprezinte pe reclamantă în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ţinut să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. de la 1864 şi ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamanta a împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

În ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, în mod corect s-a reţinut că, potrivit art. 1, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen. Din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel este corectă în sensul statuării asupra caracterului obligaţiilor A.N.L. rezultate din contractul de mandat ca fiind de rezultat.

Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor A.N.L. a avut în vedere caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-pârâte prin care se susţine că A.N.L. nu are obligaţia de a realiza lucrările de infrastructură şi utilităţi.

În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864, conform căreia convenţiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective, între altele, iniţierea şi dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligaţiile A.N.L. depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acţionează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului sau proiectului imobiliar.

Obligaţiile A.N.L. nu se limitează doar la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, A.N.L. a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenţia MM nr. 19096.05./2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, în timp ce părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor. În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare numit prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Cu alte cuvinte, obligaţiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor cu cele două componente respectiv construire propriu-zisă a locuinţelor şi de viabilizarea terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

Instanţa de apel a realizat o analiză amplă şi cuprinzătoare a raporturilor juridice contractuale deduse judecăţii, stabilind în mod corect atât conţinutul, cât şi efectele contractului de mandat, iar concluzia expusă în considerentele deciziei atacate este la adăpost de orice critică.

În ceea ce priveşte critica referitoare la analizarea greşită a regulilor referitoare la interpretarea convenţiilor, respectiv faptul că pârâta A.N.L. nu este răspunzătoare pentru obligaţiile stabilite prin contractele de antrepriză şi construire încheiate între reclamantă şi terţi, sub acest aspect învederându-se că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ., Înalta Curte reţine că este nefondată.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a aplicat corect regulile referitoare la interpretarea convenţiilor, şi a examinat clauzele contestate, şi a aplicat corespunzător dispoziţiile art. 13 ale contractului de mandat raportat la art. 970, 977, 982 C. civ., constatând în consecinţă că pârâta are o obligaţie de rezultat, care semnifică urmărirea executării şi finalizării lucrărilor astfel încât, la expirarea termenului prevăzut în contractul de construire, reclamanta să beneficieze de locuinţa contractată şi nu doar depunerea unor diligenţe în acest sens.

În mod corect s-a reţinut că pârâta A.N.L. a avut control deplin asupra urmăririi edificării şi finalizării construcţiei reclamantei. Astfel, antreprenorul general a fost ales de pârâtă, anterior încheierii contractului de mandat, reclamanta neavând niciun drept de opţiune în ceea ce priveşte alegerea antreprenorului şi nici mijloace de control a activităţii acestuia.

Din această perspectivă se mai reţine că, deşi reclamanta a încheiat un contract de construire cu antreprenorul general, acesta nu cuprinde pârghiile necesare de control şi urmărire a stadiului lucrărilor, executarea acestui contract fiind în fapt sub autoritatea şi controlul pârâtei.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că răspunderea contractuală trebuia analizată doar în legătură cu contractul de mandat şi din perspectiva prevederilor art. 1532 C. civ. din 1864.

Examinând această critică, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1532 C. civ., mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea.

Art. 1539 alin. (1) C. civ. prevede că mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat şi este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui.

Astfel, Înalta Curte observă că prin decizia de casare s-a reţinut că raporturile dintre părţi aveau un caracter complex, iar instanţa de apel a examinat obligaţiile dintre părţi şi în funcţie de acest reper, având în vedere că, în cauză, casarea a vizat printre altele şi neanalizarea de către instanţa de apel a obligaţiilor pârâtei cu privire la implicarea sa în încheierea celorlalte acte juridice conexe contractului de mandat. Prin urmare această critică va fi respinsă ca nefondată, raportat la faptul că instanţa de apel, în rejudecare, a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., respectând indicaţiile instanţei de recurs din decizia de casare.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a constatat pasivitatea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă. Sub acest aspect, recurenta a arătat că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia identităţii de părţi pentru a se putea reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reclamanta nefiind parte în acel litigiu.

În această privinţă, se constată că instanţa de apel a reţinut că pot fi opuse pârâtei aspectele de fapt reţinute prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, referitoare la pasivitatea în realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, că a încălcat a principiului bunei administrări şi că a refuzat nejustificat să întreprindă toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental cartierul de locuinţe Henri Coandă, pentru toate imobilele cuprinse în acest program, aceste obligaţii fiind unele de rezultat.

Cu privire la condiţia existenţei unei neexecutări contractuale a obligaţiei de rezultat prevăzute în art. 1 din contractul de mandat, instanţa de apel în mod corect a constatat că mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi în termenul prevăzut prin contract a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. şi ale art. 381 Codul comercial, iar potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, acestea trebuind să fie executate cu bună-credinţă, potrivit art. 970 alin. (1) C. civ.

În acest sens, Înalta Curte observă că în mod corect s-a argumentat că pârâta A.N.L. avea obligaţia, potrivit art. 1 din contractul de mandat, să o reprezinte pe reclamantă în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, astfel încât acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, în termenul de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, şi anume cel târziu la data de 13 septembrie 2010, A.N.L. neexecutând această obligaţie de rezultat în termenul prevăzut, în condiţiile în care locuinţa care a făcut obiectul contractului de construire nu este finalizată.

Nu în ultimul rând, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la diligenţele depuse pe lângă constructor şi autorităţile locale, inclusiv promovarea unor acţiuni în justiţie împotriva unor părţi semnatare ale Convenţiei MM nr. 1909/2004, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care obligaţiile de rezultat specifice conţinutului raportului juridic dintre părţi nu au fost îndeplinite, iar stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligaţii şi existenţa culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1705A din 4 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1705A din 4 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.