Arbitration jurisdiction in insurance claims without written arbitration agreement

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata sumei de 29.500,08 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei autoturismului cu numărul de înmatriculare x, marca x, având număr serie şasiu x, pentru care a fost întocmită cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de daună nr. x, precum şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform dispoziţiilor Legii nr. 132/2017.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor arbitrale. În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Normei nr. 18/2017 a ASF, Normei nr. 20/2017 a ASF şi art. 541 C. proc. civ. şi art. 1470 noul C. civ.

2. Prin hotărârea arbitrală nr. 110 din 23 iulie 2021, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova a admis acţiunea reclamantei A. S.R.L. şi a obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 29.500,08 RON, reprezentând contravaloarea facturii de reparaţie a autoturismului, neachitată, la plata sumei de 8.378 RON, reprezentând penalităţile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere şi la plata sumei de 4.820,05 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

3. Reclamanta B. S.A. a solicitat, potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 din C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 110 din 23 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul arbitral nr. x/2021, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentinţa nr. 17 din 7 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată la rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

4. Prin sentinţa nr. 50/2021 din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, s-a respins acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 110/23.07.2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021, formulată de reclamanta B. S.A.

Totodată, a fost respins şi cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

5. Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, anularea hotărârii arbitrale şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă.

În argumentarea memoriul de recurs, recurenta consideră că instanţa a pronunţat o decizie cu aplicarea greşită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului.

Astfel, recurenta a susţinut că Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat este abilitat să judece litigiile civile, în care sunt implicate persoane juridice sau fizice, cu condiţia ca acestea să fi încheiat, în prealabil, o convenţie arbitrală scrisă, însă între societatea recurentă şi societatea reclamanta A. S.R.L. nu exista o convenţie arbitrală, în vederea soluţionării pe cale amiabilă.

Totuşi, instanţa a apreciat faptul că, din interpretarea coroborată a art. 542 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, rezultă, pe de o parte, că litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrajului, iar pe de altă parte, că în aceste litigii consumatorul are posibilitatea de a solicita soluţionarea pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiţionată de acordul societăţilor de asigurare sau de inserarea unei clauze contractuale prealabile în contractul de asigurare.

Conform recurentei, această interpretare este eronată, întrucât încalcă prevederile C. proc. civ. care reglementează instituţia arbitrajului, condiţia existenţei unei convenţii arbitrale fiind esenţială pentru sesizarea legală a instanţei arbitrale şi atragerea competenţei acesteia în soluţionarea litigiului.

O interpretare contrară a acestor dispoziţii, prin adăugarea la lege, în sensul includerii litigiilor dintre terţul păgubit şi asigurătorul RCA în categoria litigiilor ce pot fi soluţionate pe calea arbitrajului, încalcă în mod flagrant principiului autonomiei de voinţă a acestuia din urmă.

Faţă de aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, desfiinţarea deciziei atacate, anularea hotărârii arbitrale nr. 110 din 23 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului, întrucât între societatea recurentă şi societatea reclamanta A. S.R.L. nu a existat o convenţie arbitrală scrisă, aspect ce reglementează instituţia arbitrajului, condiţia existenţei unei convenţii arbitrale fiind esenţială pentru sesizarea legală a instanţei arbitrale şi atragerea competenţei acesteia în soluţionarea litigiului.

În raport cu această argumentare, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, şi nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei sunt întemeiate întrucât instanţa a încălcat dispoziţiile din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează şi se desfăşoară conform convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare greşită a prevederilor anterior menţionate, prin aceea că a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, constatând astfel, ca fiind legală învestirea Tribunalului arbitral, în absenţa unei convenţii arbitrale astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 şi următoarele C. proc. civ.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare". După detalierea modalităţii de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se prevede că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare." Se stabileşte astfel că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziţii de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, fiind de esenţa procedurii arbitrale.

Prin urmare, în soluţionarea acţiunii în anulare fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile", soluţia ce se impunea era aceea prevăzută de art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei nr. 50/2021 din 4 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a hotărârii arbitrale nr. 110 din 23 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat şi trimiterii cauzei spre soluţionare instanţei de drept comun competente.

În privinţa instanţei competente în soluţionarea în primă instanţă a cauzei, având ca obiect despăgubiri rezultate dintr-un raport juridic de asigurare RCA, era Judecătoria Buftea, secţia Civilă, în raport cu dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 107 C. proc. civ., ce reglementează competenţa de drept comun din punct de vedere material şi teritorial pentru judecata în primă instanţă, în sensul că, în absenţa unei norme contrare, instanţa competentă teritorial este cea de la sediul pârâtei, respectiv sediul pârâtei B. S.A., care este în Voluntari, judeţul Ilfov, iar în raport cu valoarea litigiului care este de 29.500,08 RON, instanţa competentă din punct de vedere material este Judecătoria Buftea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei nr. 50/2021 din 4 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi hotărârea arbitrală nr. 110 din 23 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Buftea, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.