Contractual damages for land concession reduction barred by res judicata and statutory land restitution obligation

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă, la data de 17 mai 2019 şi înregistrată sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L - în insolvenţă, reprezentata legal prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 33.933.680,98 RON, reprezentând despăgubiri pe ultimii 3 ani, pentru suprafaţa de 1.520,42 ha teren, ca face parte din Contractul de concesiune prin atribuire directă nr. 79/2000, suprafaţă ce a fost diminuată în mod nelegal de pârâtă.

Suma de 33.933.680,98 se compune din 3.566.905 RON reprezentând subvenţii neîncasate pentru suprafaţa de 1.520,42, ha teren; 8.313.083,64 RON reprezentând investiţii realizate de reclamată, conform contractului de concesiune nr. x/2000, pe suprafaţa de 1.520,42 ha; 22.053.692,100 RON venituri nerealizate ca urmare a diminuării obiectului contractului cu suprafaţă de 1.520,42 ha.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 11.2 din Contractul de concesiune nr. x/2000, art. 970, art. 1073 C. civ., art. 1530 şi următoarele C. civ. din 1864.

2. Prin sentinţa civilă nr. 277 din 13 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de societatea A. S.R.L. - în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului. S-a respins solicitarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului de amendare a reclamantei societatea A. S.R.L. - în insolvenţă, în temeiul art. 187 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L - în insolvenţă, reprezentata legal prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., D. şi Asociaţii S.P.R.L.

3. Prin decizia civilă nr. 1761/2021 din 20 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L - în insolvenţă, reprezentata legal prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., D. şi Asociaţii S.P.R.L.

4. La 21 ianuarie 2022, reclamanta A. S.R.L - în insolvenţă, reprezentata legal prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., D. şi Asociaţii S.P.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 430, art. 431 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că, în şedinţa de judecată din 9 februarie 2021 a Tribunalului Călăraşi, secţia Civilă, situaţia lucrului judecat nu a fost opusă de părţi, ci a fost ridicată, din oficiu, de către instanţa de judecată. În acest sens, s-a învederat că, în mod contrar celor reţinute de către instanţa de apel, prin întimpinarea depusă la prima instanţă, pârâtul invocă autoritatea de lucru judecat, şi nu de puterea de lucru judecat, dar cu privire la diminuarea şi predarea terenurilor.

Recurenta a subliniat că, în prezentul proces, nu se solicită reluarea litigiului cu privire la modalitatea în care a fost diminuată şi predată suprafaţa de teren, ci se solicită despăgubiri, conform clauzelor contractuale, ca urmare a diminuării obiectului contractului de concesiune, astfel încât, susţine recurenta, nu există identitate în privinţa chestiunilor litigioase dezlegate.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a mai arătat că litigiul pendinte are ca obiect despăgubiri, ce reprezintă investiţii realizate de către reclamantă pe suprafaţa de teren diminuată, precum şi veniturile nerealizate de pe suprafaţa de 1.520,42 ha, iar temeiul de drept al acestei acţiuni îl reprezintă răspunderea civilă contractuală. Sub acest aspect s-a susţinut că, în cauză, nu a avut loc o judecată pe fondul cererii de chemare în judecată, care ar fi presupus analizarea tuturor elementelor răspunderii civile contractuale, făcând trimitere, în acest sens, la clauzele contractului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile civile referitoare la răspunderea civilă contractuală, respectiv prevederile art. 1350-1356 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 626/2001.

Recurenta contestă reţinerile instanţei de apel potrivit cărora nu au importanţă clauzele contractuale stabilite de către părţile contractante referitoare la diminuarea suprafeţei de teren ce face obiectul contractului de concesiune şi că, totodată, convenţia părţilor nu poate contraveni legii, această teză fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Clauzele contractuale stabilite de către ambele părţi, referitoare la diminuarea suprafeţei terenului, respectiv, a obiectului contractului, au fost în sensul că această diminuare se va face cu respectarea clauzelor de la pct. 6.2.5, respectiv doar în anumite situaţii, din motive excepţionale legate de interesul naţional, temeinic justificate, definite ca fiind starea de război între statul român şi terţe state.

Sub acest aspect, s-a arătat că pârâta a diminuat suprafaţa de teren ce face obiectul contractului de concesiune cu încălcarea clauzelor contractuale de la pct. 6.2.5 şi fără a mai avea posesia terenului.

Totodată, s-a mai susţinut că instanţa de apel a dat eficienţă doar dispoziţiilor art. 10 din H.G. nr. 626/2001 fără a analiza şi dispoziţiile art. 9 din H.G. nr. 626/2001, care se referă la terenurile cu destinaţie agricolă a căror retrocedare se solicită în conformitate cu legiile fondului funciar.

5. Intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimată.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul recurentei-reclamante A. S.R.L - în insolvenţă, reprezentata legal prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., D. şi Asociaţii S.P.R.L. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la puterea lucrului judecat, respectiv art. 430, art. 431 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că, în şedinţa de judecată din 9 februarie 2021 a Tribunalului Călăraşi, secţia Civilă, excepţia lucrului judecat nu a fost opusă de părţi, ci a fost ridicată, din oficiu, de către instanţa de judecată.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că excepţia referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinţei civile nr. 1465 din 5 iulie 2017 a Judecătoriei Călăraşi, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 390/07.05.2018, pronunţată de Tribunalul Călăraşi în dosarul nr. x/2015, nu a fost ridicată din oficiu de către prima instanţă, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, ci a fost invocată de pârâtă prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, fiind pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Prin urmare, se reţine că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost pusă în discuţie la prima instanţă, la termenul din 9 februarie 2021, iar ulterior, în apel, reclamanta a învestit instanţa cu o astfel de critică, asupra căreia instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat, în sensul respingerii.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că în recurs nu poate fi efectuată o analiză a hotărârii primei instanţei, sub acest aspect în mod corect s-a pronunţat instanţa de apel, în sensul reţinerii că în cauză a fost respectat principiul contradictorialităţii, întrucât la termenul de judecată din 9 februarie 2021 prima instanţă a pus în discuţie autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., invocată de pârâtă - iniţial ca excepţie, apoi considerând-o o apărare de fond.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că temeiul de drept al acţiunii pendinte îl reprezintă răspunderea civilă contractuală, solicitându-se despăgubiri conform clauzelor contractuale, ca urmare a diminuării suprafeţei de teren care a format obiectul contractului de concesiune, iar în litigiul înregistrat în dosarul nr. x/2015, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 1465/5.07.2017 a Judecătoriei Călăraşi, s-au dezlegat probeleme referitoare la reducerea suprafeţei de teren cu destinaţie agricolă, care a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/2000, încheiat între părţi.

Recurenta a subliniat că, în prezentul proces, nu se solicită reluarea litigiului cu privire la modalitatea în care a fost diminuată şi predată suprafaţa de teren, ci se solicită despăgubiri, conform clauzelor contractuale, ca urmare a diminuării obiectului contractului de concesiune, astfel încât, susţine recurenta, nu există identitate în privinţa chestiunilor litigioase dezlegate.

Totodată, s-a susţinut că, în cauză, nu a avut loc o judecată pe fondul cererii de chemare în judecată, care ar fi presupus analizarea pe rând a tuturor elementelor răspunderii civile contractuale, făcând trimitere, în acest sens, la clauzele contractului.

Critica subsumată acestui motiv de recurs este nefondată, urmând a fi înlăturată.

Conform art. 430 C. proc. civ., se poate invoca autoritatea de lucru judecat în cazul în care, hotararea judecătorească la care se face trimitere, soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident, aceasta având, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit alin. (2), "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Având în vedere aceste dispoziţii legale, Înalta Curte subliniază că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. În acest sens, puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, asigură evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, necesare ordinii şi stabilităţii juridice. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar facilitează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod corect, a observat că pentru a se reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu trebuie să existe identitate de obiect sau scop între acţiunea dedusă judecăţii, respectiv acţiune în răspundere contractuală şi cea anterior soluţionată definitiv, în cadrul dosarului nr. x/2015 (1186/116/2015*) al Tribunalului Călăraşi, respectiv acţiunea prin care s-a solicitat identificarea şi delimitarea faptică a suprafeţei de teren ce face obiectul contractului de concesiune nr. x/2000.

În litigiul anterior, s-a reţinut că, în virtutea obligaţiei legale de predare a terenurilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, pârâta era obligată să diminueze unilateral suprafeţele ce făceau obiectul contractului de concesiune, iar această chestiune are incidenţă în litigiul pendinte, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanţele anterioare în mod corect reţinând această împrejurare.

În ceea ce priveşte critica referitoare la omisiunea analizării elementelor răspunderii civile contractuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, a reţinut lipsa vinovăţiei pârâtei, raportat la exonerarea de răspundere contractuală a acesteia, în ceea ce priveşte diminuarea suprafeţei de teren de 5.404,88 ha, în considerarea obligaţiei legale ce îi incumbă, de a preda o parte din teren pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar. Din această perspectivă, instanţa de apel a subliniat că neîndeplinirea unei condiţii a răspunderii civile contractuale, determină respingerea acţiunii, întrucât ele trebuie întrunite cumulativ.

În considerarea argumentelor arătate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură reglementate de dispoziţiile art. 430, 431 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale privind răspunderea civilă contractuală, respectiv prevederile art. 1350-1356 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 626/2001.

Recurenta contestă argumentele instanţei de apel potrivit cărora nu au importanţă clauzele contractuale stabilite de către părţile contractante referitoare la diminuarea suprafeţei de teren ce face obiectul contractului de concesiune şi că, totodată, convenţia părţilor nu poate contraveni legii, această teză fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Clauzele contractuale stabilite de către ambele părţi, referitoare la diminuarea suprafeţei de teren, respectiv, a obiectului contractului, au fost în sensul că această diminuare se va face cu respectarea clauzelor de la pct. 6.2.5, respectiv doar în anumite situaţii, din motive excepţionale legate de interesul naţional, temeinic justificate, definite ca fiind starea de război între statul român şi terţe state.

Sub acest aspect, s-a arătat că pârâta a diminuat suprafaţa de teren ce face obiectul contractului de concesiune cu încălcarea clauzelor contractuale de la pct. 6.2.5 şi fără a mai avea posesia terenului.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile cauzei.

Art. 1350 C. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, prevede că niciuna distre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia în prezenta cauză se impun cu autoritate de lucru judecat considerentele hotărârilor pronunţate în cauza nr. 1186/116/2015 (1186/116/2015*) al Tribunalului Călăraşi, în sensul că reducerea suprafeţei de teren cu destinaţie agricolă, care a făcut obiectul unor contracte de concesiune, nu i se poate imputa pârâtei Agenţia Domeniilor Statului, aceasta având o obligaţie legală, potrivit art. 10 din H.G. nr. 626/2001, de predare a terenurilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, predare ce a dus la diminuarea suprafeţelor ce făceau obiectul contractului de concesiune nr. x/2000.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, convenţia părţilor nu poate contraveni legilor în vigoare sau ordinii publice, nefiind de natură a plasa pârâta în imposibilitate de a pune la dispoziţia comisiilor de fond funciar suprafeţele de teren necesare aplicării prevederilor Legii nr. 18/1991, atrăgând eventual în cazul constatării vreunei culpe, dreptul la dezdăunări.

În sensul că pârâta este în drept să procedeze, în mod unilateral, la modificarea convenţiei părţilor, justificat de un interes public, instanţa de apel a invocat dispoziţiile Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi H.G. nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, Legea nr. 18/1991 republicata şi Legea nr. 1/2000.

Prin urmare, criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanţa de apel a argumentat în mod legal şi aplicat cauzei, prezentând în mod just motivele pentru care a validat soluţia şi raţionamentul primei instanţe cu privire la diminuarea suprafeţei de teren ce face obiectul contractului de concesiune.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., societate în insolvenţă, prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., D. şi Asociaţii S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1761/2021 din 20 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., societate în insolvenţă, prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., D. şi Asociaţii S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1761/2021 din 20 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.