Validity of contractual interest margin in lease agreements and unjustified payment requirements under the New Civil Code

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 23 mai 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. (fosta C.), solicitând, în temeiul art. 992 C. civ., obligarea acesteia la plata sumei de 831.684,54 de Euro, sumă achitată de reclamantă ca plată nedatorată, precum şi la plata dobânzii legale începând cu data formulării cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a sumei datorate. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 din C. proc. civ.

La data de 7 iulie 2013, reclamanta A. S.A. a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că obiectul cererii îl reprezintă obligarea pârâtei să achite suma de 831.684,54 euro, cu titlu de plată nedatorată, temeiul de drept pentru acest capăt de cerere fiind art. 992 din C. civ. anterior, în vigoare la data încheierii contractelor de leasing nr. x pana la y din 18 ianuarie 2008, obligarea pârâtei să achite dobânda legală începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, până la achitarea integrală a sumei datorate, temeiul de drept pentru acest capăt de cerere fiind art. 1079 din C. civ. anterior. Valoarea provizorie a acestei creanţe a fost apreciată la suma de 1.000 de RON. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 din C. proc. civ.

La data de 13 ianuarie 2014, la solicitarea instanţei, reclamanta A. S.A. a depus cerere precizatoare a obiectului cererii de chemare în judecată, indicând sumele care au fost achitate în plus pentru fiecare din cele 58 de contracte.

2. Prin sentinţa civilă nr. 602 din 9 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi s-a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A, iar prin decizia nr. 719 din 25 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis apelul, cu consecinţa anulării sentinţei civile atacate şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10 iunie 2016, sub nr. x/2013*.

Prin încheierea din 13 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a considerat că nu se impune completarea raportului de expertiză, în sensul solicitat de reclamantă, având în vedere că valoarea dobânzii legale este determinabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 7580 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

5. Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta A. S.A.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a prorogat discutarea cererii de majorare a onorariului de expert după pronunţarea instanţei asupra obiecţiunilor la raportul de expertiză contabilă. Au fost respinse ca nefondate obiecţiunile intimatei B. S-a admis obiecţiunea apelantei A. S.R.L. S-a pus în vedere expertului să determine dobânda datorată de reclamant în baza contractelor de leasing încheiate cu pârâta, fără luarea în considerare a marjei fixe de 2% ce nu este menţionată în contract.

Prin decizia nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă cererea de majorare a onorariului de expert.

A fost admis apelul formulat de apelanta A. S.A., împotriva încheierii din 13 octombrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 7580 din 29 noiembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.

A fost schimbată, în tot, sentinţa civilă atacată, în sensul că, pe fond, s-a admis acţiunea, reclamantei, fiind obligată pârâta la plata sumei de 1.007.418,76 Euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii şi dobânda legală aferentă aceste sume, în cuantum de 763.927,03 Euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii. Totodată a fost obligată intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 69.119,46 RON, în apel şi 197.951,67 RON - fond şi celelalte cicluri procesuale.

6. La 23 noiembrie 2021, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 8 octombrie 2019 şi deciziei nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curte de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Referitor la încheierea din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurenta critică faptul că instanţa de apel a admis obiecţiunea formulată de reclamantă împotriva propriilor dispoziţii regăsite în obiectivul nr. 2 al expertizei prin eliminarea marjei fixe regăsite de experţi, în cuantum de 2%. Ceea ce naşte premisele unei atitudini subiective, motiv pentru care a formulat cerere de recuzare a completului.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se arată faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece s-a reţinut greşit că sunt întrunite cerinţele plăţii nedatorate pentru suma de 1.007.418,76 Euro şi a dobânzii legale aferente acesteia, dar şi pentru faptul că s-a eliminat din calculul dobânzii marja fixă în cuantum de 2%, la care se adaugă indicele Euribor.

Recurenta arată că suma corectă ce trebuie restituită este 561.908,95 Euro şi reprezentând o plată efectuată excedentar, conform raportului de expertiză întocmit pentru termenul din 2 iunie 2020, la care se adaugă dobânda legală.

Conform Condiţiilor specifice ale contractului, termenul de dobândă nu este menţionat, fiind prevăzută doar valoarea indicelui Euribor pentru 3 luni şi detaliile de plată sunt prevăzute în Graficul de plăţi, prin urmare costul contractului este determinat.

În cadrul art. 4.1. din Condiţii generale, apare noţiunea şi termenul de dobândă, fiind definit un mecanism de calcul, respectiv avans, dobândă, valoare reziduală şi TVA. S-a susţinut că acest articol nu face referire la Euribor şi nici la prima pagină a condiţiilor specifice, iar art. 4.2 prevede faptul că dobânda contractuală este calculată pe baza ratei anuale a dobânzii Euribor şi că dobânda va fi ajustată pe baza noului nivel al acestei dobânzi. Prin urmare dobânda contractuală era dependentă valoric de indicele Euribor, care era fluctuant.

Recurenta arată că, în ceea ce priveşte caracterul principal al plăţii nedatorate, acesta constă în faptul că obligaţiile la care dau naştere nu izvorăsc dintr-un acord de voinţă, respectiv dintr-un contract, iar în cauză, plata făcută de reclamantă a fost efectuată în executarea unei prestaţii datorate în virtutea unui raport contractual, existând astfel o cauză juridică a plăţii.

Prin urmare, s-a subliniat că, pentru a obţine restituirea, cel care a plătit din eroare va trebui să facă proba acestui fapt, însă, în cauză reclamanta nu a dovedit că s-a aflat în eroare la momentul efectuării plăţii, dobânda fiind calculată conform contractului, respectiv Graficului de plăţi, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 1212 C. civ.

7. Intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat împotriva încheierii din 8 octombrie 2019, iar cu privire la recursul formulat împotriva deciziei, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

8. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 24 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 20 septembrie 2022. Totodată, a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului formulat împotriva încheierii de şedinţă din 8 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că pârâta B. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţa din 8 octombrie 2019, precum şi împotriva deciziei nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii, recurenta-pârâtă contestă soluţia instanţei de apel referitoare la admiterea obiecţiunilor la raportul de expertiză, formulate de societatea pârâtă, instanţa de apel stabilind în sarcina expertului contabil întocmirea unei variante de calcul care să nu ţină seama de marja de 2% adăugată la dobândă.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel s-a antepronunţat deoarece a dispus ca expertul să întocmească încă o variantă de calcul a sumelor pretinse de societatea pârâtă. În acest sens, se învederează că instanţa de apel nu putea decide întocmirea unei variante de calcul care să nu ţină seama de marja de 2% întrucât dreptul împrumutătorului de a percepe şi o astfel de marjă era recunoscut în C. civ.

În privinţa recursului recurentei-pârâte formulat împotriva încheierii din 8 octombrie 2019, Înalta Curte constată că acesta nu este motivat, având în vedere că în cuprinsul cererii nu se regăseşte nicio critică a acestei încheieri din perspectiva cazurilor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În realitate, recurenta-pârâtă descrie ceea ce s-a decis prin încheierea din 8 octombrie 2019, fără a formula vreo critică referitoare la nelegalitatea acestei încheieri. Nemulţumirea recurentei-pârâte cu privire la soluţia instanţei de a admite obiecţiunea societăţii reclamante la raportul de expertiză judiciară contabilă, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a acestei încheieri şi nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, se constată că susţinerile recurentei nu constituie critici concrete aduse încheierii atacate, din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile de drept material incidente la cazul concret dedus judecăţii sau din perspectiva normelor de procedură aplicate, întrucât aceste susţineri nu au fost formulate strict în concordanţă cu argumentele reţinute de instanţa de apel prin încheierea recurată şi în raport de normele de procedură aplicate de această instanţă.

Constatând că argumentele recurentei-pârâte nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierii din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, Înalta Curte reţine că acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Principalele critici formulate de recurenta-pârâtă vizează argumentele instanţei de apel referitoare la îndeplinirea cerinţelor plăţii nedatorate pentru suma de 1.007.418,76 euro, şi a dobânzii legale aferente, precum şi eliminarea de către instanţa de apel, din calcul dobânzii, a marjei fixe în cuantum de 2%, marjă la care se adaugă indicele Euribor.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că plata făcută de către reclamantă a fost efectuată în executarea unei prestaţii datorate în virtutea unui raport contractual, existând deci o cauză juridică a plăţii, iar pentru a obţine restituirea, cel ce a plătit din eroare trebuia să facă proba acestui fapt. În acest sens, s-a învederat că, în cauză, reclamanta nu a dovedit că s-a aflat în eroare la momentul efectuării plăţii, dobânda fiind calculată conform contractului, respectiv Graficului de plăţi, astfel că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1212 C. civ.

Înalta Curte reţine că această critică este nefondată, deoarece, pe de o parte norma legală anterior indicată reglementează invocarea cu bună-credinţă a erorii ca viciu de consimţământ, nefiind aplicabilă în cauză, iar pe de altă parte, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că art. 1341 alin. (1) C. civ. nu a mai preluat cerinţa erorii solvensului, condiţie prevăzută expres sub imperiul dispoziţiilor art. 992-993 C. civ. de la 1864.

Instanţa de apel a constatat că este eronat raţionamentul primei instanţei potrivit căruia reclamanta nu ar fi dovedit eroarea în care s-a aflat la data efectuării plăţilor într-un cuantum diferit de cel datorat, potrivit dispoziţiilor contractuale, având în vedere că pârâta nu a explicat în cuprinsul facturilor componenta ratei dobânzii, nu a comunicat modul în care aceasta a variat, raportat şi la numărul mare de contracte încheiate între părţi şi la plata anticipată a sumelor datorate.

Totodată, instanţa de apel, în mod corect, a constatat că această condiţie a erorii este necesar a fi îndeplinită doar în ceea ce priveşte art. 992 C. civ. de la 1864, deci, numai pentru plăţile efectuate anterior datei de 1 octombrie 2011, deoarece art. 1341 alin. (1) C. civ. nu a mai preluat această cerinţă, astfel încât pentru plăţile făcute după această dată, nici nu se mai impunea verificarea acestei cerinţe.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în cauză, costul contractelor de leasing financiar nu este prevăzut pe prima pagină a Condiţiilor Specifice, ci numai determinarea acestuia, costul fiecărui contract fiind prevăzut în Anexa 2, Graficul de plăţi, parte integrantă conform art. 3.2 din fiecare contract. Totodată, s-a subliniat că, aceste clauze contractuale se interpretează unele prin altele, totalizarea costului fiecărui contract reieşind din Graficele de rambursare - Anexa 2 la fiecare contract.

Înalta Curte constată că şi în această privinţă, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, Graficele de rambursare anexate contractelor nu pot fi considerate ca având semnificaţia acceptării de către reclamantă a plăţii unor sume în plus celor stabilite potrivit clauzelor contractuale, în condiţiile în care aceste grafice trebuie să reflecte tocmai calculul determinat potrivit clauzelor contractuale, iar nu să menţioneze sume stabilite în mod unilateral de către pârâtă, fără criterii obiective care să se regăsească în convenţiile părţilor. Totodată, graficele de rambursare nu constituie temei pentru încasarea unei sume de bani cu titlu de dobândă în plus faţă de ceea ce părţile au convenit în cuprinsul contractului şi, având în vedere caracterul variabil al dobânzii, efectele acestor grafice nu sunt valabile decât pe perioade determinate, în care nu intervin modificări ale indicelui Euribor 3M.

În ceea ce priveşte critica referitoare la eliminarea de către instanţa de apel, din calcul dobânzii, a marjei fixe în cuantum de 2%, marjă la care se adaugă indicele Euribor, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că toate sumele care au fost solicitate suplimentar celor echivalente indicelui de referinţă Euribor 3M, prin perceperea unei marje de 2% care nu a fost prevăzută contractual pe perioada reclamată de A. S.A. şi nu au temei în contractele de leasing financiar încheiate de părţile litigante, nefiind menţionate şi neputând fi justificate de vreo prevedere contractuală, respectiv art. 4.4 sau art. 5.3 din condiţiile generale la contracte.

Soluţia instanţei de apel a fost întemeiată pe dispoziţiile legale care reglementează plata nedatorată, respectiv art. 992 şi 993 raportate la art. 1092 din vechiul C. civ. şi art. 1341 alin. (1) raportat la art. 1470 din noul C. civ., în acest sens stabilindu-se că, în cauză, au fost îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate.

Recursul recurentei-pârâte nu cuprinde critici cu privire la aplicarea acestor dispoziţii legale, nefiind formulate argumente concrete care să susţină aplicarea greşită a acestor prevederi legale şi să combată existenţa plăţii nedatorate. De asemenea, recurenta-pârâtă nu a prezentat un fundament juridic pentru justificarea marjei plătite în plus de către societatea reclamantă.

În egală măsură, se constată că recurenta nu critică hotărârea instanţei de apel pentru ca ar fi fost aplicată greşit legea sau ar fi fost încălcată legea, ci pentru că instanţa de apel a dat o altă interpretare clauzelor contractuale.

În contractele de leasing financiar nu a existat vreo clauză contractuală care să permită societăţii de leasing să stabilească unilateral o marjă în plus faţă de dobânda prevăzută la art. 4.2. din aceste contracte, iar graficul de rambursare a ratelor de leasing nu putea să prevadă decât sumele care trebuiau plătite în limitele prevăzute de clauzele contractuale, acesta fiind un act întocmit în aplicarea contractului, iar nu un act de modificare a contractului, astfel că nu putea reprezenta temei pentru perceperea unei dobânzi mărite nelegal, printr-o marjă.

Se constată că instanţa de apel a analizat cauza şi din perspectiva răspunderii civile contractuale, în acest sens reţinându-se că plata lucrului nedatorat este efectul executării culpabile a contractului de către societatea de leasing, aşadar s-a constatat şi o executare defectuoasă a obligaţiilor contractuale de către societatea de leasing şi vinovăţia acesteia, întrucât pârâta a perceput fără nicio justificare o dobândă mai mare decât cea rezultată din contract şi prin emiterea unor facturi cu un conţinut contrar modalităţii de calcul cuvenite prin contractele de leasing.

Având în vedere argumentele prezentate anterior, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel încât vor fi respinse ca atare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală şi că recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 8 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.