Validity of contractual penalty cap and scope of cassation review over appellate interpretation of construction contracts and evidence

Şedinţa publică din data de 4 iulie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 08.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.142.322,20 RON reprezentând penalităţi de întârziere în conformitate cu prevederile contractului încheiat intre părţi, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1523, art. 1350 C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 27.09.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a fost respinsă cererea pârâtei de conexare a prezentului dosar la dosarul nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 443/21.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a fost admisă acţiunea privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta SC. B. S.R.L, astfel cum a fost precizată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.142.322,02 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate potrivit contractului încheiat de părţi şi suma de 15.028,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 27.09.2017 şi a sentinţei a formulat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelante, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 699/2021 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din data de 27.09.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 443/21.02.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 223.078,80 RON cu titlu de penalităţi de întârziere.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5566,57 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru; totodată, a obligat intimata reclamantă să plătească apelantei pârâte suma de 23.187,77 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând: 6398,71 RON, taxă timbru, 15.289,06 RON onorariu de avocat şi 1500 RON onorariu expert.

Împotriva deciziei civile nr. 699/2021 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a formulat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta S.C. B. S.R.L. (aceasta din urmă a înţeles să formuleze şi recurs incident, în măsura în care instanţa de recurs va considera că recursul său principal nu ar fi valabil formulat).

1) Recursul formulat de reclamanta S.C. A. SRL

Reclamanta a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, casarea in parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia de admitere numai în parte a debitului reprezentând penalităţi de întârziere, trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei de apel, în limitele casării şi cu menţinerea actelor de executare ce vor fi fost executate până la momentul soluţionării recursului.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a susţinut că înţelege să critice soluţia instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii cu privire la patru aspecte ale cauzei, respectiv:

Modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere prin raportare la termenul de 07.04.2015, menţionat în cuprinsul Actului adiţional nr. x din data de 26.11.2014, în condiţiile în care acest calcul trebuia efectuat in raport de termenele de execuţie aferente fiecărei categorii de lucrări menţionate in cuprinsul Graficului de execuţie anexat respectivului act adiţional; critica a fost circumscrisă de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2.3. din cuprinsul Actului adiţional nr. x, având în vedere forţa obligatorie prevăzută de art. 1270 C. civ., efectuarea calculelor termenelor de finalizare a lucrărilor raportat la data de 7.04.2015, şi nu la datele menţionate pentru fiecare dintre aceste lucrări, nu este corectă, instanţa încălcând norma de drept material.

Apoi, pentru categoriile de lucrări - 2. Completare zidărie faţada si 6. Placare Bond, instanţa de judecata a reţinut ca nu poate calcula penalităţi de întârziere întrucât aceste lucrări nu s-ar regăsi in detaliile de execuţie in condiţiile in care aceste detalii există; critica a fost circumscrisă de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru cele două categorii de lucrări, instanţa de apel a considerat că nu există detalii în proiectul tehnic, îmbrăţişând astfel opinia expertului judiciar; de asemenea, a nesocotit înscrisurile existente la dosarul cauzei şi explicaţiile indicate prin obiecţiunile la raportul de expertiză şi, ulterior, notele de şedinţă, înscrisuri în care se indicau exact planşele din proiectul tehnic unde se regăsesc detaliile în discuţie. Cele menţionate de instanţă în sensul că detaliile pentru aceste lucrări nu exista, nu pot fi reţinute, fiind străine de pricină.

În ceea ce priveşte cele reţinute de instanţa de apel, preluând concluziile eronate ale expertului judiciar, pe baza cărora a calculat penalităţile de întârziere prin raportare la datele la care respectivele lucrări au fost raportate in situaţiile de lucrări si nu la datele proceselor-verbale prin care aceste lucrări au fost recepţionate, recurenta a susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Astfel, în condiţiile in care, prin situaţiile de lucrări se raportează lucrări executate in luna anterioara, iar o categorie de lucrări se poate regăsi in mai multe situaţii de lucrări, întrucât prin complexitatea sa, se poate executa in decursul mai multor luni, recurenta a apreciat ca fiind nelegala aceasta motivare a instanţei de apel.

In ceea ce priveşte limitarea penalităţilor de intarziere la valoarea de 20% din valoarea contractului, recurenta a susţinut că aceasta încalcă dispoziţiile art. 1270 C. civ., devenind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a arătat că limitarea cuantumului penalităţilor de întârziere la 20% din valoarea contractului nu se aplica in cauză, părţile modificând clauza prin Actul adiţional nr. x din 30.07.2014.

Prin acest act adiţional părţile au înţeles să modifice în tot clauza 6.4 din contract, tocmai ca urmare a decalajelor majore in termenele de executare limitarea prevăzuta in mod iniţial in contract fiind eliminata.

Intenţia părţilor, clar exprimata prin actul adiţional, reiese si din analiza textuală a modificărilor contractului.

Mai mult decât atât, recurenta a învederat faptul ca acest prim act adiţional, prin care s-a dispus prelungirea termenului de execuţie si modificarea calculului penalităţilor, a intervenit la data la care s-a implinit termenul de executare de 3 luni stabilit de parti prin contract, aspect ce justifica pe deplin atât majorarea semnificativă a cuantumului penalităţilor, cât şi eliminarea limitării valorii totale a acestora, părţile arătând in mod expres că acestea vor curge până la finalizarea lucrărilor.

Pe cale de consecinţa, limitarea cuantumului penalităţilor este neîntemeiată, fiind contrazisă de însăşi voinţa expresă a părţilor exprimata prin actul adiţional nr. x, parte integranta din contract.

Motivarea instanţei de apel potrivit căreia, daca părţile ar fi avut in vedere modificarea în tot a art. 6.4. din contract ar fi trebuit sa menţioneze in mod expres acest lucru, nu este suficienta, întrucât interpretarea clauzelor contractuale este necesar a se efectua potrivit dispoziţiilor C. civ.

În acest sens, recurenta, redând dispoziţiile art. 1266 C. civ. şi art. 1267 din acelaşi cod, a susţinut că, în speţă, având in vedere momentul la care s-a semnat actul adiţional nr. x, scopul contractului, precum si negocierile purtate intre părţi, este limpede voinţa părţilor de a modifica in tot articolul privitor la penalităţi si nu doar cuantumul acestora, cum in mod greşit a reţinut instanţa de apel; de asemenea, faptul că, la momentul încheierii actului adiţional nr. x, executantul lucrărilor depăşise deja termenul contractual pentru întreaga lucrare, reprezintă un motiv in plus in susţinerea argumentaţiei privitoare la modificarea în tot a clauzei 6.4 şi eliminarea limitării valorii penalităţilor de întârziere la 20% din valoarea contractului.

In final, recurenta a învederat că nu înţelege să critice restul susţinerilor si motivelor avute in vedere de către instanţa de apel in pronunţarea deciziei recurate, acestea reprezentând o corectă analiză a situaţiei de fapt si de drept a relaţiilor părţilor litigante.

2) Recursul principal formulat de pârâta S.C. B. SRL

Pârâta a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu privire la soluţia de obligare a societăţii la plata sumei de 223.078,80 RON şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a arătat că, prin considerentele reţinute pentru a constata întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale faţă de B., instanţa de apel a ignorat cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză (ie., atât raportul întocmit de expertul C., cât şi raportul efectuat de expertul D.), care confirmau apărările B..

Or, ignorând ambele expertize administrate în cauză, instanţa de apel nu a exercitat un rol activ şi nu a condus desfăşurarea procesului în vederea aflării adevărului, astfel fiind încălcat dreptul la apărare al B., consacrat prin art. 13 C. proc. civ. ca un drept fundamental în procesul civil.

Rolul activ al instanţei, reglementat de art. 22 C. proc. civ., reprezintă o garanţie a dreptului la apărare, părţile din proces având dreptul de a îşi proba afirmaţiile, prin mijloacele de probă permise de lege, iar, în condiţiile în care o parte din probele aflate la dosarul cauzei au fost ignorate în mod nejustificat de către instanţa de apel (e.g., cele două rapoarte de expertiză depuse la dosarul cauzei, precum şi răspunsul la obiecţiunile formulate la cel de-al doilea raport), decizia recurată este nelegală.

În ipoteza în care ar fi considerat în vreo măsură, că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, instanţa de apel avea obligaţia de a pune în vedere oricărora dintre părţi să prezinte înscrisuri şi explicaţii suplimentare, în acest sens fiind şi prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii care au fost însă ignorate de instanţa de apel.

Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel reprezintă o încălcare a regulilor de procedură (i.e., rolul activ al instanţei, consacrat prin art. 22 C. proc. civ. şi dreptul la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ.) a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia instanţei de apel nu este motivată din perspectiva tuturor probelor administrate în etapa apelului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, a considerat că decizia recurată nu este motivată din perspectiva considerentelor pentru care instanţa de apel nu s-a raportat la răspunsul la obiecţiuni întocmit de expertul desemnat, precum şi la argumentele B. privind intervenirea rezilierii contractului de antrepriză.

Prin pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor".

Or, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat obligaţiile prevăzute în sarcina sa prin dispoziţiile legale citate, sub aspectul motivării hotărârii pronunţate, respectiv al analizei probatoriului administrat în cauză (e.g., ignorarea probelor solicitate de către pârâtă), fapt ce relevă, dincolo de orice echivoc, nelegalitatea soluţiei date.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în materia interpretării contractelor.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material aplicabile din perspectiva efectelor produse de Actul Adiţional nr. 5 la Contractul de antrepriză.

A arătat pârâta că, prin Actul Adiţional nr. 5, părţile au convenit prelungirea termenului de finalizare pentru toate lucrările contractului aspect care reiese în mod clar, pe de o parte, din coroborarea clauzelor din Contractul de antrepriză şi din Actul Adiţional nr. 5 şi, pe de altă parte, din regulile aplicabile în materia interpretării contractelor reglementate de C. civ.

Noţiunea "termenul de finalizare al lucrărilor" din cuprinsul Actului Adiţional nr. 5 nu se poate referi decât la toate lucrările contractului, această concluzie reieşind din interpretarea art. 2.4. din Actul Adiţional nr. 5 cu art. 6.1. din contractul de antrepriză. Că este aşa rezultă şi din regulile de interpretare a contractelor, respectiv art. 1.266 alin. (1) C. civ., art. 1.267 C. civ. şi art. 1.269 C. civ.

În atare condiţii, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că nu pot fi menţinute considerentele instanţei de apel privind aplicarea termenelor stabilite prin Actul Adiţional nr. 3 de vreme ce, potrivit clauzelor Actului Adiţional nr. 5, părţile au convenit că se prelungeşte termenul de execuţie fără a indica aplicarea acestuia exclusiv la lucrările suplimentare.

Interdependenţa lucrărilor ce au făcut obiectul Contractului nu poate fi negată, având în vedere că acestea se succed, prin lucrările suplimentare care au fost reglementate de actele adiţionale încheiate având loc inclusiv modificarea termenelor din Actul Adiţional nr. 3. Pe cale de consecinţă, termenul de finalizare aferent lucrărilor este cel reglementat de Actul Adiţional nr. 5, şi anume 07.07.2015.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material incidente sub aspectul răspunderii civile contractuale.

În acest sens, s-a arătat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi îndeplinită condiţia existenţei vinovăţiei pârâtei în executarea cu întârziere a lucrărilor asumate în temeiul Contractului de antrepriză.

Instanţa de apel, pe lângă că a ignorat probatoriul administrat constând în expertizele tehnice realizate (care demonstrează culpa exclusivă a A. în întârzierea realizării lucrărilor), nu a avut în vedere nici faptul că pârâta a invocat excepţia de neexecutare a propriilor obligaţii ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor stabilite în sarcina intimatei (de a comunica documentaţia de execuţie necesară realizării lucrărilor, precum şi de a achita contravaloarea lucrărilor executate).

În aceste condiţii, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere că prelungirea duratei contractuale s-a realizat ca urmare a suplimentării lucrărilor iniţial contractate, precum şi ca urmare a netransmiterii de către intimată a documentaţiei la data încheierii contractului. Totodată, instanţa de apel a ignorat şi împrejurarea că s-a stabilit în mod expres şi neechivoc că respectarea noilor termene putea fi realizată de către B. numai sub condiţia respectării obligaţiilor intimatei, astfel cum au agreat părţile prin semnarea Actelor Adiţionale nr. 3 si nr. 5. În acest sens, au fost redate dispoziţiile art. 1.552 alin. (1) C. civ.

Din analiza situaţiei juridice deduse judecăţii, precum şi din ansamblul probelor administrate în etapa apelului rezultă că toate condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare erau îndeplinite.

Instanţa de apel nu a reţinut nici incidenţa cauzei exoneratoare de vinovăţie cu privire la nerespectarea obligaţiilor contractuale, fiind aplicate greşit şi dispoziţiile art. 1.352 C. civ.

Deşi, din probele administrate, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că pretenţiile reclamantei A. sunt nefondate, întrucât există cauze exoneratoare de răspundere, aceasta şi-a însuşit argumentele intimatei, fără a prezenta o analiză proprie.

În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu constând în contravaloarea facturii de penalităţi, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1.537 C. civ. conform cărora dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului. Din analiza probelor administrate în prima instanţă, urmează să constataţi că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că este îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului, având în vedere că, din probele administrate, rezultă în mod clar că pretinsul prejudiciu produs este chiar rezultatul omisiunilor intimatei în executarea obligaţiilor contractuale ce îi reveneau.

Curtea de Apel Bucureşti a considerat în mod greşit că stabilirea convenţională a cuantumului despăgubirilor pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale nu presupune şi dovada prejudiciului suferit, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa statuând contrariul.

Din probele administrate rezultă că prejudiciul nu a existat, iar, mai mult, această concluzie rezultă inclusiv din împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 1681/30.05.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost schimbată prin decizia civilă nr. 504/19.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în cadrul aceluiaşi dosar, s-a stabilit că A. nu a achitat B. toate lucrările executate în temeiul Contractului de antrepriză, obligând intimata la plata sumei de 405.305.13 RON.

Or, de vreme ce, prin hotărârile menţionate mai sus, A. a fost obligată la plata diferenţei de preţ stabilit prin Contract, constatându-se, implicit, realizarea aproape în integralitate a lucrărilor Contractului, este evident că prejudiciul invocat de A. nu există.

De altfel, o altă dovadă a faptului că A. nu a suferit vreun prejudiciu faţă de modul în care au fost executate lucrările este reprezentată de faptul că aceasta a înţeles să invoce pentru prima dată excepţia de neexecutare a contractului pe data de 10.06.2015 (i.e., la momentul la care a operat Notificarea de reziliere comunicată de către B.). Or, în cazul în care prejudiciul pretins produs ar fi avut loc, intimata putea invoca excepţia de neexecutare anterior acestui moment, ceea ce nu a avut loc.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a transmis întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului reclamantei ca nefondat. În cuprinsul întâmpinării, s-a susţinut, în sinteză, că, deşi A. invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta critică modul în care instanţa de apel, ca instanţă de fond, a lămurit situaţia de fapt dedusă judecăţii, în raport de probele administrate şi prin prisma modului în care respectivele probe au fost analizate în apel.

Pârâta a înţeles să formuleze şi recurs incident (care cuprinde aceleaşi critici formulate şi în recursul principal declarat de aceeaşi parte), în măsura în care instanţa de recurs va considera că recursul său principal nu ar fi valabil formulat.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului pârâtei ca tardiv formulat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat; pârâta S.C. B. S.R.L. a transmis răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului principal pe care l-a formulat şi admiterea acestuia.

De asemenea, reclamanta a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului incident formulat de pârâtă ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat; pârâta a transmis răspuns la întâmpinarea formulată de partea adversă cu privire la recursul incident, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului incident şi admiterea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 2 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, ambele părţi înţelegând să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 4 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia tardivităţii recursului principal declarat de recurenta-pârâtă, a admis în principiu atât recursul reclamantei, cât şi recursul principal al pârâtei, pentru considerentele reţinute în cuprinsul încheierii, stabilind termen de judecată la data de 22 iunie 2022.

Cu titlu preliminar, în condiţiile în care a fost respinsă excepţia tardivităţii recursului principal formulat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., ţinând cont de precizarea acesteia, în sensul că a înţeles să formuleze şi recurs incident în măsura în care instanţa de control judiciar va considera că recursul principal nu ar fi valabil formulat, şi, având în vedere principiul disponibilităţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea recursului incident şi a apărărilor aferente acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

Criticile recurentei-reclamante, cu referire la forţa obligatorie prevăzută de art. 1270 C. civ., pe care instanţa de apel ar fi încălcat-o, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, prin care s-a susţinut că este nelegală modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere prin raportare la termenul de 07.04.2015, menţionat în cuprinsul Actului adiţional nr. x din data de 26.11.2014, în condiţiile în care acest calcul trebuia efectuat în raport de termenele de execuţie aferente fiecărei categorii de lucrări menţionate in cuprinsul Graficului de execuţie anexat respectivului act adiţional, nu pot fi primite.

Astfel, se constată că, sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut perfectarea contractului de antrepriză nr. x/06.05.2014 între reclamanta A. S.R.L. în calitate de beneficiar şi pârâta B. S.R.L. în calitate de antreprenor, având ca obiect executarea lucrărilor de "consolidare imobil, remodelare faţadă" din Bucureşti, str. x, in conformitate cu Specificaţiile Proiectului Anexa 1 şi cu celelalte documente ale contractului.

De asemenea, s-a reţinut că acest contract a fost modificat prin mai multe acte adiţionale, prin actul adiţional nr. x/26.11.2014 convenindu-se prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor până la data de 07.04.2015, conform graficului de lucrări anexat acestui act adiţional.

Cu privire la termenul în raport de care trebuie calculate penalităţile de întârziere instanţa de apel a constatat că între părţi există divergenţă. Astfel, pe de o parte, intimata-reclamantă a susţinut că aceste penalităţi ar trebui calculate în raport de termenul stabilit prin actul adiţional nr. x, pe de altă parte, apelanta-pârâtă a susţinut că prin actul adiţional nr. x s-a prelungit termenul de finalizare pentru toate lucrările astfel că termenul prevăzut în acest act adiţional ar trebui avut in vedere.

Aşa cum se poate constata din dispoziţiile contractuale, invocate chiar de reclamantă în apel, termenul stabilit, prin actul adiţional nr. x, pentru finalizarea lucrărilor prevăzute in graficul de lucrări anexat acestuia, este 7.04.2015, dată care a fost avută în vedere de instanţa de apel. Or, în condiţiile în care părţile contractante au stabilit prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor până la data de 07.04.2015, convenţia părţilor are putere de lege.

Prin urmare, în raport cu prevederile actului adiţional nr. x/26.11.2014, prin care s-a convenit prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor până la data de 07.04.2015, conform graficului de lucrări anexat acestui act adiţional, instanţa de apel a dat eficienţă forţei obligatorii a contractului, consacrată de art. 1.270 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, "(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege".

Deşi a fost indicat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cuprinsul criticilor arătate anterior nu se regăsesc argumente care să se încadreze în ipotezele textului normativ menţionat, acesta fiind invocat formal.

În continuare, trebuie subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În speţă, deşi au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., majoritatea criticilor formulate aduc, în realitate, în discuţie chestiuni vizând probele administrate, modul de apreciere a acestora, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate.

Astfel, criticile vizând cele două categorii de lucrări (2. Completare zidărie faţada şi 6. Placare Bond), sunt argumentate pe aspecte care ţin de stabilirea situaţiei de fapt, de probele administrate în cauză şi de aprecierea eronată a acestora, în condiţiile în care se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a nesocotit înscrisurile existente la dosarul cauzei şi explicaţiile indicate prin obiecţiunile la raportul de expertiză şi, ulterior, notele de şedinţă, înscrisuri în care se indicau exact planşele din proiectul tehnic unde se regăsesc detaliile de execuţie.

De asemenea, se constată că susţinerea incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte cele reţinute de instanţa de apel, prin preluarea concluziilor eronate ale expertului judiciar (pe baza cărora a calculat penalităţile de întârziere prin raportare la datele la care respectivele lucrări au fost raportate in situaţiile de lucrări si nu la datele proceselor-verbale prin care aceste lucrări au fost recepţionate), nu poate fi convertită în motivele de casare invocate, întrucât această chestiune vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate, respectiv modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele în funcţie de care penalităţile de întârziere solicitate ar trebui calculate.

Or, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că limitarea penalităţilor de întârziere la valoarea de 20% din valoarea contractului, încalcă dispoziţiile art. 1270 C. civ., precum şi cele prin care se susţine că motivarea instanţei de apel, potrivit căreia, dacă părţile ar fi avut în vedere modificarea în tot a art. 6.4. din contract ar fi trebuit să menţioneze în mod expres acest lucru, nu este suficientă, întrucât interpretarea clauzelor contractuale este necesar a se efectua potrivit dispoziţiilor C. civ., nu sunt fondate.

În speţă, se constată că instanţa de prim control judiciar a analizat în mod judicios cauza prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a clauzelor contractului de antrepriză nr. x/06.05.2014, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/30.07.2014, stabilind în mod corect că prevederea referitoare la limitarea cuantumului penalităţilor la 20 % din valoarea contractului a rămas in vigoare.

Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege.

În ceea ce priveşte contractul, se reţine că acesta este un act de voinţă care generează obligaţii, principiul care guvernează materia contractelor fiind autonomia de voinţă. Potrivit acestui principiu, părţile sunt cele care stabilesc întinderea obligaţiilor asumate prin respectivul contract, iar interpretarea contractului are în vedere stabilirea exactă a conţinutului convenţiei şi permite o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a acestuia.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că între părţile în litigiu s-a încheiat contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014, în cuprinsul căruia la art. 6.4 s-a prevăzut, astfel:

"fără a aduce atingere oricăror altor remedii sau drepturi prevăzute de contract sau de Legea Română in favoarea Beneficiarului, orice întârziere in finalizarea lucrărilor, va declanşa obligaţia Antreprenorului de a achita beneficiarului penalităţi de întârziere in valoare de 0,5% din valoarea lucrărilor rămase neexecutate pentru fiecare zi de întârziere. Valoarea penalităţilor de întârziere va fi dedusă din preţ şi nu va putea depăşi o valoare egală cu 20% din preţul contractului."

Totodată, prin actul adiţional nr. x/30.07.2014 la pct. 2.2 s-a prevăzut că "părţile stabilesc fixarea unor penalităţi de întârziere in desfăşurarea graficului de lucrări de 1% pe zi din valoarea lucrărilor neexecutate, pentru primele 15 zile şi 3% pe zi, pentru fiecare zi începând cu a 16-a zi de întârziere până la finalizarea lucrărilor. Întârzierile se constată şi se calculează in baza situaţiilor de lucrări efectuate de şeful se şantier şi dirigintele de şantier şi graficul de lucrări anexat." La pct. 3.1 se menţionează că "restul clauzelor contractuale ce nu au fost menţionate în cuprinsul prezentului Act Adiţional rămân valabile şi nemodificate."

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor prevăzute în art. 6.4 din contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014, în actul adiţional nr. x/30.07.2014 la pct. 2.2 şi la pct. 3.1, instanţa de apel a concluzionat că părţile au înţeles să modifice doar cuantumul penalităţilor de întârziere.

După cum se poate observa, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să respecte intenţia părţilor, adică voinţa lor reală, având în vedere că fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor liber exprimată.

Coroborând dispoziţiile legale citate cu prevederile stipulate în contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014 la art. 6.4, în actul adiţional nr. x/30.07.2014 la pct. 2.2 şi la pct. 3.1, se poate constata că instanţa de apel a respectat întru-totul aceste elemente, reţinând care este voinţa comună a părţilor, respectiv aceea că prevederea referitoare la limitarea cuantumului penalităţilor la 20 % din valoarea contractului a rămas in vigoare.

Constatând că prin voinţa lor, părţile au stabilit limitarea cuantumului penalităţilor la 20 % din valoarea contractului, instanţa de apel nu a încălcat libertatea contractuală şi voinţa reală a părţilor, ci, dimpotrivă, a dat eficienţă principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1.266 şi urm. C. civ. şi forţei lui obligatorii, consacrată de art. 1.270 alin. (1) C. civ.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate recursul declarat de reclamantă, va fi respins ca nefondat.

Referitor la recursul pârâtei S.C. B. S.R.L., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele considerente:

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de apel reprezintă o încălcare a regulilor de procedură, referindu-se în acest sens la rolul activ al instanţei, consacrat prin art. 22 C. proc. civ. şi dreptul la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile recurentei-pârâte care menţionează că, prin considerentele reţinute pentru a constata întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale faţă de aceasta, instanţa de apel a ignorat cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză care confirmau apărările B., precum şi cele prin care se arată că, în ipoteza în care ar fi considerat că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, instanţa de apel avea obligaţia de a pune în vedere oricărora dintre părţi să prezinte înscrisuri şi explicaţii suplimentare, nu sunt fondate.

Astfel, pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, cu implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanţii ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere recurenta-pârâtă, vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin neexercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în sensul de a pune în vedere oricărora dintre părţi să prezinte înscrisuri şi explicaţii suplimentare, în ipoteza în care ar fi considerat că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, nu poate fi considerată ca fiind fondată.

Astfel, aşa cum reiese din cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel nu a considerat la niciun moment procesual că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia sa personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă este nemulţumită de administrarea şi interpretarea probelor dosarului, aceasta dorind să fie valorificate concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză care confirmau apărările B., nu este de natură să ducă la concluzia că în speţă ar fi fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, în condiţiile în care dispoziţia adoptată nu a fost arbitrară, ci motivată.

Instanţa de apel a constatat că existenţa condiţiilor răspunderii civile contractuale rezultă din probele administrate, astfel cum au fost suplimentate cu ocazia soluţionării apelului. A reţinut, totodată, că, întrucât, susţinerile apelantei-pârâte şi menţiunile din raportul de expertiză în specialitate construcţii, întocmit de dl.expert D., cu privire la faptul că pentru unele lucrări nu au fost predate detaliile de execuţie, sunt contrazise de înscrisurile aflate la dosar, nu vor fi avute in vedere.

Aşadar, nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte în sensul că, o parte din probele aflate la dosarul cauzei au fost ignorate în mod nejustificat de către instanţa de apel, întrucât, în respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, instanţa de apel în operaţiunea pe care a făcut-o pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, inclusiv a expertizelor, a avut în vedere şi celelalte înscrisuri existente la dosar, a răspuns explicit, argumentând în mod clar care sunt motivele pentru care nu vor fi luate în considerare anumite probe.

În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare la dreptul la apărare în procesul civil.

Faptul că recurenta-pârâtă este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat probele din dosar, în opinia recurentei sub forma ignorării rapoartelor de expertiză care confirmau apărările B., nu înseamnă că au fost încălcate drepturile procesuale ale părţilor şi nici că instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, pentru a fi atrasă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia instanţei de apel nu este motivată din perspectiva tuturor probelor administrate în etapa apelului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, a considerat că decizia recurată nu este motivată din perspectiva considerentelor pentru care instanţa de apel nu s-a raportat la răspunsul la obiecţiuni întocmit de expertul desemnat, precum şi la argumentele B. privind intervenirea rezilierii contractului de antrepriză.

Criticile recurentei-pârâte din această perspectivă nu pot fi primite.

Astfel, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, iar motivele de casare nu pot privi temeinicia hotărârii atacate, respectiv nu pot viza situaţia de fapt aşa cum a fost reţinută de instanţele de fond.

Modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condiţiile în care aprecierea probelor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speţă, instanţa de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană.

Ceea ce se invocă este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile recurentei nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să aprecieze probatoriul şi să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Susţinerile recurentei privind răspunsul la obiecţiuni întocmit de expertul desemnat, inclusiv cele referitoare la argumentele B. privind intervenirea rezilierii contractului de antrepriză, constituie critici de netemeinicie, care nu pot analizate în recurs.

Orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

Nu pot fi primite nici criticile prin care se susţine necesitatea interpretării coroborate a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. cu cele ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta întrucât, în fapt, recurenta este nemulţumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanţa a înţeles să dea relevanţă probelor administrate, or, criticile care vizează conţinutul probelor, inclusiv cele care privesc răspunsul la obiecţiunile raportului de expertiză, sunt critici de netemeinicie.

În acest context, trebuie arătat că alin. (2) al art. 264 C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul de a aprecia probele administrate în cauză potrivit convingerii sale, neputând fi constrâns în niciun fel în a adopta concluzii chiar şi pe cele formulate de un expert, în special dacă din restul probelor administrate reies concluzii opuse celor exprimate de acesta.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut aprecierea probelor în concordanţă cu dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., iar o reanalizare a acestora de către instanţa de recurs nu este permisă de dispoziţiile legale.

Oricum, instanţa de prim control judiciar a respectat cerinţele art. 425 C. proc. civ. şi a indicat în considerentele deciziei care sunt motivele pentru care a considerat că apelul pârâtei este fondat, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii doar în parte a cererii de chemare în judecată. Faptul că instanţa nu este de acord cu argumentele unei părţi, că soluţia dată contravine solicitărilor formulate sau faptul că instanţa a evaluat într-o anumită modalitate probele din dosar nu echivalează cu lipsa unei motivări sau cu o motivare contradictorie, ori existenţa unor motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentei hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În argumentarea cererii de recurs, pârâta a susţinut că instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material în materia interpretării contractului, din perspectiva efectelor produse de Actul Adiţional nr. 5 la Contractul de antrepriză, în materia răspunderii civile contractuale, în sensul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi îndeplinită condiţia existenţei vinovăţiei pârâtei în executarea cu întârziere a lucrărilor asumate în temeiul Contractului de antrepriză, că toate condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare erau îndeplinite; totodată, au fost aplicate greşit şi dispoziţiile art. 1.352 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1.537 C. civ.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel se constată că, în cauza pendinte, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.142.322,20 RON reprezentând penalităţi de întârziere, acţiunea fiind întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

Instanţa de apel a reţinut că existenţa condiţiilor răspunderii civile contractuale rezultă din probele administrate, astfel cum au fost suplimentate cu ocazia soluţionării apelului.

In ceea ce priveşte penalităţile solicitate s-a constatat că acestea au fost calculate in raport de numărul de zile de întârziere in executarea a unui nr. de 21 de lucrări, raportat la termenele de execuţie stabilite prin actul adiţional nr. x la contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014.

Sub aspectul termenului in raport de care trebuie calculate penalităţile de întârziere instanţa de apel a constatat că între părţi există divergenţă şi urmare a raţionamentului efectuat a apreciat că pentru lucrările prevăzute in graficul de lucrări anexat actului adiţional nr. x trebuie avută in vedere data de 07.04.2015, menţionată in actul adiţional nr. x, precum şi că termenul de finalizare prevăzut in actul adiţional nr. x/08.04.2015 vizează lucrările nou introduse prin acest act adiţional.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1169 C. civ., "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică şi de bunele moravuri", iar dispoziţiile art. 1.266 C. civ., privitoare la interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor, stabilesc următoarele:

"(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor actului adiţional nr. x/08.04.2015 la contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014, ce a stat la baza raporturilor contractuale dintre părţi, a fost făcută cu aplicarea dispoziţiilor art. 1266 şi urm. C. civ., reţinându-se că termenul de finalizare prevăzut în respectivul act adiţional vizează lucrările nou introduse prin acesta.

Potrivit actului adiţional nr. x/26.11.2014 s-a convenit prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor până la data de 07.04.2015, conform graficului de lucrări anexat acestui act adiţional, aşa cum s-a reţinut în analiza recursului reclamantei, iar prin actul adiţional nr. x nu a avut loc modificarea termenelor de finalizare privind aceste lucrări.

De altfel, interpretarea clauzelor contractului/actului adiţional într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor constituie în acest caz şi o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor după încheierea contractului. Or, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că, potrivit răspunderii civile contractuale - art. 1350 alin. (1) C. civ. - orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Conform alin. (2), atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

De asemenea, potrivit art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.

Condiţiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naşte răspunderea civilă contractuală sunt: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.

Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutarii, executării necorespunzatoare ori cu întârziere a prestaţiei datorate.

În cazul unei răspunderi contractuale, obligaţia a cărei încălcare atrage răspunderea celui vinovat este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul dintre părţi.

În speţă, instanţa de prim control judiciar a apreciat, prin interpretarea prevederilor contractuale şi având la bază probele administrate, că au fost îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei, aşa cum sunt acestea prevăzute de lege.

Susţinerile recurentei-pârâte privind îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru invocarea excepţiei de neexecutare şi cele referitoare la incidenţa cauzei exoneratoare de vinovăţie cu privire la nerespectarea obligaţiilor contractuale, sunt, în realitate, critici de netemeinicie care fac trimitere la probele administrate tinzând la reevaluarea situaţiei de fapt.

Or, aşa cum s-a arătat, deja, instanţa de recurs nu examinează faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond. Controlul exercitat de instanţa de recurs se referă doar la corectitudinea concluziei instanţelor de fond, dacă judecătorii fondului au interpretat şi aplicat corect norma de drept.

Afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că instanţa a nesocotit dispoziţiile articolului 1537 din C. civ., nu poate fi primită având în vedere că vizează dovada şi evaluarea prejudiciului, aspect care nu se circumscrie unei critici de nelegalitate pentru a putea fi analizată de instanţa de recurs, ci reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei formată în baza materialului probator.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a făcut o intrepretare legală a clauzelor convenţiei/actelor adiţionale şi a reţinut în mod corect îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile contractuale, prevăzute de lege.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte impune părţilor concluzia că este legală şi temeinică soluţia instanţei de apel, motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă nefiind fondate.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, sens în care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 699/2021 din 15 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2022.