Pharmaceutical distribution dispute: Appellant's appeal declared null and defendant's appeal admitted to strike out marketing fees award as ultra petita

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5611 din 14 octombrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A., a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta B. S.R.L, prin administrator judiciar C. şi a obligat pârâta A. S.R.L. la plata următoarelor sume: - 719.454.286 RON, reprezentând valoarea comenzilor neonorate în anii 2009-2010; - 71.945.714 RON, reprezentând discount în procent de 10% calculat la valoarea produselor nelivrate în anii 2009-2010; - 35.972.714 RON, reprezentând onorariu de marketing de 5% calculat la valoarea comenzilor neonorate în anii 2009-2010; - 3.578.653 RON, reprezentând prejudiciul cauzat de lipsa de stoc în anii 2009-2010; a obligat pârâta A. S.R.L. la plata dobânzii legale de la data formulării acţiunii şi până la plata integrală a debitului şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată. Totodată, Tribunalul a obligat pârâta A. S.R.L. la plata sumei de 19.300 RON reprezentând diferenţă onorariu expert contabil.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2015, aceeaşi instanţă a dispus înlăturarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei, "în sensul eliminării menţiunilor referitoare la obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 719.454.286 RON, reprezentând valoarea comenzilor neonorate în anii 2009 - 2010 şi valoarea discount-ului în procent de 10% calculat la valoarea produselor nelivrate în anii 2009 - 2010 în cuantum de 71.945.714 RON, prin trecerea valorii corecte a discount-ului în procent de 10% calculat la valoarea produselor nelivrate în anii 2009 - 2010 de 71.645.428".

În motivare, în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A., tribunalul a reţinut că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, toate drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din contractul de distribuţie şi respectiv contractul de marketing, sunt opozabile numai părţilor semnatare ale contractelor şi în niciun caz faţă de A. care este un terţ faţă de contractele menţionate, atât prin cererea de chemare în judecată iniţială, cât şi prin cererea de reîntregire, reclamanta urmărind angajarea răspunderii contractuale a pârâtei A. S.R.L. în scopul reparării prejudiciului cauzat.

Pe fondul cauzei, în sarcina pârâtei s-a reţinut neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului de distribuţie în sensul sistării intempestive de către pârâta A. S.R.L. a livrării produselor către B. şi rezilierea abuzivă a contractului de distribuţie.

În legătură cu fapta ilicită, constând în faptul că pârâta nu a onorat comenzile reclamantei, nu a livrat medicamentele şi a sistat orice livrare, s-a reţinut că principala obligaţie a vânzătorului cuprinsă în art. 5 din Contractul de distribuţie este aceea de a asigura vinderea şi livrarea produselor medicamentoase. În sarcina A. S.R.L. au fost stabilite mai multe obligaţii printre care şi cea prevăzută în art. 7.7.1.6 "Comanda neonorată datorită lipsei stocului, nenotificată de către vânzător se va considera vânzare adăugându-se la vânzările realizate în anul de referinţă beneficiind de condiţiile de discount-uri de volum agreate prin Anexa nr. 2 cu condiţia ca această comandă să fie dimensionată pentru a completa stocul curent al cumpărătorului la un nivel de două luni de vânzare medie. Notificările despre neonorarea comenzilor datorită lipsei de stoc se trimit la cumpărător în scris."

Instanţa a apreciat ca notificarea scrisă prealabilă este obligatorie acest aspect rezultând şi din dispoziţiile art. 7.1.3 din contract "În cazul epuizării stocului cumpărătorul va fi informat în scris despre cantitatea/sau cantităţile lipsa". De altfel şi art. 7.1.5 din contract prevede că "În cazurile în care se retrag sau se introduc în portofoliu sau forma de prezentare ale acesteia cumpărătorul va fi informat într-un timp rezonabil pentru a-şi reconsidera stocul".

În condiţiile în care în anul 2009 pârâta A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica în prealabil comenzile neonorate pe motiv de lipsa de stoc devine incidentă aplicarea prevederilor art. 7.1.6 din contract, în temeiul căreia reclamanta poate solicita obligarea pârâtei la plata discount-urilor neacordate, conform anexei 2 la contract.

S-a apreciat că refuzul A. de a livra produsele comandate de B. a cauzat acesteia imposibilitatea de a face faţă obligaţiilor asumate faţă de proprii clienţi şi la pierderi patrimoniale importante, mecanismul contractual agreat de părţi presupunând ca pârâta să informeze reclamanta cu privire la disponibilitatea stocului produselor prevăzute de contractul de distribuţie, notificarea lipsei stocului vizată de art. 7.1.6 din contract fiind prevăzută expres în contractul de distribuţie, motiv pentru care nu s-au reţinut apărările pârâtei A. S.R.L. în sensul că nu avea obligaţia de a informa reclamanta cu privire la stocul de produse.

Referitor la rezilierea de către A. a contractului de distribuţie, s-a arătat că în contractul de distribuţie, la art. 10, sunt prevăzute condiţiile în care aceasta poate înceta, anume: prin acordul comun al părţilor, prin denunţare unilaterală de una din părţi prin trimiterea unui preaviz în scris de 60 de zile, prin reziliere dacă una din părţi nu şi-a îndeplinit obligaţiile din contract şi nu a remediat această încălcare în termen de 10 zile de la notificarea scrisă trimisă de cealaltă parte; clauza inserată de părţi nu este un pact comisoriu de gradul 3, în cauză neputându-se constata rezoluţiunea de drept a convenţiei; pârâta avea posibilitatea de a cere rezoluţiunea judiciară, situaţie în care temeinicia cererii urma să fie analizată raportat la condiţiile înscrise în art. 1020 şi 1021 din C. civ.

Prevederile contractului de distribuţie din art. 3.1.3 invocat de către pârâte reprezintă un pact comisoriu de gradul 1 care nu face decât să reproducă prevederile art. 1020 din C. civ. din 1864 care reglementează rezilierea judiciară a contractelor sinalagmatice, or, în condiţiile în care sunt incidente prevederile art. 1020 C. civ., rezilierea contractului de distribuţie nu putea fi pronunţată decât printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă; în aceste condiţii rezilierea contractului de distribuţie a fost abuzivă, a prejudiciat interesele reclamantei şi nu poate produce efecte juridice.

În ceea ce priveşte prejudiciul patrimonial cauzat prin fapta pârâtei, s-a reţinut că este cert, actual şi previzibil, fiind rezultatul faptei ilicite, întrucât A., în mod nejustificat, a sistat livrarea produselor către B., producând acesteia grave prejudicii şi contribuind la declanşarea insolvenţei, raportul de expertiză contabilă fiind util şi concludent în acest sens.

În legătură cu capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale tribunalul a reţinut că, potrivit art. 43 din Codul comercial, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile. Pentru acordarea dobânzilor comerciale creditorul nu trebuie să facă dovada prejudiciului, deoarece dreptul la daună sub formă de dobândă este prevăzut de dispoziţia legală menţionată.

Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin încheierile recurate, a dispus următoarele:

- Încheierea din 9 noiembrie 2016 prin care s-a încuviinţat cererea apelantei pârâte de efectuare a unei expertize contabile, s-au numit, prin tragere la sorţi, trei experţi contabili, s-a stabilit onorariu provizoriu experţi, în cuantum de 9000 RON, în sarcina apelantei pârâte, s-a încuviinţat cererea părţilor de participare a câte unui expert parte, urmând ca aceştia să fie indicaţi, împreună cu dovada privind calitatea lor de experţi contabili autorizaţi şi s-a dispus emiterea adreselor către experţii contabili desemnaţi în vederea comunicării numirii şi efectuării expertizei contabile, cu obiectivele stabilite de instanţă;

- Încheierea din 20 iunie 2018 prin care s-a respins excepţia nulităţii raportului de expertiză, s-au încuviinţat toate obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L. şi, în parte, obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de apelanta reclamantă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. şi de intervenientul accesoriu, respectiv cele care privesc răspunsul experţilor la obiectivele nr. 2, 4, 5, 9, precum şi la obiectivele nr. 6 şi 8 şi s-a pus în vedere apelantei reclamante să depună la dosarul cauzei şi la dispoziţia experţilor toate înscrisurile pe baza cărora şi-a estimat prejudiciul suferit din cauza lipsei de stoc din patrimoniul apelantei pârâte, înscrisuri ce vor fi avute în vedere de experţi la elaborarea răspunsului la obiectivul nr. 9 al expertizei.

- Încheierea din 30 ianuarie 2019 prin care s-a constatat că experţii contabili nu au răspuns în mod complet la obiecţiunile formulate de intimata-pârâtă, încuviinţate la termenul din 20 iunie 2018 şi s-a dispus revenirea cu adresă către experţi pentru a răspunde la obiecţiunile încuviinţate, astfel cum au fost reiterate prin obiecţiunile depuse la termenul din 30.01.2019, urmând a se comunica şi copie de pe încheierea de şedinţă;

- Încheierea din 26 iunie 2019 când s-a amânat pronunţarea pentru a delibera;

- Încheierea din 10 iulie 2019 prin care s-au admis în parte obiecţiunile formulate de apelanta-pârâtă, s-a respins cererea formulată de apelanta-reclamantă privind obligarea apelantei-pârâte la depunerea informaţiilor din gestiunea proprie privind stocurile de medicamente, s-a pus în vedere apelantei-pârâte să depună la dosar în termen de 5 zile facturile fiscale la care apelanta-reclamantă a înregistrat întârzieri la plată, precum şi un centralizator în care să fie identificate facturile respective, sumele datorate, data scadentei si perioada de întârziere la plată şi s-a revenit cu adresă către experţi pentru a depune răspunsul al obiecţiunile încuviinţate cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată;

- Încheierea din 18 septembrie 2019 prin care s-a pus în vedere părţilor să pregătească concluzii cu privire la eventualitatea efectuării unei noi expertize contabile faţă de răspunsurile la obiecţiuni pe care experţii le-au dat de-a lungul timpului raportat la obiecţiunile încuviinţate de instanţă şi să pregătească concluzii privind data încetării contractului încheiat între părţi, precum şi modalitatea în care a încetat şi să ataşeze înscrisuri în susţinere, şi s-a prorogat discutarea cererii de majorare a onorariului, formulată de experţi la termenul următor, pentru a da posibilitatea părţilor să pună concluzii după studierea răspunsului la obiecţiuni;

- Încheierea din 16 octombrie 2019 prin care s-a înaintat dosarul completului competent pentru soluţionarea cererii de recuzare formulate de intervenientul accesoriu;

- Încheierea din 31 octombrie 2019 prin care s-a respins ca nefondată cererea de recuzare privind pe doamnele judecător D. şi E.;

- Încheierea din 3 februarie 2021 când s-a amânat pronunţarea pentru a delibera asupra obiecţiunilor formulate de părţi;

- Încheierea din 10 februarie 2021 prin care s-a respins cererea de anulare a raportului de expertiză contabilă, s-au încuviinţat în parte obiecţiunile formulate de intervenientul accesoriu, apelanta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar şi apelanta-pârâtă A. S.R.L., s-au respins celelalte obiecţiuni formulate de părţi şi s-a emis adresă către experţi cu menţiunea de a depune răspunsul la obiecţiunile încuviinţate cu cel puţin 5 zile înainte de termen;

- Încheierea din 19 mai 2021 prin care s-au respins cererea de recuzare a experţilor, cererea de anulare a raportului de expertiză, cererea de refacere a raportului de expertiză de către altă comisie de experţi, cererea de completare a încheierii de şedinţă din 10 februarie 2021 şi s-a revenit cu adresă către comisia de experţi pentru a completa răspunsul la obiectivele A3 si A6;

- Încheierea din 11 octombrie 2021 prin care s-au respins ca neîntemeiate obiecţiunile formulate de apelanta-reclamantă B. S.R.L. şi de intimatul-intervenient F., s-au încuviinţat în parte obiecţiunile formulate de apelanta-pârâtă A. S.R.L., s-au respins ca neîntemeiate celelalte obiecţiuni formulate de apelanta-pârâtă A. S.R.L. şi s-a dispus emiterea unei adrese către comisia de experţi pentru a răspunde la obiecţiunile apelantei-pârâte A. S.R.L.;

- Încheierea din 17 noiembrie 2021 prin care s-a respins cererea de recuzare a doamnei judecător D., ca neîntemeiată.

Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 222/A de la 09 februarie 2022, a admis cererea de majorare a onorariului formulată de experţii contabili G., H. şi I. cu suma de 67.875 RON, în sarcina apelantei-pârâte A. S.R.L., a respins apelul formulat de reclamantă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., ca nefondat, a admis apelul formulat de pârâtă S.C. A. S.R.L, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtă să plătească reclamantei suma de 4.677.313,33 RON reprezentând onorariu de marketing aferent anului 2010, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plăţii, a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a păstrat dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. şi la plata diferenţei de onorarii expert contabil.

În motivare, cu privire la cererea de majorare a onorariului experţilor, s-a apreciat ca fiind întemeiată, având în vedere obiectivele raportului de expertiză, complexitatea acestuia şi volumul mare de documente ce au fost analizate de experţi.

Apelul formulat de reclamanta S.C. B. S.R.L. a vizat pretenţiile respinse de prima instanţă în cuantum de 28.778.171 RON reprezentând discount volum vânzări, 47.067.967 RON reprezentând prejudiciu constând în achiziţii clienţi în legătură cu distribuirea produselor A., 1.047.102,71 RON reprezentând prejudiciu cu titlu de compensare preţ licitaţii spitale, 40.137.635 RON reprezentând prejudiciu rezultat din pierderi gross margin (marja brută) din alte produse decât A. şi 45.300.000 RON reprezentând pierdere suferită ca urmare a scăderii valorii brandului B..

Apelul formulat de S.C. A. S.R.L. a avut în vedere pretenţiile admise de prima instanţă, respectiv 71.945.714 RON reprezentând discount în procent de 10% calculat la valoarea produselor nelivrate în anii 2009-2010, 35.972.714 RON reprezentând onorariu de marketing de 5% calculat la valoarea comenzilor neonorate în anii 2009-2010, 3.578.653 RON reprezentând prejudiciu cauzat de lipsa de stoc în anii 2009-2010 şi dobânda legală aferentă pretenţiilor admise.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că, potrivit art. 4.2.1 din contractul încheiat între părţi, cumpărătorul are dreptul să beneficieze de un discount calculat la valoarea facturată a vânzărilor nete anuale înregistrate de cumpărător într-un exerciţiu financiar de maximum 10% aplicabil la vânzări de peste 185 milioane RON.

Susţinerile apelantei-reclamante conform cărora discount-ul convenit a fost de 14% sunt nefondate, deoarece, astfel cum recunoaşte chiar apelanta-reclamantă prin cererea de apel, discount-ul de 14% a fost prevăzut în Actul Adiţional nr. 2 la contractul de distribuţie, act ce nu a fost semnat de reclamantă din cauza nemulţumirilor legate de clauzele acestui act adiţional. Prin actul adiţional nr. x la contractul de distribuţie, acordarea discount-ului de 14% a fost condiţionată de plata integrală a tuturor datoriilor B. către A., clauză cu care reclamanta B. nu a fost de acord.

Apelanta-reclamantă nu se poate prevala de o dispoziţie favorabilă dintr-un act adiţional pe care nu l-a semnat, respingând celelalte dispoziţii ale actului ca fiindu-i nefavorabile.

Împrejurarea că pârâta a aplicat în trecut discount de 14% nu poate conduce la concluzia că aceasta este obligată la acordarea acestui procent de discount, în condiţiile nerespectării de către reclamantă a prevederilor contractuale referitoare la procentul de discount şi la condiţiile de acordare a acestuia.

În ceea ce priveşte criticile formulate de apelanta-pârâtă, A., referitoare la discount, Curtea a reţinut că, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a clauzelor contractului de distribuţie, pentru acordarea discount-ului trebuie îndeplinite trei condiţii, una dintre acestea fiind ca B. să nu înregistreze restanţe la plata facturilor emise de A. pentru a putea beneficia de un discount calculat la valoarea facturată a vânzărilor nete anuale, or, B. a înregistrat constant întârzieri la plata facturilor către A., aşa cum rezultă din probatoriul administrat.

O altă condiţie prevăzută în contract pentru acordarea discount-ului a fost ca distribuitorul B. să dimensioneze comenzile pentru a completa stocul său la un nivel de 2 luni de vânzare medie, astfel cum rezultă din art. 7.1.6 din contract, iar a treia condiţie a fost ca neonorarea comenzilor să se datoreze lipsei stocului furnizorului (A.) şi acesta (furnizorul A.) să nu notifice lipsa de stoc după primirea comenzilor din partea B.; lipsa stocului trebuia notificată nu anterior plasării comenzii, astfel cum a reţinut prima instanţă, ci ulterior plasării comenzii, în cazul în care A. nu putea onora comanda din lipsa stocului.; din modalitatea de redactare a clauzei - comanda neonorată datorită lipsei stocului, nenotificată de vânzător - rezultă că părţile au avut în vedere nenotificarea lipsei stocului ca motiv de imposibilitate de onorare a unei comenzi, o interpretare contrară nefiind posibilă, ţinând seama de modalitatea de redactare a clauzei, precum şi de faptul că pârâta nu avea posibilitatea de a anticipa ce medicamente şi cantitatea de medicamente ce va fi comandată B. pentru a-i comunica preventiv o lipsă a stocului sau stoc insuficient cu privire la respectivul medicament.

Din interpretarea coroborată a probatorului administrat în cauză (înscrisuri, anume decizia nr. 19 din 8 mai 2013 a Consiliului Concurenţei, menţinută prin decizia Curţii de apel Bucureşti nr. 886 din 18 martie 2014, răspunsurile la interogatoriu şi expertizele efectuate în cauză) a rezultat că reclamanta B., deşi primea de la pârâta A. notificare cu privire la lipsa stocului, după anumite comenzi, transmitea alte comenzi în ziua următoare ce includeau cantitatea refuzată de A. pentru lipsă de stoc în ziua precedentă.

De asemenea, s-a apreciat că în speţă nu a operat o reziliere unilaterală a contractului la 17 mai 2010, astfel cum a susţinut apelanta A., întrucât notificarea din aceeaşi dată nu a avut ca efect rezilierea contractului încheiat între părţi.

Cu toate acestea, prin această notificare, A. a înştiinţat B. că va sista livrarea produselor, deoarece B. nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată, înregistrând restanţe la plata facturilor, fiind întemeiate susţinerile A. cu privire la sistarea justificată a livrării de medicamente către B. în temeiul art. 4.3.2 din contract, practic A. invocând o excepţie de neexecutare a contractului ca urmare a neexecutării contractului de către B.; astfel, chiar dacă notificarea A. nu a condus la o reziliere convenţională a contractului încheiat între părţi, din cuprinsul acesteia rezultă cu evidenţă poziţia A. de a sista orice livrare de produse către B. şi de recuperare a sumelor restante prin acţiuni în instanţă, prin înştiinţarea reclamantei B. cu privire la sistarea livrării de produse, în temeiul art. 4.3.2 din contract, aceasta nemaiavând temei contractual pentru a lansa noi comenzi şi a pretinde A. să îi răspunsă la comenzile plasate după data înştiinţării, această situaţie datorîndu-se neplăţii facturilor de către B..

Cu toate acestea, reclamanta B. a continuat să transmită şi după acest moment comenzi repetitive către A., evidenţiate de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, pretinzând prin cererea ce face obiectul acestui dosar, că A. S.R.L. trebuie să îi plătească discount la comenzi neonorate după data de 17.05.2010 din cauza lipsei stocului nenotificată de către vânzător.

Notificarea lipsei stocului are ca raţiune înştiinţarea cumpărătorului despre imposibilitatea de a livra anumite medicamente din cauza lipsei stocului, pentru ca şi cumpărătorul să aibă o reprezentare corectă asupra produselor pe care se poate angaja să le livreze către beneficiarii săi. În condiţiile în care reclamanta a luat cunoştinţă de poziţia A. de a sista livrările (contractul permiţând acest lucru - art. 4.3.2 teza finală din contract) plasarea unor comenzi repetitive apare ca nejustificată contractual.

Independent de notificarea lipsei de stoc de către A., în mod cert nu este îndeplinită condiţia ca reclamanta să nu înregistreze restanţe la plata facturilor.

În concluzie, s-a constatat că nu a avut loc o sistare intempestivă de către A. a livrării de produse către B., ci a fost cauzată de neplata facturilor de către B.; contrar celor reţinute de prima instanţă, s-a arătat că nu a avut loc o încălcare de către A. a obligaţiilor stabilite prin contractul de distribuţie, astfel încât capătul de cerere referitor la discount-ul de volum vânzări este neîntemeiat, nefiind îndeplinită niciuna din condiţiile prevăzute în contract pentru acordarea acestui discount în perioada solicitată de reclamantă.

În condiţiile în care s-a reţinut că nu a avut loc o încălcare de către A. a obligaţiilor stabilite prin contractul de distribuţie şi faptul că A. nu a sistat intempestiv livrarea de medicamente către B., ci s-a prevalat de clauza din art. 4.3.2 care îi permitea să sisteze livrările de produse în cazul în care cumpărătorul înregistra întârzieri la plata facturilor mai mult de 30 de zile, s-a apreciat că sunt neîntemeiate şi solicitările B. de a i se repara prejudiciul cauzat de lipsa de stoc în anii 2009-2010, situaţia de fapt fiind relevată şi de expertiza contabilă efectuată în apel.

În ceea ce priveşte onorariul de marketing, s-a reţinut că sunt întemeiate criticile formulate de apelanta-pârâtă conform cărora acest onorariu trebuia raportat la vânzările nete rezultând din executarea contractului, apelanta-pârâtă A. necontestând îndeplinirea de către apelanta-reclamantă a obligaţiilor prevăzute în contractul de marketing, ci învederând că obligaţiile sale derivate din acest contract s-au stins prin compensare, prin acordul părţilor; or, la dosar nu au fost depuse acorduri de compensare a acestor datorii, însă, prin obiecţiunile formulate de apelanta-reclamantă la raportul de expertiză contabilă efectuat în apel, apelanta-reclamantă a învederat că A. a achitat onorariul de marketing de 5% pentru anul 2009, doar pentru produsele livrate şi nu a achitat onorariul de marketing pentru produsele nelivrate, nenotificate în anul 2009 şi nu a achitat onorariul de marketing pentru anul 2010.

Ca urmare, apelanta-reclamantă a recunoscut achitarea de către apelanta-pârâtă a onorariului de marketing de 5% pentru produsele livrate în anul 2009, apreciindu-se ca neîntemeiate susţinerile apelantei-reclamante conform cărora apelanta-pârâtă datorează onorariu de marketing şi pentru produsele nelivrate şi nenotificate; în plus, promovarea produselor A. trebuia realizată conform contractului de marketing pentru care reclamanta avea stabilit un onorariu şi nu prin vânzări în pierdere. Împrejurarea că apelanta-reclamantă a ales să vândă în pierdere, pentru a "capta clienţi", cu alte cuvinte a ales să promoveze produsele A. pe alte căi decât cele convenite prin contractul de marketing nu poate avea consecinţe cu privire la partenerul său comercial.

Prin aceeaşi hotărâre, s-a reţinut că nu poate fi imputată pârâtei împrejurarea că s-a solicitat falimentul reclamantei; având în vedere că cererea de deschidere a procedurii insolvenţei B. a fost admisă este cert că aceasta înregistra datorii peste valoarea prag prevăzută de legea insolvenţei. Fapta unui creditor de a cere deschiderea procedurii insolvenţei unui debitor, în condiţiile în care cererea este întemeiată şi este admisă, nu poate fi considerată ca fiind păgubitoare pentru debitor. Din contră, neachitarea datoriilor de către debitor este păgubitoare pentru creditori.

Faptul că lichidatorul judiciar ar fi reţinut în raportul privind cauzele insolvenţei B. că aceasta se datorează sistării livrării de produse de către pârâta A. nu poate fi un argument în susţinerea acestei pretenţii. Cauza insolvenţei poate fi sistarea livrării de produse de către un distribuitor, însă pentru angajarea răspunderii acestuia trebuie analizate cauzele care au condus la sistarea livrării de produse. În speţă, această cauză a fost tocmai comportamentul culpabil al reclamantei care nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată.

În prezenta speţă, s-a constatat că nu se poate reţine vreo faptă ilicită a apelantei-pârâte A. în executarea contractului de distribuţie, astfel încât nu se poate reţine nici faptul că starea de insolvenţă a reclamantei s-a datorat comportamentului pârâtei, respectiv sistării livrării de medicamente intempestiv, cu nerespectarea obligaţiilor contractuale, astfel cum a învederat apelanta-reclamantă.

Reclamanta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 222/A din 9 februarie 2022 şi a încheierilor din 9 noiembrie 2016, 20 iunie 2018, 30 ianuarie 2019, 26 iunie 2019, 10 iulie 2019, 18 septembrie 2019, 16 octombrie 2019, 31 octombrie 2019, 3 februarie 2021, 10 februarie 2021, 19 mai 2021, 11 octombrie 2021 şi 17 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de aceasta, menţinerii obligaţiilor impuse în sarcina A. S.R.L. prin sentinţa nr. 5611 din 14 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi obligarea A. S.R.L. în plus la plata următoarelor sume şi a dobânzilor legale aferente acestora, după cum urmează: 28.778.171 RON reprezentând diferenţă discount volum vânzări, 47.067.967 RON reprezentând prejudiciu constând în achiziţii clienţi în legătură cu distribuirea produselor A., 1.047.102,71 RON reprezentând prejudiciu cu titlu de compensare preţ licitaţii spitale, 40.137.635 RON reprezentând prejudiciu rezultat din pierderi gross margin din alte produse decât A., 45.300.000 RON reprezentând pierdere suferită ca urmare a scăderii valorii brandului B. şi al respingerii apelului declarat de către A. S.R.L. şi menţinerii tuturor obligaţiilor impuse în sarcina acesteia prin sentinţa nr. 5611 din 14 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, astfel cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din 11 noiembrie 2015, anume: 71.945.428 RON, reprezentând discount în procent de 10% calculat la valoarea produselor nelivrate în anii 2009 - 2010, 35.972.714 RON, reprezentând onorariu de marketing de 5% calculat la valoarea comenzilor neonorate în anii 2009 - 2010, 3.578.653 RON, reprezentând prejudiciul cauzat de lipsa de stoc în anii 2009 - 2010, sumele aferente dobânzii legale de la data formulării acţiunii şi până la plata integrală a debitului şi 19.300 RON, reprezentând diferenţa onorariu expert contabil, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În susţinerea motivelor de recurs, referitor la încheierile recurate, s-a arătat că acestea au favorizat în mod nepermis A. S.R.L., criticându-se lipsa de imparţialitate şi părerea deja formată a magistraţilor care le-au pronunţat, în cauză fiind formulate chiar două cereri de recuzare şi o cerere de strămutare, imparţialitatea judecătorilor fiind esenţială pentru realizarea actului de justiţie, astfel cum rezultă atât din prevederile art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile şi Libertăţile Omului, cât şi din dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ.

Totodată, prin încheierea de şedinţă din 9 noiembrie 2016 s-a dispus efectuarea unei expertize noi în apel în condiţiile în care se impunea soluţionarea cauzei cu celeritate, aceasta aflându-se deja pe rolul instanţelor de judecată începând cu 25 ianuarie 2011, la momentul pronunţării acestei încheieri, un litigiu între profesionişti era nesoluţionat definitiv de peste 4 ani şi exista deja omologat un raport de expertiză exhaustiv ce putea fi valorificat de către instanţa de control judiciar, iar experţii s-au erijat în mod nepermis într-o instanţă de control judiciar, prin intermediul raportului de expertiză anulând cele decise cu titlu executoriu de către prima instanţă, preluând tale quale toate argumentele A. S.R.L. şi neluând în considerare nici măcar acele argumente ale B. S.R.L., care erau fără putinţă de tăgadă.

În ceea ce priveşte decizia recurată, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a interpretat actul juridic dedus judecăţii, schimbând atât natura, cât şi înţelesul neîndoielnic al acestuia. Astfel, A. S.R.L. şi-a încălcat obligaţia de notificare a lipsei de stoc, astfel încât B. S.R.L. era îndreptăţită la plata discount-ului de volum, aceasta (notificarea) fiind prelabilă şi nu subsecventă plasării unei comenzi. Astfel, părţile au prevăzut mecanismul de la art. 7.1.6. din Contractul de distribuţie, în mod expres, pentru a reglementa situaţiile de neonorare a comenzilor motivat de lipsa stocului şi remediile aferente, în condiţiile în care B. S.R.L. era ţinută de respectarea unui plan de livrări cu proprii săi clienţi (cantităţi şi discounturi de volum în oglindă cu discountul anual acordat de A. S.R.L.) şi obiective de volum de vânzare, a căror neîndeplinire, pe de o parte, era de natură a expune B. S.R.L. la sancţiuni din partea propriilor parteneri contractuali, iar, pe de altă parte, ar fi condus la imposibilitatea îndeplinirii obiectivelor asumate chiar în raport cu A. S.R.L.

Faptul că notificarea prevăzută în mecanismul reglementat de art. 7.1.6. din Contractul de distribuţie era o obligaţie care revenea A. S.R.L ori de câte ori se confruntă cu o situaţie de lipsă de stoc şi nu ulterior plasării unei comenzi de către B. S.R.L. rezultă şi din prevederile art. 7.1.2. care stabilesc că:

"comenzile trimise conform prevederilor de la alin. (7).1.1. de mai sus vor fi considerate acceptate de către Vânzător, în afara de cazurile în care sunt in mod expres refuzate de acesta".

În acest context, instanţa de apel a făcut o confuzie între cazurile de refuz ale comenzii reglementate de prevederile art. 7.1.2. din Contractul de distribuţie şi situaţia lipsei de stoc, care, din interpretarea clauzei 7.1.3. din acelaşi act, rezultă că nu se poate încadra în cazurile de refuz, ci reprezintă o situaţie ce trebuie adusă la cunoştinţa cumpărătorului anterior momentului plasării unei comenzi de către acesta.

Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod greşit că şi în ipoteza în care s-ar reţine încălcarea obligaţiei de notificare, în speţă, oricum nu ar fi întrunite celelalte condiţii pentru acordarea discountului către B. S.R.L., respectiv cele menţionate în art. 4.2.3. şi art. 7.1.6., teza finală din Contractul de distribuţie.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 4.2.3., respectiv respectarea de către B. S.R.L. a termenelor de plată agreate prin Contractul de distribuţie, instanţa de apel a admis în mod greşit raţionamentul propus de către reprezentanţii A. S.R.L. stabilind că B. S.R.L. înregistra întârzieri la plata contravalorii facturilor emise în derularea Contractului de distribuţie, făcând referire la o serie de facturi restante încă din 2006, în condiţiile în care pretinsele întârzieri la plată a livrărilor aferente perioadei 2006-2008 nu fac obiectul Contractului de distribuţie şi pentru soldul aferent facturilor de marfă emise în perioada 01.01.2009 - 16.07.2009. Între părţi s-a încheiat Angajamentul de plată nr. x/17.07.2009, în baza căruia acest sold urma sa fie achitat în perioada ianuarie - mai 2010, cu precizarea că facturile emise în perioada 17.07.2009 - 31.12.2009 urmau să se regăsească într-o programare de plată ulterioară, astfel că, în perioada de plată a discountului aferent anului 2009, respectiv între 15 decembrie şi 23 decembrie 2009, B. nu înregistra restanţe la plata facturilor.

În acest context, ar fi trebuit să se constate că în condiţiile stabilirii de către părţi a unor noi termene de plată, acestea au înlăturat termenul de plată prevăzut de dispoziţiile art. 4.3.1. din Contractul de distribuţie, aspect confirmat de chiar A. S.R.L. în paragraful 102 din motivele de apel.

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în speţă, erau îndeplinite toate condiţiile pentru a opera compensaţia legală dintre creanţa B. S.R.L. asupra A. S.R.L. în baza facturii nr. x/23.12.2009 emisă în temeiul art. 7.1.6. din Contractul de distribuţie şi creanţele A. S.R.L. asupra B. S.R.L. în conformitate cu facturile emise în temeiul Contractului de distribuţie.

Cu privire la incidenţa prevederilor art. 7.1.6. din Contractul de distribuţie potrivit cărora comanda trebuie sa fie dimensionată pentru a completa stocul curent al cumpărătorului la un nivel de 2 (două) luni de vânzare medie, Curtea de Apel Bucureşti face trimitere în mod nelegal la concluziile din Decizia Consiliului Concurenţei în care s-ar fi statuat că B. a înaintat acesteia comenzi supradimensionate în raport de comenzile pe care le-a înregistrat în piaţă, deoarece aspectele reţinute de Consiliul Concurenţei în Decizia nr. 19/2013 nu pot fi interpretate extensiv prin aplicarea lor unor raporturi eminamente civile şi/sau pretenţii contractuale care nu au făcut şi nici pot face obiectul unei plângeri având ca obiect existenţa unei suspiciuni de încălcare a prevederilor concurenţiale, reclamanta fiind singura în măsură să determine dacă stocul era supradimensionat, în condiţiile existenţei unui lanţ de subdistribuitori şi dinamica produselor.

Un alt motiv de recurs constă în faptul că A. S.R.L. a sistat, în mod intempestiv şi nelegal, livrarea de produse către B., rezilierea Contractului de distribuţie fiind nelegală şi abuzivă.

În legătură cu pretinsa nerespectare de către B. a termenelor de plată a facturilor emise în temeiul Contractului de distribuţie, Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să constate că, atâta vreme cât A. şi-a încălcat propriile obligaţii contractuale asumate, în mod pe deplin justificat, a iniţiat procedura de compensare a facturii pentru comenzi neonorate cu propriile datorii faţă de A. aferente anului 2009 şi, în ceea ce priveşte caracterul nelegal şi abuziv al rezilierii Contractului de distribuţie, în mod legal şi temeinic, s-a reţinut că prevederile art. 10.1.3. din Contractul de distribuţie nu reglementează un pact comisoriu de gradul 3 care să fi permis A. rezilierea convenţională a contractului.

Totodată, s-a arătat că, contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia recurată, instanţa de fond a stabilit în mod legal şi temeinic cuantumul prejudiciului suferit de B. şi a obligat A. la repararea acestuia, pe baza concluziilor expertizei administrate în cauză.

Referitor la onorariu de marketing, s-a arătat că apelul B. era fondat şi ar fi trebuit admis, reţinându-se în mod greşit că aceasta nu ar fi fost în mod corect determinat.

Instanţa de apel a omis faptul că, anterior întocmirii Addendum-ului nr. 2/30.06.2009, discount-ul de 14% a fost aplicat efectiv de A. pentru vânzări de peste 300 milioane de RON, în acest sens fiind facturile de discount emise de A. şi nu a avut în vedere nici corespondenţa dintre părţi prin care ambele au acceptat aplicarea acestuia, simpla împrejurare că B. a refuzat semnarea Addendum-ului nr. 2/30.06.2009 neputând conduce la concluzia eronată potrivit căreia discountul agreat şi implementat de părţi anterior negocierilor cu privire la Addendum-ul nr. 2 nu s-ar aplica, o astfel de concluzie fiind de natura a înfrânge voinţa părţilor.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a respins în mod greşit pretenţiile B. constând în achiziţii clienţi în legătură cu distribuirea produselor A. şi compensare preţ licitaţii spitale; sub acest aspect, instanţa a omis să constate că dreptul B. de a pretinde aceste sume este dat, pe de o parte, de certitudinea acestora confirmată de raportul de expertiză întocmit în cauză, iar pe de altă parte, rezultă din cuprinsul Contractului de asociere în participaţiune încheiat între B., B. şi J., depus în probatiune chiar de către A.; având în vedere că, în speţă, s-a făcut dovada faptului că încălcarea obligaţiilor contractuale şi rezilierea abuziva de către A. a Contractului de distribuţie a cauzat prejudicii constând în imposibilitatea recuperării investiţiilor efectuate de B. în procesul de achiziţie clienţi, acordarea de către B. a unui discount către spitale mai mare decât discount-ul de care a beneficiat B. din partea A. coroborată cu prevederile Contractului de asociere în participatiune, Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să constate temeinicia pretenţiilor B. constând în achiziţii clienţi în legătură cu distribuirea produselor A. şi compensare preţ licitaţii spitale.

Referitor la pretenţiile B. constând în pierderi gross margin din alte produse decât A., reclamanta a susţinut că şi acestea sunt întemeiate, fiind calculate şi dovedite în mod pertinent; totodată, în mod greşit au fost respinse şi pretenţiile B. constând în pierderea valorii brandului, din actele depuse la dosarul cauzei rezultând că valoarea brandului B. la data de referinţa a raportului, respectiv decembrie 2009, se situa între 8.759.478 Euro şi 14.903.336 Euro, iar odată cu trecerea la faliment a scăzut la 0.

Pârâta A. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 222 din 9 februarie 2022, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul schimbării în tot a sentinţei si a respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. de la 1865.

În susţinerea motivelor de recurs, în esenţă, s-a arătat că obligarea de către instanţa de apel a pârâtei la plata sumei de 45.677.313,33 RON reprezentând onorariu de marketing aferent anului 2010, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plăţii, constituie o încălcare a principiului disponibilităţii şi a principiului tantum devolutum quantum iudicatum, consacrat de art. 294 din C. proc. civ. de la 1865, întrucât pretenţia respectivă (onorariul de marketing aferent livrărilor efective din anul 2010) nu a fost solicitată de B. prin cererea de chemare in judecată.

Totodată, soluţia instanţei de apel reprezintă o încălcare şi a principiului tantum devolutum quantum apellatum, consacrat de art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 întrucât, presupunând prin absurd că ar fi fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, pretenţia respectivă (onorariul de marketing aferent livrărilor efective din anul 2010) nu a făcut obiectul apelului formulat de B., precum şi a principiului potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, consacrat de art. 296 din acelaşi act normativ.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Ca atare, instanţa nu poate depăşi limitele obiectului fixate de reclamant, în sensul că nu poate să acorde mai mult decât s-a solicitat, chiar dacă din probe ar rezulta că reclamantul are dreptul la mai mult sau la altceva decât s-a cerut.

Cu privire la cel de-al doilea principiu fundamental încălcat prin decizia Curţii de Apel, s-a arătat că acesta este consacrat de prevederile 294 din C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia:

"în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

Or, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză, B. a solicitat obligarea pârâtei la plata onorariului de marketing "calculat la valoarea comenzilor neonorate de către A. pe motiv de lipsă de stoc". Nici în cuprinsul petitului cererii de chemare în judecată, nici în argumentele expuse în conţinutul acesteia şi nici în cererea precizatoare nu se face vreo referire la un pretins onorariu de marketing calculat în funcţie de vânzările efectiv onorate de A..

Totodată, obligarea pârâtei la plata unei sume de bani - onorariul de marketing pentru vânzările efectiv realizate în 2010, care nu a fost solicitată de reclamantă, nu a fost stabilită în sarcina noastră de prima instanţă şi nu a făcut obiectul apelului formulat de reclamantă, conduce la crearea, pentru A., a unei situaţii mai grele decât cea care a rezultat din hotărârea primei instanţe, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 296 din C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia "Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată".

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta B. prin lichidator judiciar C.. împotriva încheierilor de şedinţă, Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva dispoziţiilor art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa prioritar asupra excepţiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii, va admite excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, în baza art. 306 alin. (1) raportat la art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. de la 1865, având în vedere următoarele considerente:

În cuprinsul motivelor de recurs, reclamanta a formulat exclusiv critici de netemeinicie a soluţiei privind stabilirea situaţiei de fapt, administrarea şi interpretarea probatoriilor, fără să formuleze nicio critică care să poată fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut expres de dispoziţiile art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Dispoziţiile art. 303 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 prevăd că recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau în termenul de 15 zile de la data comunicării hotârârii atacate, dacă legea nu dispune altfel, iar alin. (2) al aceluiaşi text legal statuează că:

"Termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte".

Potrivit art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (2), iar, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) din acelaşi act normativ, este sancţionată cu nulitatea recursului nerespectarea condiţiilor prevăzute pentru cererea de recurs, între acestea, la lit. c) a aceluiaşi text legal, fiind reţinut expres că recursul va cuprinde:

"motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Astfel, Înalta Curte constată că, în speţă, reclamanta, în memoriul de recurs, a făcut o expunere a derulării litigiului, un istoric al cauzei, fără să structureze şi să dezvolte aceste critici subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, limitându-se să reitereze aspecte vizând situaţia de fapt şi o lipsă de imparţialitate a magistraţilor, fără a preciza relevanţa faţă de decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) din acelaşi cod, care statuează asupra obiectului recursului.

Or, reanalizarea probatoriului administrat în raport cu situaţia de fapt depăşeşte sfera aspectelor ce pot fi criticate pe calea recursului, iar pretinsa lipsă de imparţialitate şi părerea deja formată a magistraţilor nu reprezintă argumente care să poate fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865, cu atât mai mult cu cât cererile de recuzare şi strămutare formulate de reclamantă au fost respinse.

Aşa fiind, în lipsa indicării în concret a vreunui motiv de nelegalitate care să afecteze încheierile recurate, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 din C. proc. civ. de la 1865, iar, conform alin. (1) al art. 3021 din acelaşi cod, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se sprijină şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, constatând că reclamanta nu s-a conformat acestor dispoziţii legale, urmează să facă aplicarea prevederilor art. 306 alin. (1) raportat la art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. şi să constate nulitatea recursului recurentei-reclamante S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva încheierilor din 9 noiembrie 2016, 20 iunie 2018, 30 ianuarie 2019, 26 iunie 2019, 10 iulie 2019, 18 septembrie 2019, 16 octombrie 2019, 31 octombrie 2019, 3 februarie 2021, 10 februarie 2021, 19 mai 2021, 11 octombrie 2021 şi 17 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 222 din 9 februarie 2022 a Curţii de apel Bucureşti, B. susţine incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ., potrivit cărora:

7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;

9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii;

În cercetarea lor, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor şi concluziile instanţei asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanţei devolutive în această apreciere, iar lecturarea motivelor de recurs formulate în cauză relevă faptul că, în realitate, reclamanta nu invocă decât critici care ar putea fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, susţinând că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând atât natura, cât şi înţelesul neîndoielnic al acestuia, respectiv instanţa de apel ar fi interpretat în mod greşit contractul de distribuţie, nefiind identificată nicio critică subsumată unei eventuale lipse de motivare a deciziei, ori a încălcării sau aplicării greşite a legii de către instanţa de apel.

Plecând de la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond şi asupra căreia instanţa de recurs nu poate interveni, se constată că între A. şi B. a fost încheiat Contractul de distribuţie nr. RLD04/15 ianuarie 2009 având ca obiect livrarea de către A. către B. a unor produse medicamentoase, în vederea distribuirii acestora către farmacii şi spitale. Totodată, părţile au încheiat şi un contract de marketing având ca obiect prestarea de către B. a unor tipuri de servicii în legătură cu produsele furnizate de A..

Potrivit art. 7.1.6 din contract, dispoziţie contractuală esenţială a prezentului litigiu, comanda neonorată din cauza lipsei stocului, nenotificată de către vânzător (pârâta), se va considera vânzare adăugându-se la vânzările realizate în anul de referinţă, beneficiind de condiţiile de discounturi de volum agreate prin Anexa nr. 2, cu condiţia ca această comandă să fie dimensionată pentru a completa stocul curent al cumpărătorului la un nivel de 2 luni de vânzare medie. Notificările despre neonorarea comenzilor din cauza lipsei de stoc se trimit la cumpărător (reclamanta) în scris.

Contractul de distribuţie a fost modificat printr-un act adiţional - addendum nr. 1 din 31 martie 2009, cel de al doilea addendum din 30 iunie 2009 nefiind semnat de către reclamantă, din cauza condiţiilor propuse de A., neagreate de B.; acesta regla doar relaţiile comerciale dintre părţi, creând doar cadrul contractual în care urmau să se petreacă vânzări viitoare. Iniţierea vânzărilor era determinată de B., care formula o comandă către vânzătorul A.. Comenzile acceptate implicit sau explicit de către A. dădeau naştere unui contract de vânzare-cumpărare pentru produsele vizate; din acest contract rezulta obligaţia de livrare a produselor la preţurile şi în cantităţile stabilite de părţi. Dreptul de proprietate asupra produselor se transfera la momentul livrării efective; la acest moment, vânzătorul emitea şi factura pentru produsele livrate; pe baza acestor facturi se stabileau vânzările nete, efectiv realizate, ce reprezentau baza de calcul a discount-ului, acordat pentru a încuraja vânzările produselor A. de către B., stabilit de părţi prin anexa nr. 2 la contract la nivelul de 10% din volumul de vânzări nete.

Astfel, potrivit 4.2.1:

"Cumpărătorul are dreptul să beneficieze de un discount calculat la valoarea facturată a vânzărilor nete anuale înregistrate de Cumpărător într-un exerciţiu financiar", iar conform art. 4.2.3:

"Discount-ul se va plăti în perioada dintre 15 decembrie şi 23 decembrie din anul de referinţă, pentru fiecare Perioadă contractuală, în limita valorii Discount-ului stabilit în funcţie de volumul vânzărilor nete înregistrare de Cumpărător în anul de referinţă si cu condiţia respectării de către Cumpărător a termenelor de plată agreate în prezentul Contract".

Aşadar, doar după primirea unei comenzi concrete de la B., A. putea să îi transmită, în legătură cu comanda respectivă, dacă avea sau nu stoc suficient pentru a livra produsele comandate, refuzul de a onora comanda respectivă putând fi justificat, între altele, de lipsa de stocuri sau de plasarea de comenzi supradimensionate de către reclamantă; în acest sens, sunt relevante următoarele dispoziţii contractuale:

Art. 7.1.1 Cumpărătorul (B.) va trimite comenzile în scris (prin fax sau e-mail [...] A..com

Art. 7.1.2 Comenzile trimise conform prevederilor de la alin. (7).1.1 de mai sus vor fi considerate acceptate de către Vânzător, în afara de cazurile în care sunt în mod expres refuzate de acesta.

Art. 7.1.3 În cazul epuizării stocului, Cumpărătorul va fi informat în scris despre cantitatea/cantităţile lipsă.

Este de menţionat că politica A. privind notificarea stocului a fost una unitară şi nu a ridicat îngrijorări de natură concurenţială raportată la compatibilitatea cu un mediu de afaceri normal, existând o necorelare între comenzile pe care B. le-a efectuat către A. şi cele pe care B. le avea din piaţă, aceste aspecte fiind dezlegate definitiv de instanţe şi necenzurabile în recurs, în acest sens fiind şi decizia Consiliului Concurenţei nr. 19/08.05.2013 (prin care se respinge plângerea formulată de B. împotriva A. pentru un pretins abuz de poziţie dominantă prin refuz de livrare), confirmată de instanţele judecătoresti prin considerente intrate în puterea lucrului judecat.

În esenţă, B. susţine că este îndreptăţită la plata de către A. a discountului pentru vânzările nete, cât şi pentru vânzările asimilate vânzărilor nete ce ar urma să se calculeze în funcţie de presupusele comenzi neonorate din cauza lipsei stocului, nenotificate de A..

Or, conform art. 7.1.3 potrivit căruia:

"în cazul epuizării stocului, Cumpărătorul va fi informat in scris despre cantitatea/cantităţile lipsă" nu se poate vorbi de cantitate/cantităţi lipsă decât prin raportare la o comandă anterioară şi nu în abstract, cu atât mai mult cu cât aceste texte (7.1.3. şi 7.1.6) se află în cuprinsul secţiunii 7.1 din contract, denumită "Comanda"; prin urmare, textul are drept situaţie premisă existenta unei comenzi.

Aşadar, nu se poate reţine în sarcina pârâtei existenţa unei obligaţii generale de notificare continuă a cumpărătorului asupra eventualelor epuizări ale stocului; din modalitatea de redactare a art. 7.1.3. şi 7.1.6, în acord cu instanţa de apel, lipsa stocului trebuia notificată ulterior plasării comenzii, în cazul în care A. nu putea onora comanda din lipsa stocului.

Totodată, acordarea discountului era condiţionată de inexistenţa unor întârzieri la plată din partea B., or, dovezile incontestabile ale întârzierilor pe care B. le înregistra la plată sunt reprezentate de actele juridice prin care A. a acceptat eşalonarea acestor datorii, în vederea continuării relaţiilor comerciale, anume contractul de tranzacţie nr. x din 17 iunie 2009, angajamentul de plată nr. x din 17 iulie 2009 şi minuta nr. 758 din 2 februarie 2020, denotând o nerespectarea constantă a obligaţiei de plată a produselor livrate de pârâtă.

Pentru a opera compensaţia legală ca mod de stingere a obligaţiei, era necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 1144 din C. civ. de la 1864, or, A. a contestat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei consemnate în factura nr. x din 23 decembrie 2009 emisă în considerarea discountului aferent cantităţilor comandate şi nelivrate de către A. pe parcursul anului 2009; aşadar, în cauză nu a operat compensaţia legală şi actele încheiate cu privire la modalitatea de achitare a debitului de către reclamantă nu reprezintă o înlăturare a termenului de plată în sensul dispoziţiilor contractuale care stipulau obligativitatea în sarcina B. a inexistenţei vreunei datorii.

Condiţia obligatorie pentru naşterea dreptului B. de a primi orice fel de discount-uri era ca aceasta să respecte termenele de plată agreate de părţi - conform art. 4.2.3 din Contractul de distribuţie:

"Discount-ul se va plăti (...) cu condiţia respectării de către Cumpărător a termenelor de plată agreate în prezentul Contract". B. nu si-a respectat nici obligaţiile de plată asumate prin contract şi nici propriile angajamente de plată acceptate de A., înregistrând constant datorii scadente si neachitate pe parcursul anului 2009 până în aprilie 2010.

Orice acord al părţilor cu privire la acordarea acestui discount, în condiţiile în care B. înregistra restanţe de plată extrem de mari, ar fi trebuit să se regăsească în acest act juridic, însă acest lucru nu s-a întâmplat; simpla existenţă a eşalonării intervenite ulterior perioadei în care ar fi trebuit plătit discountul pe vânzări semnifică doar renunţarea exercitării de către creditor a unui termen contractual (acceptarea unui nou termen prin eşalonare) şi nu poate fi extinsă pe cale de interpretare pentru a semnifica renunţarea la alte condiţii contractuale, cum ar fi condiţia lipsei întârzierilor la plată pentru acordarea unui discount către cealaltă parte.

Referitor la condiţia privind dimensionarea comenzii pentru a completa stocul curent al Cumpărătorului la un nivel de 2 (două) luni de vânzare medie, examenul hotărârii recurate permite instanţei supreme să observe că instanţa de apel a valorificat concluziile expertizei, dându-le semnificaţie în planul stării de fapt; dincolo de aceste verificări, evaluarea lor în contextul general al examinării probelor este atributul instanţelor de fond, necenzurabil din perspectiva legalităţii, reţinându-se şi că, în această privinţă, legea nu stabileşte o putere doveditoare specifică a expertizei, dar şi că aprecierea probelor în ansamblu este lăsată în marja de apreciere a instanţelor de fond, cu atât mai mult cu cât B. nu susţine niciunde în cuprinsul recursului faptul că, în realitate, comenzile sale ar fi fost dimensionate conform prevederilor contractului de distribuţie, ci doar afirmă că era singura în măsură să aprecieze dacă stocul era supradimensionat, ceea ce contravine principiului libertăţii contractuale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind sistarea intempestivă şi nelegală a livrării de produse de către A., se reţine că pârâta a dat eficienţă mijlocului de apărare aflat la dispoziţia sa, anume a invocat excepţia de neexecutare a contractului, sistând livrarea produselor, ca urmare a faptului că B. nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată restante, încheierea unui contract sinalagmatic obligând pe fiecare dintre părţile contractante în a accepta, voluntar, autoritatea celeilalte, conţinutul contractului fiind cunoscut pe tot parcursul acestuia.

În condiţiile în care nu a intervenit compensarea (legală, convenţională sau judecătoreasca), iar dispoziţiile contractuale permiteau expres pârâtei dreptul de a sista imediat livrările de produse în cazul în care cumpărătorul întârzie în îndeplinirea obligaţiilor sale de plată cu mai mult de 30 de zile de la scadenţa acestora (art. 4.3.2 teza a II-a din contract) nu se poate vorbi de un demers ilicit al pârâtei de a înceta livrările către B..

Referitor la prejudiciul constând în diferenţa de discount aferent volumului de vânzări, Înalta Curte reţine că propunerea semnării addedumului nr. 2 din 30 iunie 2009 a avut ca scop acordarea unui discount de maxim de 14% sub rezerva îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată restante, ceea ce, în cauză, nu s-a întâmplat; modificarea prevederilor contractuale este clar definită în contract (art. 12.9.2), anume este necesar acordul scris al celor două părţi în acest sens, condiţie, care, de asemenea, nu este îndeplinită în speţă.

Fiind vorba de un contract sinalagmatic în care obligaţiile părţilor sunt reciproce şi interdependente, addendumul nu poate în acelaşi timp să dea naştere unor obligaţii în sarcina A., dar nu şi a B.. În concluzie, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au apreciat în mod temeinic şi legal faptul că B. nu este îndreptăţită la acordarea discount-ului de 14%, neexistând niciun temei juridic care să justifice valoarea discount-ului pretins de B..

Împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel cu privire la respingerea capătului de cerere privind prejudiciul constând în "achiziţii clienţi în legătură cu distribuirea produselor A. şi compensare preţ licitaţii spitale" şi cel rezultat din pierderi gross margin din alte produse decât A., precum şi pierderea suferită de B. ca urmare a scăderii valorii brandului nu echivalează cu incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, astfel încât criticile invocate pe acest temei vor fi respinse.

Se mai constată că, subsumat acestor motive de recurs, recurenta-reclamantă a formulat şi critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului, solicitându-se reevaluarea acestuia, or acest aspect nu mai poate fi analizat în recurs, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân atributul exclusiv al instanţelor de fond, ca instanţe devolutive, motiv pentru care vor fi înlăturate; în realitate, recurenta-reclamantă se prevalează de o serie de argumente ce vizează fondul pretenţiilor sale şi modul de apreciere a faptelor şi probelor, şi nicidecum legalitatea deciziei recurate.

Prin urmare, modul în care au fost construite aceste critici nesocoteşte caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse şi analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care în considerarea specificului acestei căi de atac examinarea este exclusă în această etapă procesuală.

Înalta Curte constată că argumentele instanţei de apel cu privire la aceste prejudicii prezintă în mod coerent mecanismul contractual agreat de părţi şi lămureşte deplin starea de fapt, stabilind pe baza acesteia că nu poate fi angajată răspunderea delictuală a pârâtei, respingerea apelului sub acest aspect fiind justificată; prin modalitatea de rezolvare a cauzei, instanţa de apel a respectat obligaţia de a lămuri pe deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii, tinând seama de toate circumstanţele cauzei şi asigurând respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echităţii şi bunei credinţe, nefiind incident cazul prevăzut de pct. 8 al art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Pentru aceste motive, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 9 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă va fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă S.C. A. S.R.L., se constată că prin acţiunea introductivă, reclamanta B. a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 303.828.040 RON, reprezentând prejudiciu compus din:

a) 86.566.548 RON reprezentând discount neacordat, calculat la valoarea comenzilor neonorate de către A. pe motiv de lipsă de stoc, nenotificată în prealabil către B., corespunzător anului 2010, din care 19.578.335 RON - discount de 5% datorat în temeiul contractului de marketing;

b) 136.456.872 RON reprezentând beneficiul nerealizat de B., precum şi pierderi în activitate şi de clientelă, ca urmare a imposibilităţii în care a fost pusă B. de a livra produsele A. către clienţii săi, având în vedere refuzurile repetate şi nejustificate din partea A. de a onora comenzile transmise de B.;

c) 80.404.620,13 RON reprezentând discount neacordat de către A., calculat la valoarea comenzilor neonorate de către A., pe motiv de lipsă de stoc, nenotificată în prealabil către B. în 2009, din care 20.396.627 RON, reprezentând discount-ul de 5% datorat de A. în temeiul contractului de marketing.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar, B. a explicitat pretenţiile menţionate la pct. b) din cererea de chemare în judecată, anume acestea "constând în achiziţii de clienţi în cuantum de 44.495.188 RON aferente anului 2009 şi respectiv în cuantum de 1.381.666 RON aferente anului 2010"; aşadar, acţiunea introductivă nu a fost modificată de B. în niciun moment pe parcursul soluţionării în primă instanţă a litigiului, neexistând la dosarul cauzei nicio cerere modificatoare sau precizatoare din care să rezulte că obiectul prezentei cauze ar cuprinde şi onorariul de marketing calculat asupra comenzilor onorate de A..

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5611 din 14 octombrie 2015, a admis în parte acţiunea B. şi a obligat subscrisa la plata următoarelor sume către reclamantă:

- 719.454.286 RON, reprezentând valoarea comenzilor neonorate în anii 2009-2010;

- 71.945.714 RON, reprezentând discount în procent de 10% calculat la valoarea produselor nelivrate în anii 2009-2010;

- 35.972.714 RON, reprezentând onorariu de marketing de 5% calculat la valoarea comenzilor neonorate în anii 2009-2010;

- 3.578.653 RON, reprezentând prejudiciat cauzat de lipsa de stoc în anii 2009-2010, precum şi la plata dobânzii legale de la data formulării acţiunii şi până la plata integrală a debitului.

Ulterior, prin încheierea din 11 noiembrie 2015, aceeaşi instanţă a dispus înlăturarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei, "în sensul eliminării menţiunilor referitoare la obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 719.454.286 RON, reprezentând valoarea comenzilor neonorate în anii 2009 - 2010 şi valoarea discount-ului în procent de 10% calculat la valoarea produselor nelivrate în anii 2009 - 2010 în cuantum de 71.945.714 RON, prin trecerea valorii corecte a discount-ului în procent de 10% calculat la valoarea produselor nelivrate în anii 2009 - 2010 de 71.645.428".

Prin apelul formulat împotriva acestei sentinţe, B. a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii şi a pretenţiilor B. respinse ca neîntemeiate, în sensul obligării A. şi la plata sumei şi a dobânzilor legale aferente acestora de 28.778.171 RON reprezentând diferenţă discount volum vânzări, 47.067.967 RON reprezentând prejudiciu constând în achiziţii clienţi în legături cu distribuirea produselor A., 1.047.102,71 RON reprezentând prejudiciu cu titlu de compensare preţ licitaţii spitale, 40.137,635 RON reprezentând prejudiciu rezultat din pierderi gross margin din alte produse decât A. şi 45.300.000 RON reprezentând piedere suferită ca urmare a scăderii valorii brandului B..

Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 222/A de la 09 februarie 2022, a admis cererea de majorare a onorariului formulată de experţii contabili G., H. şi I. cu suma de 67.875 RON, în sarcina apelantei-pârâte A. S.R.L., a respins apelul formulat de reclamantă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., ca nefondat, a admis apelul formulat de pârâtă S.C. A. S.R.L, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtă să plătească reclamantei suma de 4.677.313,33 RON reprezentând onorariu de marketing aferent anului 2010, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plăţii, a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a păstrat dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. şi la plata diferenţei de onorarii expert contabil.

Conform art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. de la 1865, "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii", instanţa fiind ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra obiectului cererii deduse judecăţii, neavând dreptul să depăşească obiectul cererii, care este cel stabilit prin acţiunea introductivă şi nu prin probele administrate în cauză, iar potrivit art. 294 din acelaşi cod, "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi", principiu care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Totodată, potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de o parte este devolutiv numai în privinţa aspectelor atacate cu apel; obligând pârâta la plata onorariului de marketing calculat asupra vânzărilor efective din anul 2010, deşi avea obligaţia de a soluţiona apelul în funcţie de motivele invocate prin cererea de apel, Curtea de apel Bucureşti s-a raportat la motive ce nu fac obiectul căii de atac, încălcând principiul tantum devolutum quantum apellatum, consacrat de art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865.

În consecinţă, întrucât obiectul prezentei speţe nu cuprinde şi onorariul de marketing calculat asupra comenzilor onorate de A. în 2010, o astfel de pretenţie nefiind formulată prin cererea de chemare în judecată, Curtea de apel Bucureşti a încălcat principiul disponibilităţii şi a extins efectul devolutiv al apelului peste ceea ce a judecat şi soluţionat prima instanţă şi peste ceea ce a invocat apelanta- reclamantă prin înseşi motivele de apel.

Aceste considerente au fundamentat convingerea instanţei supreme că soluţia dată de instanţa de apel este una greşită, în cauză fiind incident motivul de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. de la 1865, recursul va fi admis, cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate, în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4.677.313,33 RON, reprezentând onorariu de marketing aferent anului 2010, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plăţii, singura măsură subsecventă admiterii recursului în circumstanţele date. Vor fi menţinute restul dispoziţiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva încheierilor din 9 noiembrie 2016, 20 iunie 2018, 30 ianuarie 2019, 26 iunie 2019, 10 iulie 2019, 18 septembrie 2019, 16 octombrie 2019, 31 octombrie 2019, 3 februarie 2021, 10 februarie 2021, 19 mai 2021, 11 octombrie 2021 şi 17 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 9 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 9 februarie 2022 a aceleiaşi instanţe, modifică în parte decizia recurată, în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4.677.313,33 RON, reprezentând onorariu de marketing aferent anului 2010, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plăţii.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2022.