Peremption barred by ex officio resumption after facultative suspension pending CJUE preliminary ruling in abusive loan clause litigation

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-Mureş la data de 15 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 8.2 din contractul de credit nr. x din 27.07.2007, întrucât aceasta este abuzivă şi eliminarea acesteia din contractul de credit;

- constatarea nulităţii absolute ale clauzelor înscrise în art. 1.2, 5.1 şi 5.4 din contractul de credit nr. x/27.07.2007 privind modalitatea de stabilire şi de modificare a dobânzii raportat la faptul că acestea sunt abuzive;

- înlocuirea clauzelor privind dobânda, menţionate mai sus, cu prevederea ca dobânda se stabileşte în funcţie de LIBOR, plus marja băncii din momentul încheierii contractului, de 4,2% pe an, fixă, prevedere legală ce se regăseşte în art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010. privind contractele de credit;

- obligarea pârâtei să restituie sumele reprezentând dobânda achitată suplimentar faţă de dobânda iniţială raportată la LIBOR, plus marja băncii de 4,2%, în urma modificărilor unilaterale făcute de către bancă, calculată din momentul încheierii contractului şi până la rămânerea definitivă hotărârii pe care o veţi pronunţa;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 27.07.2007, referitoare la riscul valutar, întrucât aceasta este abuzivă:

- stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului de credit ipotecarnr. x/27.07.2007, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din Regulamentul Valutar confonn căruia preţul mărfurilor şi al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în plus de către reclamanţi;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 1.3 lit. b) din contractul de credit nr. x/27.07.2007, privind comisionul de rambursare anticipată, întrucât această clauză este abuzivă;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

Prin sentinţa civilă nr. 5868/2016 din 6 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş a fost admisă în parte cererea de chemare în judecata formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi, pe cale de consecinţă:

S-a constatat că sunt abuzive clauzele prevăzute de art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x/27.07.2007 în privinţa variaţiei marjei bănci şi a posibilităţii băncii de a modifica dobânda confonn deciziei sale şi constată nulitatea acestor clauze.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 1.3. lit. a) din contractul de credit nr. x/27.07.2007 privind comisionul de acordare credit şi constată nulitatea acestei clauze.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 1.3. lit. b) din contractul de credit nr. x/27.07.2007 privind comisionul de rambursare anticipată şi constată nulitatea acestei clauze.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei atributivă de competenţă prevăzută de art. 8.2 din contractul de credit nr. x/27.07.2007 şi constată nulitatea acestei clauze.

S-a constatat nulitatea actului adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 la contractul de credit nr. x/27.07.2007.

S-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite cu titlu de comision de acordare credit în cuantum de 920 CHF, comision de administrare cont curent perceput după implementarea actului adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 la contractul de credit nr. x/27.07.2007, precum şi cu titlu de diferenţă dobândă între dobânda iniţială (calculată după formula LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,2%) şi dobânda achitată de reclamanţii după modificarea acesteia de către bancă prin majorarea marjei, respectiv în baza actului adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 la contractul de credit nr. x/27.07.2007, cu dobândă legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 15/01/2016 şi până la restituirea efectivă a acestor sume.

Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi constatarea nulităţii clauzei cuprinsă la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/27.07.2007 încheiat între părţi şi, pe cale de consecinţă a capetelor de cerere privind stabilirea cursului de schimb CHF-LEU valabil la momentul încheierii contractului, restituirea sumelor de bani rezultate din diferenţa de curs valutar şi plata dobânzii legale aferente, ca nefondate.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legală calculată asupra sumelor la care pârâta a fost obligată prin prezenta hotărâre, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiat.

A fost obligată pârâta să achite reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 800 RON reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanţii A. şi B., precum şi de pârâta societatea C. S.A..

Prin decizia nr. 639/A din 7 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. x/2016 au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi de pârâta societatea C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5868 din 6 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, fiind compensate cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin încheierea din 18 aprilie 2019 fost suspendată judecarea cauzei până la pronunţarea CJUE în cauza ce face obiectul cauzei nr. C-81/19, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi pct. 11 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 220/R din 28 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia perimării şi, în consecinţă, s-a constatat perimat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 639/A din 7 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 487 alin. (1) raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ.

În argumentarea cererii de recurs, recurenţii susţin că prin decizia atacată, instanţa a admis excepţia perimării motivat de faptul că de la data pronunţării hotărâri în cauza C-81/19 a trecut o perioadă mai mare de 6 luni interval în care părţile nu au solicitat reluarea judecaţii.

Apărările reclamanţilor au fost înlăturate prin prisma faptului că instanţa a apreciat că aceste apărări puteau fi formulate prin exercitarea căi de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, iar pe de altă parte datorită faptului ca părţile aveau obligaţia să se intereseze de finalizarea procesului ce a condus la suspendarea cauzei.

În acest context, recurenţii apreciază soluţia instanţei ca fiind netemeinică şi nelegală în condiţiile în care instanţa a aplicat greşit legea, aceasta deoarece a procedat la suspendarea cauzei cu ocazia deliberării, fără a repune cauza pe rol şi a pune în discuţia părţilor o eventuală suspendare facultativă în temeiul prevederilor art. 413 pct. 1 şi pct. 11 C. proc. civ., fiind încălcat astfel dreptul la apărare.

Astfel, cauza nu poate fi suspendată cu ocazia deliberării, moment în care practic s-a încheiat faza cercetări judecătoreşti, ci trebuia să fie repusă pe rol, iar în urma discuţiilor în contradictoriu să se dispună sau nu suspendarea.

De asemenea, suspendarea cauzei trebuia să se facă, în urma ascultări părţilor, în baza art. 413 pct. 1 şi pct. 11 C. proc. civ. şi cu eventuală raportare la prevederile art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Aşa fiind, în condiţiile în care suspendarea cauzei sa făcut în mod eronat de către instanţă fără ca părţile să aibă vreo culpă şi în condiţiile în care acestea nu şi-au expus punctul de vedere faţă de suspendarea cauzei în temeiul prevederilor art. 413 pct. 1 şi pct. 11 C. proc. civ., termenul de perimare nu curge, cauza rămânând în nelucrare datorită suspendării cauzei în condiţiile sus menţionate precum şi datorită faptului că părţile nu au fost încunoştinţate despre încetarea motivului de suspendare.

Intimata D. S.A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 octombrie 2021 s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 10 februarie 2022, Înalta Curte constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 5 mai 2022, cauza a fost suspendată în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la 6 mai 2022, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, care a fost admisă astfel cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată constată că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:

Prealabil, se impune a se arăta că prin susţinerile formulate recurenţii-reclamanţi critică interpretarea şi aplicarea unor norme de procedură, motiv pentru care este posibilă analizarea lor exclusiv din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează instituţia perimării, criticând aplicarea acestei sancţiuni.

Perimarea este sancţiunea procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinţei de a exista continuitate între actele de procedură şi constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găseşte din cauza rămânerii în nelucrare, din vina părţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 416 din C. proc. civ., "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.

(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.

(3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată."

În raport cu dispoziţiile legale anterior redate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului este urmarea culpei procesuale a părţii.

În speţă, se reţine că prin încheierea de şedinţă din 18 aprilie 2019, curtea de apel a suspendat judecarea apelului declarat de recurenţii A. ŞI B., împotriva deciziei nr. 639/A/7.11.2017 pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. x/2016, până la pronunţarea CJUE în cauza ce face obiectul cauzei nr. C-81/19, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi pct. 11 C. proc. civ., apreciind că hotărârea ce urma să se pronunţe de CJUE avea incidenţă în cauza ce i-a fost dedusă judecăţii în recurs.

Prin Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 256 din 16.03.2022 s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., în cazul suspendării facultative, dispuse de instanţă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la pronunţarea decătre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanţe naţionale sau a unei instanţe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu intervine perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului."

În motivare, s-a arătat că " 43. Aceleaşi raţiuni determină concluzia că şi în cazul dosarelor suspendate în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la pronunţarea hotărârii CJUE, care a fost sesizată de o altă instanţă, se impune aceeaşi soluţie, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, întrucât ne aflăm tot în prezenţa unei suspendări facultative cauzate de o chestiune prejudicială, respectiv de soluţia pe care instanţa europeană urmează să o pronunţe cu privire la interpretarea sau validitatea dispoziţiilor de drept unional în privinţa cărora a fost sesizată prin procedura întrebării preliminare. Ca urmare, în condiţiile în care la momentul suspendării judecăţii s-a constatat existenţa unei similarităţi cu cauza pendinte pe rolul CJUE, în sensul că sunt incidente aceleaşi dispoziţii de drept al Uniunii cu privire la interpretarea sau validitatea cărora a fost sesizată anterior Curtea Europeană prin procedura reglementată de art. 267 din TFUE, după pronunţarea hotărârii CJUE, instanţa trebuie să dispună, din oficiu, repunerea cauzei pe rol pentru continuarea judecăţii, urmând ca judecătorul să aprecieze în ce măsură dezlegările instanţei europene se impun în propriul dosar.

44. Aceasta, chiar în pofida faptului că nu suntem în prezenţa unei suspendări facultative clasice, justificate de existenţa unei situaţii în care "dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi", instanţele apelând la analogia legii, în sensul că au asimilat o cerere de sesizare în vederea pronunţării hotărârii preliminare, aflată pe rolul CJUE, unei "judecăţi", în înţelesul avut în vedere de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendând judecata pricinii lor pe acest temei în considerarea necesităţii interpretării şi aplicării unitare a legislaţiei europene şi a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii de la Luxemburg, scopul avut în vedere fiind, indiscutabil, evitarea pronunţării unor soluţii în contradicţie cu normele europene."

Potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Faţă de dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 2/31.01.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa de judecată care a adoptat măsura suspendării facultative a procesului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este obligată, după pronunţarea hotărârii de către CJUE, să dispună din oficiu reluarea judecării procesului, astfel că, într-un asemenea caz, nu se poate constata, în baza art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., cu raportare la art. 413 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, perimarea cererii de chemare în judecată, respectiv a căii de atac, întrucât nu se poate vorbi de rămânerea cauzei în nelucrare, din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.

Prin urmare, repunerea pe rol a dosarului în care s-a adoptat măsura suspendării ar fi trebuit să fie dispusă din oficiu de către instanţă, pentru că judecătorul a avut nevoie de dezlegarea unui element de drept cu caracter prejudicial, fiind aşadar direct interesat de rezultatul demersului său, cu atât mai mult cu cât subzistenţa cazului de suspendare îi este uşor de urmărit.

Or, perimarea este o sancţiune procesuală care se bazează pe prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată, din cuprinsul primului alineat al art. 416 din C. proc. civ. rezultând fără echivoc că rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii sunt cele două elemente esenţiale care definesc perimarea ca pe o sancţiune procedurală, dar şi ca o prezumţie de desistare de la judecată. Cu alte cuvinte, perimarea are, astfel, atât caracter de sancţiune a neglijenţei părţii, cât şi caracterul unei prezumţii de desistare tacită, niciunul dintre acestea neregăsindu-se în cauză.

În considerarea faptului că perimarea presupune o prezumţie de desistare, de abandonare a judecăţii, deoarece pricina a rămas în nelucrare o anumită perioadă de timp, fiind în acelaşi timp şi o sancţiune aplicabilă părţii delăsătoare, ea nu poate interveni decât în acele situaţii în care se constată că lăsarea pricinii în nelucrare este rezultatul exclusiv al dezinteresului manifest al părţii care a declanşat respectivul proces. Per a contrario, dacă părţii în cauză nu i se poate imputa vreo culpă în nesoluţionarea pricinii, în sensul că nu a îndeplinit un anumit act de procedură în condiţiile stipulate de lege, sancţiunea perimării nu poate să opereze. Chiar dacă perimarea nu presupune totdeauna şi în mod necesar culpa părţii, ea presupune însă ignorarea de către parte a obligaţiilor procesuale care îi reveneau în vederea asigurării finalizării judecăţii.

Având în vedere prevederile art. 416 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată", este în afară de orice dubiu că nu pot să constituie cauze de perimare, deci o atare sancţiune nu va opera, situaţiile în care fie actul de procedură trebuia să fie efectuat din oficiu, fie, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea sa nu a ajuns la instanţa competentă sau, deşi a ajuns, nu i se poate stabili termen pentru judecată.

În speţă, dosarul a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, fără ca partea să aibă vreo vină, întrucât cea care trebuia să efectueze actul de procedură era însăşi instanţa de judecată. Or, în ipoteza analizată, în care suspendarea facultativă a judecăţii a fost dispusă de instanţă, în scopul de a-i facilita soluţionarea dosarului, procedura hotărârii prealabile nefiind edictată în sprijinul părţilor, ci pentru interpretarea unui anumit text de lege, este evident că după pronunţarea de către CJUE a hotărârii din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, reluarea cursului judecăţii trebuie să se dispună ex officio, instanţa fiind obligată, în raport cu prevederile art. 415 pct. 3 din acelaşi cod, să dispună reluarea judecării procesului tot din oficiu.

Or, curtea de apel a reţinut în mod greşit ca fiind exclusiv obligaţia părţilor de a formula cererea de repunere pe rol şi a constatat în mod nelegal perimarea cererii de recurs.

Având în vedere cele anterior expuse, Înalta Curte constată întemeiat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 220/R din 28 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 220/R din 28 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2022.