CHF credit validity upheld via monetary nominalism excluding abusive clause review

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la 26 septembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. si C., în contradictoriu cu pârâţii D. S.A, E. S.A. şi F.. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

1. Anularea art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007, având în vedere caracterul abuziv al acestei clauze, şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei plătite cu titlu de comision de acordare în cuantum de 2700 CHF, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu aplicarea dobânzii legale calculate de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâtă;

2. Anularea art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007, având în vedere caracterul abuziv al acestei clauze;

3. Anularea art. 5.1 lit. f).) din Contractul de credit şi de garanţiei nr. x/05.11.2007, având în vedere caracterul abuziv al acestei clauze;

4. Anularea art. 6.1. din Contractul de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007 şi stabilizarea ("îngheţarea") cursului de schimb valutar CHF-lui pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului menţionat la valoarea de la momentul semnării Contractului de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007 (curs valutar de 2,0043 LEU/CHF), respectiv, obligarea Băncilor la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, calcularea şi plata ratelor şi a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elveţian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora;

5. Obligarea băncilor la restituirea tuturor sumelor încasate în plus de la momentul efectuării plăţii primei rate şi până în prezent, rezultate din diferenţa de curs valutar, cu aplicarea dobânzii legale aferentă acestor sume si actualizata cu indicele de inflaţie;

6. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1739 din 11 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă la 17 mai 2019 sub acelaşi nr. de dosar.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3561/2019 din 28 noiembrie 2019 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., pe care i-a obligat la plata sumei de 3395,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtelor D. S.A, E. S.A. şi F..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B. şi C. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 284 din 17 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 3561/2019 din 28 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C., B. şi A. în contradictoriu cu pârâtele D. S.A., F. şi E. S.A. şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea parţială absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. f) din contractul de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007, în ceea ce priveşte sintagma "orice alte costuri, comisioane sau taxe ce au legătură cu prezentul credit şi/sau cu operaţiunile bancare efectuate de către împrumutat (...), dar nelimitându-se la".

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 497 din acelaşi Cod.

În argumentarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 din Codul de procedură, recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură în sensul că nu a pus în discuţie în mod contradictoriu excepţia necompetenţei Tribunalului Bucureşti ca instanţă de fond.

Consideră că nerespectarea acestor reguli de procedură atrage sancţiunea nulităţii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. De asemenea, instanţa de apel nu a soluţionat în etapa procesuală cuvenită excepţia de necompetenţă, respectiv înainte de a începe cercetarea judecătorească, ci ulterior a amintit de aceasta în motivarea hotărârii, respingând-o ca nefondată, deşi nu fusese unită cu fondul şi nici discutată în contradictoriu. Mai mult, aceasta a constatat în şedinţa din 17 februarie 2021 că nu sunt excepţii invocate (deşi excepţia fusese invocată în cererea de apel).

În acest sens, precizează că excepţia necompetenţei a fost invocată şi pe fondul cauzei când s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sector 6 Bucureşti, considerând că Tribunalul Bucureşti nu este competent, ci doar ca instanţă de apel, iar nu Curtea de Apel Bucureşti - fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.

Astfel, solicită să se constate necompetenţă Tribunalului Bucureşti şi să fie trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Sector 6 Bucureşti, fiind evidenţiată valoarea capetelor de cerere 4 şi 5 din cererea de chemare în judecată, care nu depăşeşte pragul de 200.000 de RON (la data la care dosarul se afla pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti - aceasta fiind data la care trebuie să se raporteze instanţa) şi reprezintă diferenţa plătită în plus, ca urmare a creşterii cursului şi care prin recalcularea obligaţiei la cursul din momentul acordării ar trebui restituită de către bancă reclamanţilor (potrivit art. 98, art. 99, art. 100, art. 101, art. 102 C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, se susţine că art. 1269 din C. civ. în vigoare, instanţa de apel a arătat că nu trebuie să facă aplicarea acestuia, întrucât clauza este clară. Însă, în opinia recurenţilor, aceştia consideră că pentru a îndeplini toate exigenţele de claritate o clauză contractuală trebuie să poată fi aplicată cu uşurinţă şi să fie uşor de înţeles pentru un consumator, indiferent de epoca la care îşi produce efectele, mai ales în cazul unui contract ce se întinde pe o perioadă considerabilă de timp. Pe de altă parte, dincolo de problema caracterului neclar al clauzei contractuale, alin. (2) al art. 1269 din C. civ., statuează regula, conforma căreia, stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus -fără a face precizarea dacă aceste stipulaţii sunt clare sau neclare.

Or, plasarea sarcinii probei asupra recurenţilor apare ca o aplicare greşită art. 249 C. proc. civ. şi ca o încălcare flagrantă a art. 293 din acelaşi Cod, întrucât art. 249 prevede faptul că sarcina probei incumba celui de afirmă un lucru - în acest caz reclamanţilor - dar cu o excepţie, respectiv atunci când o dispoziţie de lege prevede altfel, or această dispoziţie derogatorie, care a fost nesocotită, este tocmai art. 293 C. proc. civ.

Cu privire la natura juridică a contractului încheiat de părţi şi la neîndeplinirea obligaţiei de informare, de consiliere şi lipsa negocierilor, recurenţii susţin că circumstanţele factuale încheierii contractului CHF dintre părţi şi chiar structura contractului CHF - constituită din Condiţii generale şi însuşi Contractul CHF (iar nu Condiţii Speciale, cum reţine banca), favorizează calificarea acestuia ca şi contract de adeziune, astfel cum şi majoritatea doctrinei s-a exprimat.

Reclamanţilor le-a fost prezentată oferta băncii privind încheierea unui contract de credit, însă prezentarea nu se substituie dreptului de negociere al consumatorului.

Susţinerea recurenţilor nu vizează textul standardizat al ofertei/Condiţiilor Generale/Condiţiilor Speciale ale Contractului CHF au împiedicat reclamanţii să negocieze, ci că aceştia s-au confruntat cu o situaţie în care nu puteau decât să accepte sau să refuze oferta prezentată, iar toate aceste condiţii standard ce compun conţinutul contractul CHF dovedesc modul de operare al băncii, context în care se apreciază că bancă nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare a consumatorilor asupra creditului CHF.

Cu privire la invocarea de către bancă a principiului nominalismului, recurenţii consideră că în speţă nu este incident principiul nominalismului deoarece prevederile art. 45 şi 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, se circumscriu obligaţiei legale a băncii, în faza precontractuală, de informare privind riscul ratei de schimb valutar; dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, nu sunt aplicabile într-o cauză în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanţii nu au avut posibilitatea de a trage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic; dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută o clauză clară şi inteligibilă privind riscul valutar.

Cu privire la anularea art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007, recurenţii susţin caracterul abuziv al acestei clauze.

Art. 5.1 lit. b) din Contractul CHF ce reglementează comisionul de acordare reprezintă o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece este de natură să creeze un dezechilibru, întrucât comisionul dovedeşte prin însăşi denumirea lui că acordarea creditului depindea de acceptarea comisionului. In plus, reglementarea acestei prevederi încalcă art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Prin urmare, se solicită admiterea prezentului capăt de cerere, constatarea caracterului abuziv al art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007, şi, în consecinţă, anularea acestei prevederi şi obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei plătite cu titlu de comision de acordare în cuantum de 2700 CHF, cu aplicarea dobânzii legale calculate de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către Pârâte.

Cu privire la anularea art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007, recurenţii susţin caracterul abuziv al acestei clauze. Prevederea de la art. 5.1. lit. c) - comision de rambursare anticipată prevăzut în Contractul CHF reprezintă o clauză abuzivă conform art. 66 din O.U.G. nr. 50/2010, deoarece disimulează o dobândă şi măreşte costul efectiv al creditului.

Cu privire la anularea art. 6.1. din Contractul de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007 şi stabilizarea ("îngheţarea") cursului de schimb valutar CHF-lui pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului menţionat la valoarea de la momentul semnării Contractului de credit şî de garanţie nr. x/05.11.2007 (curs valutar de 2,0043 LEU/CHF).

Cu privire la acest capete de cerere, potrivit contractului CHF, reclamanta trebuie să achite fiecare rată lunară la cursul de schimb LEU-CHF al Băncii, astfel încât riscul de hipervalorizare a monedei CHF este suportat exclusiv de către reclamantă.

Astfel, analizând situaţia faptică expusă prin referire la temeiurile juridice şi exemplele jurisprudenţiale privind condiţiile existenţei unui clauze abuzive în contractele de credit, recurenţii susţin în continuare că art. 6.1. din Contractul CHF reprezintă o clauză abuzivă în temeiul Legii nr. 193/2000.

Prin referire la jurisprudenţa comunitară, recurenţii arată că "cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale, consacrată de Directiva 93/13, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical. (...) Prin urmare, prezintă pentru consumator o importanţă esenţială în vederea respectării cerinţei privind transparenţa nu numai informaţiile furnizate înainte de încheierea contractului în privinţa condiţiilor angajamentului, ci şi expunerea particularităţilor mecanismului de acoperire a plăţii ratelor datorate împrumutătorului în caz de incapacitate totală de muncă a împrumutatului, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul respectiv să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte. Aceasta este situaţia în măsura în care consumatorul ar decide, având în vedere aceste două tipuri de elemente, dacă intenţionează să se oblige contractual faţă de un vânzător sau furnizor aderând la condiţiile redactate în prealabil de acesta".

Din analizarea istoricului de cont din 2007, rezultă că deşi în contractul CHF - Anexa 1 s-a menţionat acordarea creditului în CHF, tragerea efectivă a creditului s-a făcut nu în moneda CHF, ci în moneda RON, fiind deosebit de important că operaţiunile de schimb valutar s-au efectuat tot prin intermediul băncii pârâte. Conturile reclamantei în CHF şi RON au fost destinate efectuării scriptice a schimbului valutar de către bancă, de la un cont la altul, pentru care reclamanta să aibă posibilitatea efectivă să intre în posesia monedei RON care îi era necesară pe piaţa monetară internă.

Cu privire la lipsa caracterului negociat al prevederilor de la art. 6.1. din contractul CHF, recurenţii arată că pentru determinarea caracterului negociat al art. 6.1, trebuie avut în vedere alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 unde se prevede că:

"O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respective".

În acest sens, recurenţii arată că prin Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 92/2007, contractul preformulat reprezintă acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. De altfel, utilizarea de modele de contracte preformulate este o măsură obligatorie pentru instituţiile de credit, impusă de Banca Naţională a României.

Cu privire la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea reclamantei, potrivit contractelor de credit, principala obligaţie a băncii este aceea de a pune la dispoziţia împrumutatului suma împrumutată, iar principala obligaţie a consumatorilor este aceea de a achita ratele lunare în vederea rambursării creditului. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor creează premisele unei prezumţii de echilibru economic între prestaţiile părţilor, asigurată de prevederile Legii nr. 193/2000.

În aprecierea dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalentei prestaţiilor fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a reclamantei denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesiva a situaţiei consumatorului şi conferirea Băncii unui avantaj economic vădit disproporţionat.

Acest dezechilibru este generat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamantă, risc valutar care nu este reglementat în niciun fel în contractul CHF, obligaţia de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluţia parităţii acestei monede străine cu moneda naţională, ducând la un efort financiar enorm din partea acestuia, plătind o rată lunară ce reprezintă în RON mai mult decât dublă în prezent, faţă de data încheierii contractului de credit.

Or, clauza respectivă nu îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei deşi în virtutea necesităţii existenţei unui echilibru contractual şi a executării convenţiilor cu bună credinţă, banca avea obligaţia de a asigura o protecţie adecvată consumatorului în oferirea acestui tip de contract de credit cu monedă în franc elveţian, sub aspectul modului în care este suportat riscul de credit eventual, obligaţia pe care a ignorat-o cu desăvârşire.

Cu privire la reaua-credinţă a băncii, recurenţii arată că pentru înţelegerea conceptului de bună-credinţă în contextul reglementărilor specifice contractelor încheiate între consumatori şi profesionişti, trebuie să ne raportăm la jurisprudenţa comunitară care stabileşte că: în ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se constate că, având în vedere, al şaisprezecelea considerent al directivei (93/13/CEE, n.n.) şi astfel cum a subliniat, în esenţă, avocatul general la punctul 74 din concluzii, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

În ceea ce priveşte faptul că banca, prin impunerea art. 4.4 din Contractul CHF, a acţionat cu rea-credinţă, amintim faptul că, această clauză a devenit aplicabilă prin voinţa unilaterală a băncii şi formularea extrem de interpretabilă şi lacunară îi oferă acesteia posibilitatea de a determina condiţiile noile condiţii contractuale fără ca împrumutata să fi avut reprezentarea acestor condiţii la momentul semnării contractului CHF şi fără posibilitatea de a înceta aceste raporturi contractuale.

Instanţa de apel într-o interpretare greşită a noţiunii de proprietar diligent susţine că recurenţii ar fi trebuit să prevadă o valorizare a monedei. Or în cauză avem de a face cu o hipervalorizare, iar perioada de timp pe care se desfăşoară contractul este de zeci de ani, prin urmare depăşeşte capacităţii de previziune şi anticipaţie a oricărei persoane, oricât de diligente a fi - tocmai de aceea a fost creată instituţia impreviziunii sau a apărut şi s-a dezvoltat legislaţia consumatorului. Astfel, în calitate de profesionist, banca a prevăzut astfel de riscuri valutare şi faptul ca moneda CHF urma să se aprecieze faţă de leu, ca urmare a inserat clauze în favoarea acestei.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată şi dreptul băncii de a stabili orice alte costuri, comisioane sau taxe, recurenţii consideră că se impune constatarea nulităţii acestor clauzelor, în acest sens indică şi Decizia ICCJ nr. 199 din 31 ianuarie 2018 care statuează că în lipsa evidenţierii serviciilor aferente costurilor rezultate prin perceperea diverselor comisioane este încălcat principiul transparentei, clauza fiind nulă. Consideră recurenţii că în speţă nu este incident principiul nominalismului.

Într-o altă critică se susţine stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului CHF, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării raporturilor contractuale şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

În acest context, recurenţii consideră că faţă de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către reclamant, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU Ia momentul semnării contractului CHF, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespunda manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Având în vedere că există jurisprudenţă în sensul acordării eficienţei principiului nominalismului monetar în defavoarea constatării nulităţii clauzelor abuzive, în subsidiar, recurenţii îşi întemeiază cererea de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului CHF, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării raporturilor contractual pe teoria impreviziunii.

Rezultă aşadar, necesitatea adaptării contractului ca soluţie la această impreviziune şi ca soluţie la restabilire a echilibrului real dat de necesitatea egalităţii dintre părţile contractante în ipoteza existenţei unei clauze abuzive şi înlăturării ei din contract.

Apoi, un alt argument în sprijinul acestei soluţii adoptate de instanţă, este şi cel referitor la fundamentul adoptării de către Parlamentul European şi a Consiliului a Directivei 2014/17/UE.

În acest context, solicită instanţei de recurs de a adopta soluţia de convertire a monedei străine în moneda naţională pentru considerentele expuse, respectiv pe considerentele de practică a instanţei comunitare şi pe considerente de legislaţie internă în materia dreptului consumatorului şi a dreptului civil, soluţie echitabilă, pe deplin justificată şi în concordanţă cu finalitatea Directivei 93/13.

Prin urmare, în cazul admiterii capătului de cerere nr. x mai sus evocat, recurenţii solicită obligarea băncilor la restituirea tuturor sumelor încasate în plus de la momentul efectuării plăţii primei rate şi până în prezent, rezultate din diferenţa de curs valutar, cu aplicarea dobânzii legale aferentă acestor sume şi actualizată cu indicele de inflaţie.

În cauză nu s-a depus întâmpinare de către intimatele-pârâte.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 februarie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 284 din 17 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 23 iunie 2022, ora 9:00, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurenţilor-reclamanţi priveşte faptul că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată de o instanţă necompetentă din punct de vedere material. În continuare, recurenţii au arătat că au invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, însă această excepţie nu a fost supusă dezbaterilor contradictorii ale părţilor, fiind analizată direct în cuprinsul deciziei recurate.

Critica astfel formulată, circumscrisă motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Instanţa supremă reţine că recurenţii-reclamanţi au invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, raportat la valoarea obiectului cererii, iar prin încheierea din 19.09.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa a respins această excepţie.

Contrar susţinerilor recurenţilor, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti nu a fost invocată în faţa instanţei de apel, toate criticile cu privire la aceasta fiind subsumate motivului de apel dezvoltat cu privire la această chestiune. Astfel, nu a avut loc o reiterare a excepţiei în faţa instanţei de apel, această instanţă nefiind învestită cu alte cereri decât cele cuprinse în memoriul de apel.

Prin urmare, în mod procedural, instanţa de apel a analizat această critică cu ocazia soluţionării cererii de apel.

Soluţia curţii de apel este în acord cu prevederile legale incidente, competenţa materială fiind stabilită în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv de beneficiul material pe care recurenţii urmăresc să îl obţină prin formularea cererii.

În mod corect s-a constatat că prin capătul nr. 4 al cererii de chemare în judecată, recurenţii au solicitat instanţei să dispună anularea clauzei de la art. 6.1 din contract şi stabilizarea (îngheţarea) cursului CHF la cursul de schimb de la data încheierii contractului (faţă de cursul valutar de la data introducerii cererii de chemare în judecată), beneficiul urmărit fiind reprezentat de diferenţa dintre valoarea contractului de la data încheierii acestuia şi valoarea contractului de la data introducerii cererii de chemare în judecată (282.703,5 RON), competenţa materială de soluţionare a acestui capăt de cerere aparţinând Tribunalului Bucureşti care, în temeiul art. 99 alin. (2) C. proc. civ. este competent să judece toate capetele cererii de chemare în judecată.

Al doilea motiv de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a normelor de drept material vizând interpretarea contractelor, reprezentate de prevederile art. 1269 din C. civ.

Înalta Curte reţine că aplicarea normelor de interpretare a contractelor urmăreşte stabilirea exactă a conţinutului lor, permiţând o corectă determinare a forţei obligatorii a acestora. Astfel, alin. (1) al art. 1266 din C. civ. enunţă principiul potrivit căruia, interpretarea contractului trebuie să pornească de la voinţa concordantă (reală sau internă) a părţilor, chiar dacă aceasta diferă de sensul literal al termenilor folosiţi. Aceasta se completează în mod necesar cu o altă regulă, înscrisă în art. 1267 C. civ., referitoare la interpretarea sistematică, considerată drept un postulat al indivizibilităţii contractului, respectiv o regulă de interpretare coordonată a acestuia, care dă prevalenţă înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului.

Or, în cauză, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a făcut o minuţioasă aplicare a acestor principii, realizând în consecinţă o justă şi reală interpretare a raportului contractual dintre părţi, statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractului de credit dedus judecăţii, având în vedere că reclamanţii au calitatea de consumatori, iar pârâta de comerciant, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din această lege.

În ceea ce priveşte caracterul neclar al clauzei contratuale, instanţa de apel a constatat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, potrivit cărora instanţele naţionale au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al oricăror clauze contractuale, dacă acestea nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Potrivit acestei prevederi, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În ceea ce priveşte critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., cu referire la depunerea la dosarul cauzei a înscrisului care atestă faptul că reclamanţii au solicitat credit în euro, dar banca a recomandat CHF, instanţa supremă reţine că reclamanţii nu au dovedit prin niciun mijloc de probă, că pârâta a utilizat practici înşelătoare pentru a-i determina să încheie contractul de credit dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 293 alin. (2) C. proc. civ., se constată în acord cu cele statuate de instanţa de apel că era necesar ca reclamanţii să se refere la înscrisuri determinate şi să solicite depunerea lor de către partea adversă, pentru a fi aplicabilă această prevedere procedurală.

A treia critică adusă deciziei recurate, încadrată în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la natura juridică a contractului de credit şi la neîndeplinirea obligaţiei de informare, de consiliere şi lipsa negocierilor.

Reclamanţii au invocat incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000, în ceea ce priveşte contractul de credit încheiat la 05.11.2007, având în vedere faptul că aceştia au calitatea de consumatori, iar pârâta este comerciant.

Raportat la modul de exprimare a voinţei părţilor, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu reclamanţii, ci au fost preformulate de către pârâtă, instanţa de apel a stabilit, în acord cu cele susţinute de reclamanţi, că actul juridic are caracterul unui contract de adeziune, întrucât contractul de credit a fost redactat în întregime de către pârâtă, reclamanţii neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai de a adera sau nu la un contract preformulat.

De asemenea, s-a reţinut că pârâta nu a efectuat dovada din care să rezulte faptul că părţile au negociat înainte de încheierea contractului de credit dedus judecăţii, deşi această obligaţie le revenea potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor-reclamanţi privind neîndeplinirea de către bancă a obligaţiei de informare a comsumatorilor asupra creditului CHF se reţine faptul că verificarea îndeplinirii obligaţiei de informare în concret, raportat la datele speţei, este importantă în această materie, instanţa de apel raportându-se la jurisprudenţa europeană. Pe de altă parte, acordarea creditelor bancare în monedă străină nu a fost şi nu este interzisă în legislaţia românească, posibilitatea acordării de credite şi constituirii de depozite în valută fiind acceptată expres sau tacit de reglementarea bancară, fără ca aceste contracte să capete în acest mod caracter aleatoriu.

Totodată, instanţa a reţinut şi faptul că acceptarea de către reclamanţi a contractării creditului într-o monedă diferită de cea a veniturilor lor nu poate fi ulterior imputată băncii care a oferit produsul de creditare, cu atât mai mult cu cât pentru momentul creditării, dobânda oferită şi costurile totale erau mai mici decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă.

Instanţa de apel a reţinut că acest conţinut al clauzei era unul clar şi inteligibil pentru orice persoană obişnuită, iar aspectele privind creşterea valorii monedei elveţiene în raport cu moneda românească sunt ulterioare încheierii contractului.

Se mai reţine că, deşi profesionistului îi incumbă obligaţia de informare corespunzătoare a consumatorilor, exigenţele la care este supus acesta trebuie păstrate în limite rezonabile. Nu se poate pretinde unui operator economic, care oferă pe piaţă un anumit produs sau serviciu, să consilieze clienţii în sensul necontractării acestui produs sau serviciu, întrucât scopul oricărui operator economic este acela de a produce profit, de a-şi comercializa produsele sau serviciile. Prin urmare, în opinia instanţei de recurs, a avut loc o informare suficientă a reclamanţilor prin introducerea clauzelor contestate în contractul de credit şi prin notorietatea de care se bucură noţiunea de risc valutar, neputându-se impune intimatei-pârâte obligaţia de a-şi consilia clienţii în sensul neacceptării unei oferte de credit aflate în portofoliul său de servicii, în condiţiile în care acordarea creditelor în valută nu a fost şi nici nu este interzisă de lege.

Totodată, simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată. Revenea reclamanţilor obligaţia de a dovedi că, în cauza de faţă, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoştinţă că în viitor moneda franc elveţian se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite. Însă, nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens, astfel încât nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei privind reaua-credinţă a intimatei-pârâte.

Împrumutatul putea să evalueze de la bun început consecinţele economice ale semnării contractului de credit şi să înţeleagă că restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare în acea monedă şi deci suportarea costurilor generate de variaţia cursului de schimb.

Prin urmare, faţă de cele anterior expuse, instanţa apreciază că pârâta nu a încălcat obligaţia de informare şi nici obligaţia de a include clauze clare şi neechivoce, prin raportare la aspectele invocate.

Cu privire la critica recurenţilor-reclamanţi privind lipsa de incidenţă a principiului nominalismului monetar, se constată că instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a normelor care reglementează acest principiu.

Inserarea unor asemenea clauze, în sensul stipulării obligaţiei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică - cu puterea evidenţei - principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. din 1864. Potrivit alin. (1) al acestui articol, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar alin. (2) prevede că întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

Aşadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât clauzele care implică riscul valutar nu pot fi considerate ilicite, fiind o aplicaţie practică a acestuia. Ele nu contravin nici dispoziţiilor speciale din materia drepturilor consumatorilor. Astfel, nu este îndeplinită condiţia stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Din această perspectivă, instanţa de recurs constată că, stipulând că rambursarea ratelor de credit se va face în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul, orice clauză de risc valutar este o aplicaţie practică a unui principiu consacrat pe cale legală şi - ca atare - nu poate avea caracter ilicit ori abuziv.

Prin urmare, în opinia instanţei supreme, clauzele de risc valutar nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, la fel cum nu poate fi identificat un element care să inducă ideea unei rele-credinţe din partea băncii.

În ceea ce priveşte critica privind respingerea petitului referitor la anularea art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit şi de garanţie nr. x/05.11.2007, recurenţii-reclamanţi au susţinut caracterul abuziv al acestei clauze ce reglementează comisionul de acordare, acesta fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ.

Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate susţinerile recurenţilor-reclamanţi, potrivit cărora instanţa de apel a efectuat o analiză greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a constatat îndeplinirea primei condiţii care rezultă din textele legale sus evocate, respectiv clauza contractuală să nu fi fost negociată cu consumatorul.

Această clauză, deşi nu a fost negociată cu consumatorul, nu creează un dezechilibru între cele două părţi, nefiind dovedită reaua credinţă a pârâtei la inserarea acesteia, obligaţia achitării comisionului de administrare reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de bancă şi care pot fi remunerate.

Înalta Curte apreciază că însăşi denumirea comisionului relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii acestuia, respectiv administrarea creditului, activitate cu un caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului şi nu se poate impune profesioniştilor să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul acestui serviciu.

Prin urmare, pentru ca acest comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii acestuia nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat.

Consumatorul este în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din această clauză chiar de la încheierea contractului.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită, deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul intimaţilor-reclamanţi, astfel încât aceştia pot înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de administrare şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimaţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de ele la încheierea contractului.

De asemenea, potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşa fiind, în ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi a ţinut seama de jurisprudenţa C.J.U.E.

Cu privire la critica privind comisionul de rambursare anticipată, recurenţii-reclamanţi susţin că aceasta reprezintă o clauză abuzivă întrucât disimulează o dobândă şi măreşte costul efectiv al creditului, conform art. 66 din O.U.G. nr. 50/2010.

Înalta Curte constată că dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului dedus judecăţii, având în vedere data încheierii contractului, respectiv 05.11.2007 şi data intrării în vigoarea a actului normativ menţionat.

De asemenea, din perspectiva analizării condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu este îndeplinită cerinţa privind existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care în mod corect instanţa de apel a apreciat că art. 5.1 lit. c) din contractul de credit nu este o clauză abuzivă şi nulă.

A fost apreciat neîntemeiat şi capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumelor achitate în temeiul clauzei contractuale contestate şi plata dobânzii legale aferente.

În ceea ce priveşte criticile privind anularea clauzei prevăzute de art. 6.1 din contractul de credit şi de garanţie şi stabilizarea cursului de schim valutar CHF-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului menţionat la valoarea de la momentul semnării contractului de credit şi de garanţie, se constată că şi acestea sunt nefondate.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii-reclamanţi este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii-reclamanţi care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutaţilor să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de C.J.U.E., Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţii-reclamanţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 284 din 17 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A., F.. şi D. S.A.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală, va obliga pe recurenţii-reclamanţi C., A. şi B. la plata sumei de 5.889,31 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă E. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 284 din 17 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A., F.. şi D. S.A.

Obligă pe recureţii-reclamanţi C., A. şi B. la plata sumei de 5.889,31 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă E. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2022.