Nullity of cassation appeal for failure to substantiate procedural and material law violations in contract breach damages claim

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 14.05.2018, astfel cum a fost completată la 29.05.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.137.557 RON, echivalentul a 245.179 euro la cursul afişat de B.N.R. la data formulării acţiunii, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul provocat ca urmare a încălcării obligaţiilor contractuale, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii până la plata efectivă a debitului principal.

Prin sentinţa civilă nr. 2853/09.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 14.322,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, S.C. A. S.A. a declarat apel, iar B. a formulat apel incident.

Prin încheierea din 01.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului apelantei-reclamante, a respins cererea de încuviinţare a probei cu înscrisuri, formulată de apelantul-pârât, apreciind că nu este utilă soluţionării cauzei, a calificat drept apărări de fond excepţiile inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei 1.3.5 din contractul de management încheiat de părţi şi lipsei de obiect a excepţiei inadmisibilităţii, a acordat cuvântul părţilor asupra apelurilor şi a amânat pronunţarea la 14.07.2020, ulterior aceasta fiind amânată la 22.07.2020.

Prin decizia civilă nr. 949/22.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul principal, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 382.525 RON şi a sumei de 49.667 euro, în echivalent în RON la data plăţii efective, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi în primă instanţă, a respins apelul incident şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei civile sus-menţionate şi încheierii din 01.07.2020, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de încuviinţare a probei cu înscrisuri, B. a declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit clauza 1.3.5 din contractul de management încheiat între părţi, apreciind că îi revenea obligaţia de a dovedi încadrarea cheltuielilor efectuate în categoriile pre-aprobate de conducerea S.C. A. S.A. şi că anumite tipuri de cheltuieli, deşi efectuate în limita bugetelor anuale aprobate de Adunarea Generală a Acţionarilor S.C. A. S.A., nu s-ar înscrie în desfăşurarea cursului normal al activităţii societăţii.

În opinia recurentului-pârât, decizia curţii de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, de vreme ce contractul de management nu impunea asemenea obligaţii.

Astfel, a afirmat că instanţa de apel a reţinut inexactitatea cheltuielilor efectuate, fără însă să identifice o normă convenţională privind modul de efectuare şi de decontare a acestor tipuri de cheltuieli.

Sub acest aspect, autorul căii de atac a arătat că în faţa instanţelor de fond a susţinut că S.C. A. S.A. nu a dovedit existenţa unor reguli speciale de efectuare şi decontare a cheltuielilor pe care le putea efectua, altele decât cele conţinute în clauza 1.3.5 din contractul de management şi că nu există proceduri în acest sens, dar şi că în apel a depus un raport efectuat de C. la 04.12.2014, care confirmă absenţa politicilor de stabilire a cheltuielilor la nivelul societăţii.

A mai susţinut recurentul-pârât că deşi a reţinut că art. 1.3.5 din contractul de management cuprinde două ipoteze alternative pentru efectuarea cheltuielilor - fie respectivele cheltuieli se regăsesc în bugetele anuale curente aprobate de Adunarea Generală a Acţionarilor, fie cheltuielile sunt efectuate în desfăşurarea cursului normal al activităţii -, instanţa de apel a apreciat că cele două variante reprezintă condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru efectuarea de cheltuieli.

Potrivit autorului căii de atac, curtea de apel a reţinut în mod greşit că deşi anumite tipuri de cheltuieli s-ar regăsi în limitele bugetelor anuale curente aprobate de Adunarea Generală a Acţionarilor, totuşi acestea nu s-ar înscrie în desfăşurarea cursului normal al activităţii societăţii. Or, o astfel de interpretare reprezintă o gravă eroare de judecată săvârşită de instanţa de apel, de vreme ce clauza în discuţie nu susţine considerentele deciziei curţii de apel.

O altă critică formulată de recurent-pârât vizează respingerea cererii de încuviinţare a probelor propuse în apel.

În argumentare, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a încălcat dreptul său la un proces echitabil, în condiţiile în care, deşi i-a imputat inexactitatea cheltuielilor efectuate şi neîndeplinirea obligaţiei de a dovedi încadrarea respectivelor cheltuieli în categoriile aprobate, prin încheierea din 01.07.2020 i-a respins cererea formulată în temeiul art. 293 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat ca instanţa să ordone S.C. A. S.A. depunerea oricăror "reglementări interne ale Societăţii care să normeze modul şi limitele de decontare a costurilor deplasărilor în interesul serviciului efectuate în afara mun. Bucureşti, precum şi dovada înştiinţării în orice fel a subsemnatului asupra conţinutului unor astfel de reglementări".

Potrivit recurentului-pârât, respingând proba prin care urmărea să demonstreze încadrarea cheltuielilor efectuate în cele aprobate, pentru ca ulterior, prin decizie, să reţină tocmai că această încadrare nu a fost dovedită, instanţa de apel a încălcat dreptul său la un proces echitabil şi a nesocotit rolul judecătorului în aflarea adevărului, fapt ce a condus la prejudicierea lui prin încălcarea unor reguli de procedură care atrage sancţiunea nulităţii.

În final, autorul căii de atac a susţinut că în mod greşit s-a apreciat că apelul S.C. A. S.A. are ca obiect şi soluţia primei instanţe asupra cheltuielilor de judecată, încălcând astfel regulile devoluţiunii.

În acest context, a afirmat că în apel acesta a învederat instanţei devolutive că S.C. A. S.A. nu a solicitat în mod expres modificarea sentinţei sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată efectuate în etapa judecăţii în primă instanţă sau sub aspectul exonerării de la plata cheltuielilor de judecată acordate în această etapă procesuală şi că faţă de dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., devoluţiunea provocată de cererea de apel nu vizează şi soluţia primei instanţe asupra cheltuielilor de judecată, neputându-se aprecia că menţiunea din cuprinsul cererii de apel privind "acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acţiune" poate echivala cu formularea unei critici privind soluţia primei instanţe asupra cheltuielilor de judecată şi că în măsura în care şi-ar fi dorit modificarea sentinţei sub acest aspect avea obligaţia motivării explicite în fapt şi în drept a acestei pretenţii deduse judecăţii instanţei de apel. Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat că soluţia primei instanţe asupra cheltuielilor de judecată este dependentă de soluţia dată asupra fondului litigiului.

A subliniat recurentul-pârât că soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată şi, ulterior, critica acordării acestora, în etapa apelului, depind exclusiv de manifestarea voinţei părţilor în sensul solicitării sau nu a acordării cheltuielilor de judecată în faţa primei instanţe, respectiv în sensul criticării soluţiei primei instanţe sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, prin cererea de apel.

În opinia autorului căii de atac, lipsa oricăror critici îndreptate împotriva soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată vădeşte voinţa părţilor de a nu ataca acea parte din hotărârea primei instanţe. Or, regula limitelor devoluţiunii apelului este dată de voinţa părţilor manifestată expres sau implicit, aşa cum arată prima teză a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile fiind de strictă interpretare, iar dependenţa anumitor soluţii la care face referire teza a II-a a art. 477 alin. (1) C. proc. civ. se referă, conform doctrinei, la situaţii excepţionale, în care, de exemplu, efectele apelului trebuie în mod necesar să se extindă şi asupra celor care nu au exercitat calea de atac, cum este cazul coparticipanţilor între care există raporturi obligaţionale de solidaritate sau indivizibilitate. Faptul că soluţia asupra cheltuielilor de judecată depinde de soluţia asupra altor capete de cerere arată doar o relaţie de accesorialitate între cele două soluţii, însă caracterul accesoriu nu trebuie să justifice atragerea automată a acestor soluţii în etapa apelului, independent de voinţa părţilor, întrucât nu toate cererile accesorii trebuie judecate în mod necesar şi în etapa apelului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 30.12.2020 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În argumentare, a arătat, în esenţă, că decizia atacată nu cuprinde motive străine de natura cauzei, că motivul vizând presupusa interpretare greşită a clauzei 1.3.5 din contractul de management nu poate fi încadrat în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că în mod corect a fost respinsă, ca neutilă soluţionării cauzei, cererea de încuviinţare a probei cu înscrisuri şi că, raportat la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care a pierdut procesul.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor; intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

În speţă, recurentul-pârât a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Analiza memoriului de recurs relevă, însă, lipsa criticilor ce ar putea fi circumscrise ipotezelor legale invocate, autorul căii de atac prezentând în argumentare numai elemente ataşate situaţiei de fapt şi probatoriului administrat.

Astfel, subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., autorul căii de atac a susţinut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei şi este rezultatul interpretării greşite a clauzei 1.3.5 din contractul de management încheiat între părţi.

Distinct de faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea atacată cuprinde numai motive străine de natura cauzei, iar interpretarea greşită a unei clauze contractuale nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text care se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator; astfel, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a reţinut neconformitatea cheltuielilor efectuate, deşi S.C. A. S.A. nu a dovedit existenţa unor reguli speciale de efectuare şi decontare a cheltuielilor pe care le putea efectua, altele decât cele conţinute în clauza 1.3.5 din contractul de management, că decizia atacată reprezintă rezultatul unei greşite interpretări a clauzei 1.3.5 din contractul de management, curtea de apel apreciind că cele două ipoteze prevăzute de această clauză reprezintă condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru efectuarea de cheltuieli şi că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că deşi anumite tipuri de cheltuieli s-ar regăsi în limitele bugetelor anuale curente aprobate de adunarea generală a acţionarilor, totuşi acestea nu s-ar înscrie în desfăşurarea cursului normal al activităţii societăţii.

Or, aceste susţineri vizează situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de instanţa devolutivă, iar reevaluarea lor nu mai poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurentul-pârât a criticat modul de administrare a probelor şi modul în care a fost soluţionată cauza în apel.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că "lipsa unor norme privind categoriile de cheltuieli, modul de cheltuire şi procedura de decontare a cheltuielilor nu înlătură condiţia stabilită de clauza 1.3.5 pentru decontarea cheltuielilor, respectiv fie încadrarea acestora în bugetele anuale curente aprobate de adunarea generală a acţionarilor, fie efectuarea lor în desfăşurarea cursului normal al activităţii. Aşadar, lipsa unor norme sau proceduri interne ale apelantei-reclamante cu privire la decontarea cheltuielilor nu echivalează cu posibilitatea obţinerii decontării oricărui tip de cheltuială."

Prin urmare, critica invocată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil şi rolul judecătorului în aflarea adevărului prin respingerea cererii prin care autorul căii de atac a solicitat ca instanţa să ordone S.C. A. S.A. depunerea oricăror "reglementări interne ale societăţii care să normeze modul şi limitele de decontare a costurilor deplasărilor în interesul serviciului efectuate în afara municipiului Bucureşti, precum şi dovada înştiinţării în orice fel a subsemnatului asupra conţinutului unor astfel de reglementări" a fost doar formal invocată, pentru ca ulterior, prin decizie, să reţină tocmai că încadrarea cheltuielilor nu a fost dovedită.

Aceste susţineri aduc în dezbatere aspecte ce excedează sfera motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât ele vizează elemente de netemeinicie, neurmate de argumente care să indice greşelile de procedură săvârşite de instanţa de prim control judiciar la soluţionarea căii de atac devolutive.

Nici critica potrivit căreia curtea de apel în mod greşit a compensat cheltuielile de judecată efectuate în primă instanţă nu poate fi examinată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care în etapa apelului S.C. A. S.A. nu a solicitat în mod expres schimbarea sentinţei şi sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată efectuate în etapa judecăţii în primă instanţă sau sub aspectul exonerării de la plata cheltuielilor de judecată acordate în această etapă procesuală.

Aceasta întrucât în noul C. proc. civ. nu a fost menţinut motivul de recurs din reglementarea anterioară, care sancţiona acordarea a ceea ce nu s-a cerut, această ipoteză putând fi invocată doar pe calea revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurentul-pârât nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 949/22.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2022.