Advertising invoice claim time-barred; appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 29.05.2019 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 03.06.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Societatea Română de Televiziune (SRtv) a chemat-o în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 208.945,85 RON, cu titlu de debit principal aferent facturii nr. x/31.07.2014 şi a sumei de 79.164,03 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite în temeiul clauzei stipulate la art. 7.5 din contractul-cadru de publicitate nr. x/10.06.2014, calculate de la 27.08.2015 până la 18.07.2016, precum şi în continuare până la data plăţii debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1691/30.09.2021, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta declarat apel prin care a solicitat anularea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 1925/09.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2.537 pct. 1 şi 4, art. 2.538 alin. (1)-(2) şi art. 2.540 C. civ.

În concret, a învederat că o primă întrerupere a termenului de prescripţie a operat ca urmare a emiterii adresei nr. x/25.02.2015, prin care intimata-pârâtă a solicitat eşalonarea la plată a sumei de 648.945,85 RON.

De asemenea, a arătat că intimata-pârâtă a recunoscut datoria prin semnarea fără obiecţiuni a extrasului de cont nr. x/08.06.2015, emis în vederea însţiinţării sale cu privire la debitul datorat în baza facturii în litigiu.

Totodată, a arătat că ultima plată parţială aferentă acestei facturi a fost la 08.09.2015, astfel cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosarul cauzei.

A mai susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu este îndeplinită condiţia referitoare la chemarea în judecată a debitorului în termen de 6 luni de la data punerii sale în întârziere prin somaţia din 18.07.2016.

În acest sens, a arătat că somaţia reprezintă un act de punere în întârziere a debitorului, conform art. 1.015 C. proc. civ., care trimite la art. 2.540 C. civ.

În continuare, a învederat că cererea de emitere a ordonanţei de plată a fost formulată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere a debitorului.

Totodată, a arătat că art. 2.537 pct. 2 C. civ. prevede că prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, iar art. 2.539 C. civ. reglementează condiţiile în care operează acest caz de întrerupere a prescripţiei.

În acest context, a apreciat că art. 2.539 C. civ. nu se referă şi la cazul de întrerupere a prescripţiei reglementat de art. 2.537 pct. 4 C. civ., motiv pentru care nu trebuie întrunite cerinţele impuse de art. 2.539 C. civ.

A mai arătat că instanţa de apel a încălcat principiul consacrat de art. 481 C. proc. civ. când a reţinut că penalităţile de întârziere nu erau aferente facturii nr. x/31.07.2014, în condiţiile în care prima instanţă a respins ca prescrisă acţiunea în integralitatea sa.

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat principiul consacrat de art. 481 C. proc. civ. când a reţinut că penalităţile de întârziere nu erau aferente facturii nr. x/31.07.2014, în condiţiile în care prima instanţă a respins ca prescrisă acţiunea în integralitatea sa.

Aceste critici se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 481 C. proc. civ., "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege."

Acest text de lege reglementează principiul non reformatio in pejus, conform căruia instanţa de control judiciar nu poate crea apelantului în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Verificând respectarea acestui principiu, Înalta Curte constată că prima instanţă a respins acţiunea ca prescrisă, iar această soluţie a fost menţinută prin respingerea apelului ca nefondat.

În condiţiile în care soluţia primei instanţe a fost în totalitate nefavorabilă reclamantei, nu se poate reţine că prin respingerea apelului a fost înrăutăţită situaţia sa în propria cale de atac.

Aşadar, reclamanta nu a obţinut în primă instanţă recunoaşterea vreunei pretenţii care să-i fi fost ulterior negată în propria cale de atac.

În plus, această parte a solicitat în apel anularea în tot a sentinţei atacate, aspect care relevă nemulţumirea sa faţă de soluţia primei instanţe.

Prin urmare, instanţa de apel nu a încălcat principiul non reformatio in pejus, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ. fiind nefondate.

Autoarea recursului critică decizia atacată şi din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 2.537 pct. 1 şi 4, art. 2.538 alin. (1)-(2) şi art. 2.540 C. civ., susţinând că prescripţia a fost întreruptă ca urmare a emiterii adresei nr. x/25.02.2015, semnării fără obiecţiuni a extrasului de cont nr. x/08.06.2015, plăţii parţiale efectuate la 8.09.2015 şi transmiterii somaţiei din 18.07.2016.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 19.10.2014, când a devenit scadentă obligaţia de plată a facturii nr. x/31.07.2014, iar acţiunea a fost introdusă la 29.05.2019.

Chiar evocarea, ca act de întrerupere a prescripţiei, a plăţii parţiale din 8 iunie 2015, ca urmare a adresei din 25 februarie 2015, nu este utilă în cauză, de vreme ce, după întrerupere curge o nouă prescripţie de aceeaşi durată, care, pe aceste repere, se împlinea la 8 iunie 2018.

În acest context, singurul act care prezintă relevanţă în cauză din perspectiva întreruperii termenului de prescripţie este somaţia nr. x din 18.07.2016, deoarece a fost transmisă cu mai puţin de 3 ani înainte de introducerea acţiunii.

Celelalte cazuri întreruptive invocate de recurenta-reclamantă vizează acte emise cu mai mult de 3 ani înainte de introducerea acţiunii, astfel încât termenul de prescripţie s-ar fi împlinit oricum şi dacă s-ar stabili că acestea au produs efectul întreruptiv.

Ca atare, analiza în cadrul acestui motiv de recurs va viza exclusiv cazul întreruptiv de prescripţie reprezentat de transmiterea unei somaţii de plată.

Astfel, Înalta Curte reţine că somaţia din 18.07.2016 a fost transmisă în condiţiile art. 1.015 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează procedura de notificare a debitorului înainte de declanşarea procedurii de emitere a ordonanţei de plată.

Norma de la art. 1.015 alin. (2) C. proc. civ. prevede că această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă potrivit art. 2.540 C. civ., care se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 2.540 C. civ., "prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere."

Astfel, somaţia transmisă în condiţiile art. 1.015 alin. (1) C. proc. civ. produce efectul întreruptiv de prescripţie numai dacă este urmată de chemarea debitorului în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Efectul întreruptiv de prescripţie se produce însă, ca efect al somaţiei, pentru ordonanţa de plată, aceasta fiind procedura subsecventă actului întreruptiv.

În cazul respingerii cererii de emitere a ordonanţei de plată, creditorul poate formula cerere de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun, astfel cum rezultă din conţinutul art. 1.021 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) C. civ., "prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă."

Ca atare, dacă acţiunea întemeiată pe dreptul comun este introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată, prescripţia este considerată întreruptă de la data primei cereri.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că somaţia de plată transmisă la 18.07.2016 a fost urmată de o cerere de emitere a ordonanţei de plată formulată de reclamantă împotriva pârâtei la 11.08.2016.

Cererea de ordonanţă de plată a fost respinsă prin încheierea din 24.10.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a rămas definitivă la 21.03.2018 în urma respingerii acţiunii în anulare prin sentinţa nr. 847/21.03.2018, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2017.

Ca atare, recurenta-reclamantă trebuia să introducă cererea de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată, respectiv cel mai târziu la 21.09.2018.

Or, recurenta-reclamantă a introdus prezenta acţiune la 29.05.2019, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 2.539 alin. (2) C. civ., astfel încât nu s-a produs efectul întreruptiv de prescripţie.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel este legală, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Română de Televiziune (SRtv) împotriva deciziei civile nr. 1925/09.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2022.