Mandate contract obligations as duties of result rather than diligence in state housing development programs

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 25.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 43.200 euro, aferente perioadei 25.03.2016-25.03.2019 şi a sumei de 1.200 euro/lună pentru lipsa de folosinţă a locuinţei de tip I26, situate pe lotul nr. x din Cartierul "Henri Coandă", până la predarea la cheie a locuinţei, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 3.600 euro aferente perioadei 25.03.2016-25.03.2019 şi a sumei de 100 euro/lună până la predarea la cheie a locuinţei, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 29.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în secţiei a VI-a Civile a aceluiaşi tribunal, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa civilă nr. 2627/16.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 74.197 euro, reprezentând despăgubiri aferente perioadei cuprinse între 25.03.2016 şi data pronunţării sentinţei, precum şi a sumei de 13.670 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2001A/08.12.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâtă a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6-8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că motivarea deciziei atacate este superficială, deoarece instanţa de apel nu a examinat circumstanţele prezentei cauze.

Astfel, a arătat că fundamentarea soluţiei pe anumite hotărâri pronunţate în alte dosare, în care intimaţii-reclamanţi nu au figurat ca părţi, s-a realizat fără o motivare concretă.

În acest sens, a susţinut că instanţa de prim control judiciar s-a rezumat la enumerarea unor obligaţii neîndeplinite de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, fără a expune un raţionament care să justifice această abordare.

De asemenea, a învederat că instanţa de apel nu a explicat argumentul potrivit căruia unele hotărâri trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei, iar altele trebuie înlăturate, în condiţiile în care toate hotărârile cuprind dezlegări cu privire la conduita Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia nr. 5197/25.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nu putea fi valorificată în prezentul proces pentru atragerea răspunderii contractuale şi stabilirea caracterului obligaţiei de rezultat a recurentei-pârâte.

În acest sens, a menţionat că decizia respectivă a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ care nu a analizat modul de îndeplinire a obligaţiilor rezultate din contractul de mandat, ci numai îndeplinirea prerogativelor ce revin Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

A mai arătat că reclamanţii din prezenta cauză nu au figurat ca părţi în dosarul în care a fost pronunţată decizia valorificată de instanţa de apel.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în sinteză, că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor, deoarece nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, care au generat drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice respective.

În concret, a arătat că din conţinutul clauzelor stipulate în contractul de mandat rezultă că urmărirea execuţiei şi finalizării lucrărilor nu echivalează cu executarea şi finalizarea lucrărilor de către mandatar.

A mai susţinut că fiecare obligaţie ce revine Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe trebuie apreciată în funcţie de partenerul contractual şi de calitatea pe care acesta o are în raportul juridic respectiv.

Recurenta-pârâtă a subliniat că în analiza modului de îndeplinire a obligaţiilor derivând din contractul de mandat nu puteau fi invocate toate contractele încheiate de această parte cu alte instituţii.

În continuare, a arătat că examinarea clauzei stipulate la art. 1 din contractul de mandat relevă că Agenţia Naţională pentru Locuinţe are obligaţia unică de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor.

Astfel, autoarea recursului a învederat că s-a obligat numai la urmărirea executării contractului de antrepriză, iar nu la construirea şi finalizarea locuinţei care erau în sarcina constructorului.

A mai arătat că pentru determinarea caracterului unei obligaţii ca fiind de rezultat sau de diligenţă trebuie avute în vedere conţinutul contractului, modul de executare a obligaţiilor şi natura contraprestaţiei.

În acest sens, a precizat că preţul aferent realizării construcţiei a fost încasat de antreprenor, iar nu de mandatar.

Totodată, a susţinut că întârzierea finalizării lucrărilor priveşte obligaţia de realizare a construcţiei născută din contractul de antrepriză, iar nu obligaţia de supraveghere izvorâtă din contractul de mandat.

A subliniat că neatingerea rezultatului urmărit de părţi nu dovedeşte neîndeplinirea obligaţiei de diligenţă a mandatarului, care presupunea luarea tuturor măsurilor necesare pentru atingerea rezultatului.

A mai arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prevederile contractului de mandat se completează cu cele din contractul de antrepriză.

Astfel, a învederat că simpla trimitere făcută în preambulul contractului de mandat la contractul de antrepriză generală şi la prevederile Legii nr. 152/1997 şi ale Legii nr. 190/1999 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 973 şi art. 1073 C. civ. din 1864.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a conchis că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat.

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La termenul de dezbateri din 22.06.2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că motivarea deciziei atacate este superficială având în vedere că instanţa de apel nu a explicat argumentul potrivit căruia unele hotărâri trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei, iar altele trebuie înlăturate, în condiţiile în care toate hotărârile cuprind dezlegări cu privire la conduita Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretenţiile şi apărările lor de către instanţa sesizată.

Prin raportare la aceste dispoziţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că decizia instanţei de contencios administrativ este opozabilă recurentei-pârâte, iar deciziile pronunţate în cauze similare nu pot fi opuse intimaţilor-reclamanţi.

Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Sunt nefondate şi criticile privind valorificarea, în considerentele instanţei de fond, a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Faptul că reclamanţii nu au fost părţi în procesul în care această decizie a fost pronunţată nu are relevanţă din punct de vedere al apelantei, care a avut această calitate, astfel încât soluţia îi este opozabilă, ea însăşi neputând alege să o ignore. Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, decizia pronunţată în contencios administrativ cuprinde dezlegări cu privire la conduita ANL, constând în refuzul nejustificat de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartierul de locuinţe Henri Coandă, faţă de toate imobilele cuprinse în acest program, neputând fi ignorată de instanţă. În ceea ce priveşte existenţa unei jurisprudenţe favorabile sub aspecte similare, aceasta nu poate fi opusă de apelantă intimaţilor, care nu au fost părţi în procesele menţionate. Situaţia este diferită de cea anterioară, prin aceea că partea nu poate alege să ignore o hotărâre într-un proces în care a fost parte, dacă îi este opusă de terţi, însă nu ar putea opune terţilor hotărâri pronunţate în procese în care aceştia nu au fost părţi."

Prin urmare, decizia recurată respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă mai susţine că decizia instanţei de contencios administrativ nu putea fi valorificată în prezenta cauză pentru atragerea răspunderii contractuale şi stabilirea caracterului obligaţiei de rezultat, întrucât nu a fost analizat contractul de mandat, iar intimaţii-reclamanţii nu au figurat ca părţi în procesul respectiv.

Deşi autoarea recursului a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., aceste critici se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., "hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

Acest text de lege consacră principiul opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti faţă terţi, care vor fi ţinuţi să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească; aceştia vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărârea ce li se opune, dat fiind că nu au figurat ca părţi în procesul respectiv.

Simetric, hotărârea judecătorescă nefavorabilă unei părţi va putea fi invocată de terţi într-un proces ulterior, statuarea din această hotărâre neputând fi ignorată de către instanţă.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coadă".

Deşi acţiunea din dosarul nr. x/2011 a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coadă", deci inclusiv cu privire la imobilul intimaţilor-reclamanţi, aflat în acelaşi stadiu de nefinalizare ca şi celelalte imobile.

În consecinţă, dezlegările date prin decizia evocată anterior au avut în vedere acelaşi context cu cel din prezentul proces, chiar dacă a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ.

Aceste dezlegări nu au fost însă valorificate de instanţele devolutive în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ci în baza principiului opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, care nu presupune identitatea de părţi între cele două procese.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ. sunt nefondate.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x/18.08.2004, mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire-obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei I26 de pe lotul nr. x, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite.

Prin clauza stipulată la art. 14 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

În consecinţă, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. din 1864 şi art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecăţii este un act juridic complex prin care reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. din 1864, conform căreia "convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

În consecinţă, obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte reţine că este justă concluzia instanţei de apel în sensul că obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecinţă, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că intimaţii-reclamanţi nu au depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare. Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimaţilor-reclamanţi privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 2001A/08.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimaţii-reclamanţi privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2022.