Corporate claimant’s appeal rejected; ownership of movable goods unproved, appellate award of costs upheld

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la data de 8 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la restituirea bunurilor mobile aflate în incinta imobilului (înstrăinat către pârâtă), proprietatea reclamantei, reţinute şi nereturnate, sau la contravaloarea acestora, respectiv 224.298,4 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată în principal pe dispoziţiile art. 563-566 din C. civ.

Pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca netemeinică şi nelegală şi obligarea acesteia la plata daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 4609/2019 din 18 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. prin administrator judiciar B., împotriva pârâtei C. S.R.L. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind daunele morale formulată de pârâtă şi a admis în parte cererea privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, obligând reclamanta la plata a 4675 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Împotriva sentinţei civile nr. 4609/18.12.2019, reclamanta A. a formulat apel, prin care a solicitat anularea, în parte, a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii formulate, respingerii, ca neîntemeiate, a cererii pârâtei privind daunele morale şi respingerii cererii pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar, cenzurarea acestora.

Prin decizia civilă nr. 1555A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 4609/18.12.2019, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L. Totodată, instanţa a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 2.430 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii menţionate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Detaliind, autoarea recursului a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a indicat în considerentele hotărârii faptul că «dezlegările date de prima instanţă cu privire la cererea pârâtei vizând obligarea reclamantului la plata daunelor morale şi la cererea referitoare la cheltuielile de judecată au devenit definitive prin neapelare». Cu privire la acest aspect, recurenta arată că, prin cererea de apel formulată împotriva sentinţei primei instanţe, a solicitat anularea, în parte, a sentinţei civile atacate, în sensul menţinerii hotărârii privind respingerea daunelor morale solicitate de către pârâtă şi respingerea capătului de cerere privind plata cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar, cenzurarea acestora, recurenta subliniind faptul că solicitarea privea cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 4609/18.12.2019, în cuantum de 4675 RON.

Cu toate acestea, însă, recurenta arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la acest capăt de cerere, ci, dimpotrivă, a decis că "cererea referitoare la cheltuielile de judecată a devenit definitivă prin neapelare", considerente pe care le apreciază a fi neîntemeiate în contextul în care, prin cererea de apel, a solicitat respingerea cererii referitoare la cheltuielile de judecată.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurenta afirmă că instanţa de apel a interpretat eronat cele pretinse prin cererea de apel, fără a-i solicita vreo precizare a cererii şi fără a aplica prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., pronunţându-se doar cu privire la cheltuielile solicitate de către pârâtă în faza apelului, pe care le-a considerat necenzurabile.

În altă ordine de idei, recurenta consideră că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut în privinţa sa că nu a făcut dovada faptului că bunurile mobile enumerate în cererea de chemare în judecată şi în apel erau în proprietatea societăţii fie la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/04.11.2016, fie la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

În acest sens, recurenta susţine că dovada înregistrării acestor bunuri se putea realiza doar prin emiterea unui înscris din contabilitatea sa, document pe care l-a şi furnizat (fişa de inventar).

Totodată, evocând dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurenta subliniază că instanţa de fond nu i-a solicitat nici o altă dovadă din care să rezulte înregistrarea acestor bunuri în contabilitatea reclamantei, respectiv că deţine un drept de proprietate, cu toate că instanţa de apel consideră că acţiunea în revendicare bunuri mobile poate fi admisă doar în situaţia în care reclamantul face dovada că este proprietarul bunurilor revendicate.

Cu toate acestea, recurenta susţine că, din toate documentele existente la dosar, inclusiv din apărările pârâtei, rezultă că, pe imobilul înstrăinat, existau o serie de bunuri mobile, chiar dacă în stare avansată de degradare, în privinţa cărora i-a fost refuzat accesul pentru ridicarea acestora. Mai rată că dovada proprietăţii acestor bunuri mobile nu poate fi asimilată dovezii de proprietate a bunurilor imobile, ci se rezumă doar la înscrisurile din contabilitatea reclamantei, astfel cum au fost depuse la dosar, cât şi din anumite aspecte de fapt prezentate în cererile sale, din care ambele instanţe de fond, în virtutea rolului activ, ar fi putut ajunge la o decizie temeinică.

În continuare, recurenta afirmă că, deşi prima instanţă de fond nu s-a referit la înscrisul probator "fişa de inventar", instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., a indicat în mod eronat că acesta ar fi lipsit de valoare probatorie.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel, în mod nejustificat, motivează că "apelanta-reclamantă nu a făcut dovada că bunurile mobile au făcut obiectul unui contract de depozit, în sensul art. 2103 C. civ.." încheiat în formă scrisă, în contextul în care existenţa unui astfel de contract nu este aplicabilă situaţiei deduse judecăţii, pârâta refuzând de la data cumpărării imobilului atât accesul vânzătorului pentru ridicarea bunurilor mobile, cât şi restituirea acestora.

În continuare, recurenta susţine că bunurile mobile sunt înregistrate în contabilitatea sa, deşi erau într-o stare de degradare, această împrejurare de fapt nejustificând, în opinia sa, refuzul restituirii acestora.

Totodată, recurenta consideră că nu poate fi susţinut argumentul abandonului acestor bunuri, în contextul în care a solicitat accesul în scopul ridicării acestora, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, vizând în principal restituirea bunurilor mobile, iar în caz de imposibilitate, restituirea contravalorii acestora.

În încheiere, pentru toate aceste motive, recurenta apreciază că este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 26 ianuarie 2021.

La 24 februarie 2021, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, invocând excepţia tardivităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind vădit nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de faza procesuală a recursului.

La 2 martie 2021, potrivit dovezii de înmânare aflate la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Întrucât acţiunea a fost înregistrată la 8 februarie 2019, prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru. Aşadar, prin rezoluţia din 25 martie 2021, în cauză, s-a fixat termen de judecată la 22 iunie 2021, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică, autoarea recursului a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a indicat în considerentele hotărârii faptul că «dezlegările date de prima instanţă cu privire la cererea pârâtei vizând obligarea reclamantului la plata daunelor morale şi la cererea referitoare la cheltuielile de judecată au devenit definitive prin neapelare». Recurenta subliniază că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la acest capăt de cerere, ci, dimpotrivă, a decis că "cererea referitoare la cheltuielile de judecată a devenit definitivă prin neapelare", considerente pe care le apreciază a fi neîntemeiate în contextul în care, prin cererea de apel, a solicitat respingerea cererii referitoare la cheltuielile de judecată, subliniind, totodată, faptul că solicitarea privea cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 4609/18.12.2019, în cuantum de 4675 RON.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că pârâta nu a formulat apel (cu privire la soluţia dată cererii de acordare a daunelor morale) iar, pe de altă parte, că, prin cererea de apel formulată, reclamanta a solicitat anularea în parte a sentinţei primei instanţe de fond, formulând anumite critici concrete.

În acest sens, se cuvine menţionat faptul că singurele critici formulate se regăsesc la pagina 6 a cererii de apel, prin care reclamanta a arătat că "instanţa de fond în mod eronat a motivat în cuprinsul sentinţei civile faptul că la dosarul cauzei a fost depusă sentinţa civilă nr. 1259/23.04.2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2017, întrucât instanţa care a soluţionat cauza indicată nu a analizat fondul cauzei, cererea fiind respinsă ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii (temei de drept). Prin urmare, raportarea la o hotărâre cu privire la care instanţa nu s-a pronunţat pe fond este greşită." şi că "instanţa de fond în mod greşit a reţinut că societatea noastră nu poate face dovada faptului că pârâta şi-ar fi însuşit bunurile pretins a fi existente în incinta imobilului." În rest, reclamanta a reluat susţinerile formulate în cuprinsul cererii introductive.

Prin urmare, în considerarea şi, totodată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ., instanţa de apel în mod corect a stabilit limitele judecării apelului, reţinând că, împotriva sentinţei primei instanţe, numai reclamanta A. a promovat apel, în motivarea căruia au fost reluate susţinerile făcute în cuprinsul cererii introductive, astfel încât, dezlegările date de prima instanţă cu privire la cererea pârâtei vizând obligarea reclamantului la plata daunelor morale şi la cererea referitoare la cheltuielile de judecată au devenit definitive prin neapelare, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Aşadar, Înalta Curte reţine că autoarea prezentului demers judiciar nu a criticat sub nicio formă în apel partea din hotărâre referitoare la acordarea/cuantumul cheltuielilor de judecată. Mai mult, chiar dacă în finalul cererii de apel reclamanta a solicitat respingerea cererii pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, cenzurarea acestora, o astfel de cerere nu a fost formulată în urma unei critici de sine stătătoare, ci ca o solicitare subsecventă cererii de admitere a apelului şi de anulare a sentinţei primei instanţe de fond, prin raportare la cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, recurenta face o confuzie între motivele de fapt şi de drept ale cererii de apel care stabilesc şi limitele efectului devolutiv al apelului şi pretenţiile subsecvente în eventualitatea admiterii apelului.

De altfel, o atare confuzie se repercutează şi asupra pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite de părţi, iar instanţa nu se poate pronunţa în afara acestui cadru procesual.

Aşadar, în mod greşit recurenta se prevalează de incidenţa art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, întrucât limitele devoluţiunii au fost corect apreciate de instanţa de prim control judiciar, care a analizat sentinţa apelată din perspectiva motivelor de apel invocate de către apelanta-reclamantă, pronunţându-se asupra a tot ceea s-a cerut, fără însă a fi depăşite limitele învestirii, în conformitate cu dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Tot în mod eronat recurenta se prevalează şi de incidenţa art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, în temeiul acestui text de lege judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, însemnând cauza juridică.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că nu a făcut dovada că bunurile solicitate erau în proprietatea societăţii reclamante. De asemenea, evocând dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurenta subliniază că instanţa de fond nu i-a solicitat nici o altă dovadă din care să rezulte înregistrarea acestor bunuri în contabilitatea reclamantei, respectiv că deţine un drept de proprietate, cu toate că instanţa de apel consideră că acţiunea în revendicare bunuri mobile poate fi admisă doar în situaţia în care reclamantul face dovada că este proprietarul bunurilor revendicate.

Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de prevederile legale mai sus enunţate, reiese că instanţa de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluţionării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanţei cu privire la probatoriul administrat. Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora. Ca atare, evaluările instanţei de apel care privesc utilitatea probelor ţin de resortul instanţei care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

Aceleaşi concluzii se impun şi în ceea ce priveşte critica referitoare la înscrisul probator "fişa de inventar", în privinţa căruia recurenta susţine că instanţa de apel, în considerarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., a indicat în mod eronat că acesta ar fi lipsit de valoare probatorie. Cu toate acestea, instanţa de apel a argumentat de ce în privinţa acestui înscris a operat sancţiunea lipsirii sale de valoare probatorie.

Printr-o altă critică, făcând referire la considerentul 3.5 din decizia recurată, recurenta consideră că, în mod nejustificat, instanţa de apel a arătat că nu a făcut dovada faptului că bunurile mobile au făcut obiectul unui contract de depozit, în sensul art. 2103 C. civ., apreciind că existenţa unui astfel de contract nu este aplicabilă situaţiei deduse judecăţii.

Critica este nefondată. Instanţa de apel a arătat că prevederile art. 2103 C. civ. nu sunt incidente cauzei în contextul în care a constatat că apelanta-reclamantă a susţinut că bunurile se aflau depozitate în incinta imobilului.

Constatând că, în cauză, nu pot fi reţinute criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI D. S.A. (societate absorbantă a A.) împotriva deciziei nr. 1555A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI D. S.A. (societate absorbantă a A.) la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.437 RON, conform dovezilor depuse la termenul de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI D. S.A. (societate absorbantă a A.) împotriva deciziei nr. 1555A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI D. S.A. (societate absorbantă a A.) la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.437 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.