Peremption of appeal challenging legislative delegation of parliamentary office employment rules via operational procedures

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea formulată de apelantul-reclamant A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38 alin. (13) din Legea nr. 96/2006, prin raportare la prevederile anexei nr. 5 şi 6 alin. (9) din Normele privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare pentru cheltuielile de organizare şi funcţionare a birourilor parlamentare, aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 5/2013.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul a declarat recurs.

În motivare, recurentul-reclamant arată că, faţă de conţinutul prevederilor art. 38 alin. (13) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, este adusă atingere dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţia României, deoarece se permite reglementarea modului de utilizare şi justificare a sumei forfetare pentru cheltuieli de organizare şi funcţionare a birourilor parlamentare, alocată deputatului sau senatorului, inclusiv reglementări în domeniul raporturilor de muncă, prin hotărâre a birourilor permanente reunite ale celor două Camere şi nu prin intermediul adoptării unei legi.

Mai mult decât atât în temeiul acestei veritabile delegări legislative, permise de art. 38 alin. (13) din Legea 96/2006, prin intermediul Anexei nr. 5 la Normele privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare pentru cheltuielile de organizare şi funcţionare a birourilor parlamentare, aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 5/2013, se deleagă din nou către serviciile de specialitate din cadrul administraţiei parlamentare, elaborarea unor proceduri operaţionale, ce conţin norme ce sunt asimilabile legislaţiei terţiare în materia dreptului muncii. Aceste proceduri operaţionale au fost elaborate fără să fie stabilită prin Legea nr. 96/2006 posibilitatea reglementării prin procedură operaţională a unor prevederi ce trebuiau stabilite exclusiv prin hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi respectiv nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României.

Astfel, potrivit recurentului-reclamant, normele ce sunt menite să reglementeze procedura şi termenele procedurale aferente angajării la birourile parlamentare nu numai că nu au fost reglementate prin Legea nr. 96/2006, dar aceasta nu a permis o asemenea reglementare prin intermediul unei proceduri operaţionale.

Cu privire la raţionamentul instanţei ce vizează respingerea sesizării Curţii Constituţionale, recurentul-reclamant susţine că pârâta Camera Deputaţilor a înţeles să îşi fundamenteze apărările pe dispoziţiile Legii nr. 96/2006, coroborate cu cele ale Normelor privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare pentru cheltuielile de organizare şi funcţionare a birourilor parlamentare aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 5/2013, inclusiv raportându-se la unele prevederi din procedurile operaţionale aplicabile angajării la birourile parlamentare, respectiv prin invocarea termenului procedural de 8 zile lucrătoare menţionat în cadrul formularului de propunere.

De asemenea, având în vedere modalitatea de legiferare, apreciază că sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţia României în componenta sa referitoare la previzibilitatea şi accesibilitatea legii, luând în considerare faptul că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale, cerinţe ce au fost reţinute de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul hotărârii din 25 ianuarie 2007, pronunţată în cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66).

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant menţionează faptul că prin decizia CCR nr. 737/8.10.2020 a fost sancţionată o atitudine oarecum similară a legiuitorul român în ceea ce priveşte modul de legiferare.

În drept, recurentul-reclamant a invocat Constituţia României, Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată; Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative; Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 5/2013; Decizia CCR nr. 737/8.10.2020.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea din 13 octombrie 2021, s-a dispus suspendarea judecării cauzei pentru lipsa părţilor.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 15 iunie 2022.

Asupra incidentului perimării judecării recursului, invocat din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Buna administrare a justiţiei impune ca actele de procedură să fie îndeplinite cu respectarea condiţiilor impuse de lege, precum şi ca acestea să se succeadă cu respectarea termenelor stabilite de lege sau de judecător.

Potrivit art. 416 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.

(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă".

Perimarea este sancţiunea procedurală care intervine în cazul în care nu este respectată cerinţa de a exista continuitate între actele de procedură şi constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găseşte din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, timp de 6 luni.

Perimarea, pe lângă rolul sancţionator, are şi natura unei prezumţii de desistare, care reiese din lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea cauzei.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură, care nu a mai fost urmat, din vina părţii, de alte acte de procedură, în scopul continuării judecării cauzei, acest moment putând fi reprezentat de data încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. prin încheierea de şedinţă din 13 octombrie 2021.

Aşadar, faţă de data la care s-a dispus suspendarea judecăţii, respectiv 13 octombrie 2021, rezultă că a trecut un termen mai mare de 6 luni, faţă de data de 15 iunie 2022.

În raport de aceste considerente, urmează să se constate perimată cererea de recurs, formulată de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 23 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu consecinţa prevăzută de art. 422 alin. (1) din C. proc. civ., text ce lipseşte de efect toate actele de procedură îndeplinite în faţa instanţei care a aplicat această sancţiune procedurală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 23 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Cu drept de recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.