Absolute nullity of contracts challenged by cassation focusing on procedural limits of appeal, judicial confession versus acknowledgment, and retroactive effects

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. şi S.C. D. S.R.L., prin administrator judiciar C..: să se constate nulitatea contractului cadru de antrepriză nr. x/03.05.2011 încheiat între B. S.R.L., în calitate de antreprenor şi reclamantă, prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum şi a actelor adiţionale încheiate în legătură cu acest contract, respectiv a actului adiţional nr. x din data de 27.06.2011, a actului adiţional nr. x din data de 30.06.2011, a actului adiţional nr. x din data de 24.11.2011, a actului adiţional nr. x din data de 05.12.2011, a actului adiţional nr. x din data de 19.03.2012 şi a actului adiţional nr. x din data de 25.10.2012, prin care pârâta S.C.

B. S.R.L. s-a obligat să execute lucrări a căror valoare totală a fost stabilită de părţi la suma de 1.719.463,22 euro, echivalentul sumei de 8.012.699 RON, respectiv lucrări de "evaluare a stării tehnice" în valoare de 30.000 euro şi lucrări de construcţii în valoare de 1.689.463,22 euro; să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanţă din data de 21.03.2012, încheiat între S.C. B. S.R.L. în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar şi reclamanta prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanţe în cuantum de 1.168.496 RON; să se constatate nulitatea contractului de cesiune de creanţă din data de 02.07.2012, încheiat între S.C.

B. S.R.L. în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar şi reclamantă prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanţe în cuantum de 485.551,07 RON; să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanţă din data de 25.01.2013, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar şi reclamanta prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanţe în cuantum de 197.785,20 RON; să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x din data de 06.05.2015, încheiat între S.C.

B. S.R.L., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar şi reclamanta prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanţe în cuantum de 301.014,87 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 282 din 24 aprilie 2019, Tribunalul Covasna, secţia Civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. şi S.C. D. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar C.., şi, în consecinţă: a constatat nulitatea contractului cadru de antrepriză nr. x/03.05.2011, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de antreprenor şi S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum şi a actelor adiţionale la acest contract, respectiv actul adiţional nr. x/27.06.2011, actul adiţional nr. x/30.06.2011, actul adiţional nr. x/24.11.2011, actul adiţional nr. x/05.12.2011, actul adiţional nr. x/19.03.2012 şi actul adiţional nr. x/25.10.2012; a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanţă din data de 21.03.2012, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar şi S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat; a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanţă din data de 02.07.2012, încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar şi S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat; a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanţă din data de 25.01.2013, încheiat între S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar şi S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat; a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în calitate de cedent, S.C. D. S.R.L., în calitate de cesionar şi S.C. A. S.R.L., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de debitor cedat.

A obligat pârâtele la plata către reclamantă a câte 37.187,36 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat pârâtele la plata către stat a câte 24.579,15 RON fiecare, reprezentând suma pentru care s-a acordat ajutor public judiciar prin reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri pârâta B. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.. şi pârâta S.C. D. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C..

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019 a fost amânată pronunţarea asupra cauzei la data de 10 decembrie 2019 şi apoi la 18 decembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1729/Ap. din 18 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a fost constatat nul apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinţei civile nr. 282 din 24 aprilie 2019 a Tribunalului Covasna.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. D. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C.. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în tot, în sensul că:

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C.. şi S.C. D. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C..

A fost înlăturată dispoziţia de obligare a pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă.

Cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 49.158,3 RON reprezentând suma pentru care s-a acordat ajutor public judiciar reclamantei în primă instanţă, sub forma reducerii cuantumului taxei judiciare de timbru, au rămas în sarcina statului.

A fost obligată intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. să plătească suma de 644 RON, cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă S.C. D. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C..

Împotriva încheierii pronunţate în data de 28.11.2019 şi a deciziei civile nr. 1729/Ap. din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Un prim argument în susţinerea acestui motiv de casare este reprezentat, în opinia recurentei-reclamante, de încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 477-478 Cod procedură civilă privind limitele efectului devolutiv al apelului.

Recurenta-reclamantă arată că, în ceea ce priveşte judecata în apel, aceasta este limitată la ceea ce s-a judecat în faţa primei instanţe, precum şi la criticile invocate prin cererea de apel, apelanţii neputând extinde cadrul procesual ulterior expirării termenului de formulare a căii de atac, astfel cum rezultă din prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, prin notele de şedinţă depuse în faţa acesteia de către D. S.R.L., aceasta ar fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2016 şi y/2016, excepţie de ordine publică, ce poate fi invocată oricând.

În realitate, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, intimata nu a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, ca manifestare negativă a autorităţii de lucru judecat, ci efectul pozitiv al acesteia în ceea ce priveşte unele aspecte tranşate în dosarele menţionate anterior, aspect care rezultă în mod expres chiar din notele scrise depuse de D. S.R.L. pentru termenul din 28.11.2019.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă arată că intimata nici nu ar fi putut invoca excepţia autorităţii de lucru judecat, având în vedere inexistenţa triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză dintre prezentul litigiu şi dosarele nr. x/2016 şi y/2016

Or, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat reprezintă o apărare de fond ce ar fi trebuit cuprinsă, eventual, în motivele de apel formulate.

Aşadar, prin respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii formulării de către D. S.R.L., prin notele scrise depuse pentru termenul din 28.11.2019, a apărărilor referitoare la efectele hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2016 şi y/2016 de Tribunalul Timiş, respectiv Curtea de Apel Timişoara, instanţa de apel, în opinia recurentei-reclamante, a încălcat prevederile care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, împrejurare ce atrage nulitatea hotărârilor recurate.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 436 C. proc. civ., privind pronunţarea unei hotărâri în baza recunoaşterii pretenţiilor.

În acest sens, recurenta-reclamantă apreciază că soluţia instanţei de apel, atât în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de D. S.R.L., respinsă prin încheierea atacată, cât şi în ceea ce priveşte fondul acestuia, tranşat prin decizie, este rezultatul încălcării de către aceasta a prevederilor art. 436 C. proc. civ., referitoare la hotărârea pronunţată în baza recunoaşterii pretenţiilor.

Potrivit recurentei-reclamante, soluţia instanţei de apel este nelegală, având în vedere faptul că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în baza recunoaşterii pârâtelor, potrivit art. 436 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, din prevederile precizate, rezultă că, pentru a fi în prezenţa unei hotărâri pronunţate în temeiul recunoaşterii pretenţiilor, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: pârâtul să recunoască pretenţiile reclamantului; reclamantul să solicite pronunţarea unei hotărâri în baza recunoaşterii; instanţa să ia act de recunoaşterea pârâtului.

Contrar considerentelor din cuprinsul hotărârilor instanţei de apel, recurenta-reclamantă apreciază că, în faţa primei instanţe au fost îndeplinite toate condiţiile menţionate anterior, aceasta din urmă pronunţând o hotărâre în baza recunoaşterii pretenţiilor sale de către intimatele-pârâte.

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte recunoaşterea pretenţiilor, aceasta a fost una neechivocă şi necondiţionată, în cuprinsul întâmpinării şi notelor de şedinţă formulate de către intimatele-pârâte în faţa primei instanţe, sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă susţine că a solicitat primei instanţe să pronunţe o hotărâre prin care să ia act de recunoaşterea pretenţiilor, iar sub un al treilea aspect, prin sentinţa nr. 282 din 24 aprilie 2019, prima instanţă a luat act de achiesarea intimatelor-pârâte la pretenţiile sale.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că prima instanţă nu ar fi dat eficienţă recunoaşterii pretenţiilor sale de către intimate, întrucât: prima instanţă a pronunţat o hotărâre în temeiul recunoaşterii de către intimate; recunoaşterea intimatelor a fost consemnată în cuprinsul sentinţei, care, potrivit art. 434 C. proc. civ. are forţa probantă a unui înscris autentic.

Aşadar, în lipsa unei proceduri de denunţare a înscrisului ca fals, împrejurările reţinute în cuprinsul hotărârii primei instanţe nu mai puteau fi contestate, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a luat act de existenţa unor manifestări neechivoce de voinţă ale intimatelor în sensul recunoaşterii pretenţiilor sale.

În consecinţă, considerentele deciziei recurate, potrivit cărora achiesarea ar putea fi revocată, reflectă o încălcare a prevederilor art. 436 Cod procedură civilă.

Recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea prevederilor art. 349 C. proc. civ. privind forţa probantă şi irevocabilitatea mărturisirii judiciare.

Sub un prim aspect, în opinia recurentei-reclamante, concluzia instanţei de apel în sensul că intimatele puteau să îşi retragă recunoaşterile este greşită, având în vedere că acestea au fost realizate prin mărturisiri judiciare ce nu pot fi revocate, în raport de art. 349 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, considerentele instanţei de apel sunt contrare prevederilor art. 349 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că, în cadrul prezentului litigiu, prin actele de procedură formulate în faţa primei instanţe, intimatele au recunoscut în integralitate pretenţiile sale, iar în cuprinsul adresei transmise de către intimate către reprezentanţii recurentei-reclamante, prin care acestea îşi exprimau intenţia stingerii pe cale amiabilă a litigiului, intimatele au recunoscut în mod neechivoc temeinicia pretenţiilor sale. Totodată, asrfel cu, arată recurenta-reclamantă, în cuprinsul propunerii de tranzacţie redactată de către intimate, acestea au menţionat faptul că toate contractele a căror nulitate a fost constatată prin sentinţă "au fost încheiate de cele două părţi în baza Contractului de management nr. x/20.04.2011."

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că o astfel de recunoaştere reprezintă o mărturisire judiciară a intimatelor, prin care acestea confirmă nu doar anumite aspecte pe care le-a invocat în motivarea cererii de chemare în judecată, ci întregul raţionament expus de reclamantă, precum şi pretenţiile deduse judecăţii.

În prezenta cauză, astfel cum arată recurenta-reclamantă, intimatele nu pot invoca nicio eroare scuzabilă care să justifice revocarea mărturisirii, recunoaşterile constituind mărturisiri judiciare, care, potrivit art. 349 alin. (1) C. proc. civ., fac deplină dovadă împotriva celor care le-au făcut.

Ca atare, recurenta-reclamantă susţine că încălcarea prevederilor art. 436 şi art. 349 C. proc. civ. din cuprinsul încheierii şi deciziei recurate au condus la pronunţarea de către instanţa de apel a unei hotărâri asupra fondului litigiului, în contextul recunoaşterii, în faţa primei instanţe, a pretenţiilor sale şi pronunţării unei sentinţe în acest sens, şi cu ignorarea mărturisirilor judiciare ale pârâtelor, reţinute în cuprinsul hotărârii primei instanţe, ce fac deplină dovadă împotriva acestora.

Totodată, ca o consecinţă a încălcării prevederilor art. 349 şi art. 436 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă arată că hotărârile recurate au fost, de asemenea, pronunţate şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 457 şi art. 33 C. proc. civ., instanţa de apel respingând în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de D. S.R.L.

Recurenta-reclamantă solicită ca, în măsura în care instanţa de recurs va aprecia că recunoaşterile nu constituie mărturisiri judiciare, să observe că adresa şi tranzacţia pot fi calificate oricum ca fiind mărturisiri extrajudiciare, pe care instanţa nu le-a avut în vedere, câtă vreme nici măcar nu a făcut referire la ele.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 457 C. proc. civ. privind legalitatea căii de atac, sens în care recurenta-reclamantă susţine că împotriva hotărârii primei instanţe, pronunţate în baza achiesării intimatelor la pretenţiile sale, în raport de prevederile art. 437 alin. (1) C. proc. civ., se putea exercita calea de atac a recursului şi nu a apelului.

Recurenta-reclamantă apreciază că soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelului declarat de către D. S.R.L. este nelegală.

Recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea prevederilor privind efectele hotărârilor judecătoreşti, sub un prim aspect, susţinând că instanţa de apel a înlăturat, în mod nelegal efectele hotărârilor penale pronunţate în dosarul nr. x/2012, cu încălcarea prevederilor art. 434 şi art. 435 C. proc. civ., referitoare la forţa probantă şi opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

Astfel cum arată recurenta-reclamantă, instanţa de apel nu a dat eficienţă acestor dispoziţii legale, cu atât mai mult cu cât intimatele nu numai că nu au făcut dovada contrară celor menţionate în hotărârile penale, dar au recunoscut în mod expres şi irevocabil, situaţia de fapt pe care se întemeiază cauzele de nulitate a contractelor de antrepriză şi cesiune de creanţă, situaţie reţinută prin sentinţa penală nr. 818/24.11.2015 şi decizia penală nr. 506/A/31.03, pronunţate în dosarul nr. x/2012.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2014, în contextul în care în dosarul nr. x/30/3016/a4, Tribunalul Timiş şi, ulterior, Curtea de Apel Timişoara au fost învestite cu analiza îndreptăţirii sale la înscrierea la masa credală a D. S.R.L. cu două creanţe: o creanţă în cuantum de 492.560 euro reprezentând prejudiciul cauzat de către apelantă prin fapte ilicite; o creanţă în cuantum de 5.948.035,94 RON, în temeiul restituirii prestaţiilor ca urmare a nulităţii contractelor de antrepriză şi cesiune de creanţă ce formează obiectul prezentei cauze.

Recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea prevederilor art. 115 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, potrivit căruia toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, inclusiv pentru recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxe de timbru.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, aceste dispoziţii legale instituie o excepţie de la regula prevăzută de art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, însă numai în măsura în care sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele două condiţii: acţiunea să fie introdusă de administratorul judiciar sau de lichidator; acţiunea să fie introdusă în aplicarea Capitolului I, Titlul II din Legea nr. 85/2014.

În raport de prevederile art. 117, art. 169, art. 58 alin. (1) lit. I) din Legea nr. 85/201412, art. 37 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă susţine că nu este îndeplinită niciuna din condiţiile prevăzute de art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a unor contracte de antrepriză şi cesiune de creanţă.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, apelul declarat de pârâta D. S.R.L. nu putea fi scutit de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, acesta neintrând în sfera de reglementare a prevederilor art. 115 din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă invocă şi motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, considerând că decizia cuprinde o motivare contradictorie.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a afirmat că, potrivit art. 434 C. proc. civ., hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic, potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea fiind opozabilă oricărei terţe persoane atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară (pagina 13, paragraful 1 din decizie).

Cu toate acestea, în paragraful imediat următor, instanţa de apel a conchis în sensul că invocarea hotărârilor penale nu este suficientă pentru a se constata nulitatea contractelor ce fac obiectul prezentului litigiu (pagina 13, paragraful 2 din decizie).

Motivarea instanţei de apel este contradictorie, având în vedere că aceasta nu arată în ce măsură intimatele ar fi făcut proba contrară celor reţinute în hotărârile penale. Or, reţinând efectul de opozabilitate şi forţa probantă a acestor hotărâri, concluzia instanţei este în contradicţie cu premisa de la care aceasta a pornit.

Recurenta-reclamantă mai arată că, în considerentele deciziei (pagina 12, paragrafele 6-9), instanţa de apel a afirmat că intimatelor nu le poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, fiind reţinută săvârşirea unor infracţiuni de către persoane fizice, şi nu de către societăţile intimate.

Or, având în vedere că instanţele penale nu au reţinut în sarcina sa săvârşirea niciunei fapte ilicite, concluzia instanţei legată de imputabilitatea cauzei de nulitate a contractului de management este în contradicţie cu propriul său raţionament, pe care l-a expus anterior în cuprinsul deciziei.

Un ultim motiv de recurs vizează faptul că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată că, în ipoteza în care instanţa de recurs ar aprecia că menţiunile intimatelor din cuprinsul înscrisurilor depuse de acestea în faţa primei instanţe (corespondenţă privind intenţia de stingere amiabilă a litigiului şi draft de tranzacţie) reprezintă mărturisiri extrajudiciare, acestea erau de natură ca, împreună cu restul materialului probator, să îi formeze instanţei de apel convingerea în sensul netemeiniciei apelurilor formulate, în raport de prevederile art. 350 C. proc. civ.

Având în vedere că în prezenta cauză a invocat nulitatea contractelor de antrepriză şi cesiune de creanţă pentru cauză ilicită, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 5 C. proc. civ., proba cu martori era admisibilă, sens în care, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere, în analiza fondului apelului, şi mărturisirile extrajudiciare ale intimatelor.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată şi că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale ce reglementează efectele nulităţii, reţinând în mod eronat faptul că efectul retroactivităţii nulităţii contractului de management nu ar putea influenţa validitatea contractelor de antrepriză şi cesiune de creanţă a căror desfiinţare este solicitată în prezenta cauză, acte subsecvente acestuia.

Recurenta-reclamantă arată că principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actelor civile, reglementat de art. 1.254 alin. (1) C. civ. presupune că un act lovit de nulitate să se considere că nu a fost niciodată încheiat.

Printre excepţiile de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii nu se regăseşte cazul contractelor cu executare succesivă, în reglementarea nulităţii din C. civ. de la 1864, contractele cu executare succesivă reprezentau o excepţie la un singur efect al nulităţii, respectiv restitutio in integrum.

De asemenea, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nulitatea contractului de management i-ar fi fost imputabilă, cu toate că singurele fapte ilicite legate de formarea voinţei sale la încheierea acestui contract i-au fost imputate unei persoane fizice, aspect pe care însăşi instanţa de apel l-a constatat.

Or, astfel cum arată recurenta-reclamantă, instanţele penale nu au reţinut vinovăţia sa în legătură cu nulitatea contractului de management.

Şi în situaţia absurdă în care s-ar reţine o culpă a sa în ceea ce priveşte nulitatea contractului de management, recurenta-reclamantă solicită instanţei de recurs să observe că nu există nicio normă de drept care, făcând aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, să limiteze efectele nulităţii actului juridic civil, respectiv retroactivitatea şi anularea actelor subsecvente.

Or, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, în prezenta cauză acest principiu nu are aplicabilitate întrucât: cauza de nulitate al contractului de management nu o reprezintă existenţa unui obiect sau cauze imorale, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

În aceste condiţii, în opinia recurentei-reclamante se impunea ca instanţa de apel să reţină anularea, cu efect retroactiv, a contractului de management, împrejurare ce determină nulitatea contractelor de antrepriză şi de cesiune de creanţă pentru cauze proprii acestora şi să constate nulitatea acestora având în vedere că acestea sunt afectate de următoarele cauze de nulitate: lipsa consimţământului la încheierea contractelor de antrepriză, prin sentinţa penală nr. 818/24.11.2015 şi decizia penală nr. 506/A/31.03.2017, fiind desfiinţat cu caracter retroactiv contractul de management, în baza căruia au fost încheiate contractele de antrepriză, iar intimatele D. S.R.L. şi B. S.R.L au recunoscut, în mod expres şi irevocabil, situaţia de fapt pe care se întemeiază această cauză de nulitate a contractelor de antrepriză.

Potrivit art. 1.254 alin. (1) C. civ., "Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat", motiv pentru care recurenta-reclamantă apreciază că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că, urmare a anulării cu efect retroactiv a contractului de management, contractele de antrepriză sunt lovite de nulitate pentru lipsa consimţământului reclamantei, intimatele recunoscând în mod expres şi irevocabil caracterul subsecvent al contractelor de antrepriză faţă de contractul de management prin propunerile de tranzacţie pe care i le-au transmis.

Având în vedere că instanţele penale au anulat contractul de management, recurenta-reclamantă apreciază că efectul conferit de lege sancţiunii aplicate îl reprezintă şi anularea actelor subsecvente, în acest caz, a actelor încheiate în numele său, de către pretinsul mandatar - D. S.R.L.

Recurenta-reclamantă susţine, de asemenea, că desfiinţarea contractelor de antrepriză nu se răsfrânge asupra contractelor de cesiune doar din perspectiva efectului desfiinţării actelor subsecvente, ci determinată o cauză de nulitate distinctă, întrucât lipseşte obiectul contractelor de cesiune.

În acest sens, recurenta-reclamantă invocă încălcarea prevederilor legale privind cauza actului juridic - art. 1.236-1.238 C. civ.

Analizând cauza contractelor deduse judecăţii, la momentul încheierii acestora, recurenta-reclamantă apreciază că se impune anularea acestora pentru cauză ilicită, având în vedere faptul că, în faţa primei instanţe, intimatele au recunoscut în mod expres toate împrejurările învederate prin cererea de chemare în judecată, scopul încheierii acestor contracte a fost obţinerea foloaselor, sume de bani necuvenite, fără nicio justificare, fără a exista vreo contra prestaţie.

Recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea prevederilor art. 1.303 C. civ.

Cu privire la cauza de nulitate a contractelor de cesiune reprezentată de conflictul de interese în care se afla intimata D. S.R.L. la încheierea acestora, instanţa de apel a menţionat faptul că legea nu prevede nulitatea unei asemenea operaţiuni, ci atragerea răspunderii administratorului pentru prejudiciile cauzate.

Recurenta-reclamantă susţine faptul că soluţia instanţei de apel contravine prevederilor art. 1.303 C. civ., potrivit cărora "contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant ia data încheierii contractului".

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că dispoziţiile privind conflictul de interese sunt pe deplin aplicabile cu privire la contractele de cesiune, întrucât, încheierea unui contract de către reprezentantul aflat într-un conflict de interese este un abuz al puterii de reprezentare.

În opinia recurentei-reclamante, ceea ce priveşte contractele de cesiune de creanţă, este evidentă existenţa conflictului de interese, de vreme ce aceste contracte au fost încheiate de D. S.R.L., atât în calitate de cesionar, cât şi în calitate de reprezentant al debitorului cedat, respectiv al său.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

La 18.08.2020, C.., în calitate de fost lichidator al S.C. B. S.R.L., a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei intimate, întrucât a fost radiată din evidenţele registrului comerţului.

Intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L., ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă, iar în rest, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 13 octombrie 2021, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta-reclamantă depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 13 aprilie 2022, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 13 aprilie 2022, Înalta Curte a dispus amânarea judecării cauzei la data de 15 iunie 2022, pentru ca părţile să facă dovada rămânerii definitive a hotărârii de radiere a intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L., în vederea soluţionării excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Un prim argument expus în susţinerea acestui motiv de recurs vizează încălcarea prevederilor art. 477-478 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii formulării de către D. S.R.L., prin notele scrise depuse pentru termenul din 28.11.2019, a apărărilor referitoare la efectele hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2016 şi y/2016 de Tribunalul Timiş, respectiv Curtea de Apel Timişoara, fiind, astfel, nelegală.

Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: un aspect pozitiv, care priveşte partea care a câştigat procesul, aceasta putându-se prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului şi un efect negativ pentru partea care a pierdut procesul şi care este împiedicată să mai repună în discuţie, între aceleaşi părţi, aceleaşi pretenţii, în baza aceluiaşi temei juridic.

În ceea ce priveşte efectele lucrului judecat, art. 431 C. proc. civ. statuează că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, oricare dintre părţi putând opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Totodată, autoritatea de lucru judecat poate fi invocată, pe cale de excepţie, de instanţă sau de părţi, în orice stare a procesului, chiar direct înaintea instanţei de recurs, astfel cum statuează art. 432 teza I C. proc. civ.

În raport de normele de procedură mai sus arătate, reiese că instanţa de apel a respins în mod legal excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii invocării autorităţii de lucru judecat, neputând fi reţinută, astfel cum susţine recurenta-reclamantă o încălcare a caracterului devolutiv al apelului.

Nici critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 436 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

Conform dispoziţiilor art. 436 alin. (1) C. proc. civ., "Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii".

Articolul 436 C. proc. civ.. reglementează efectele achiesării pârâtului la pretenţiile reclamantului statuând că, atunci când pârâtul recunoaşte în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii.

Aşadar, recunoaşterea de către pârât nu este suficientă pentru ca instanţa să pronunţe o hotărâre în baza dispoziţiilor art. 436 alin. (1) Cod procedură civilă, fiind necesar ca reclamantul să formuleze o cerere în acest sens.

Or, astfel cum legal a reţinut în mod legal instanţa de apel, această din urmă condiţie nu a fost îndeplinită, întrucât reclamanta nu a solicitat primei instanţe, în mod neechivoc, să pronunţe o hotărâre în baza recunoaşterii pretenţiilor sale de către pârâte.

De altfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, recurenta-reclamantă, prin întâmpinarea depusă, a apreciat că instanţa de judecată nu va putea pronunţa o hotărâre în raport de prevederile art. 436 alin. (1), deoarece numai pârâta D. a înţeles să achieseze la pretenţiile sale, iar regimul juridic al nulităţii absolute permite constatarea doar de către instanţa de judecată a acestei sancţiuni.

Solicitarea reclamantei în acest sens, formulată prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, la 24.04.2019 şi reţinerea cauzei în vedere pronunţării hotărârii, nu putea fi avută în vedere de către prima instanţă, acest aspect fiind corect reţinut de către instanţa de apel.

Ca atare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că hotărârea atacată nu a fost pronunţată în baza dispoziţiilor art. 436 alin. (1) C. proc. civ., aspect care reiese, de altfel, din considerentele hotărârii primei instanţe, cauza fiind analizată pe fond.

Pentru aceleaşi argumente va fi respinsă şi critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 457 C. proc. civ., împotriva hotărârii primei instanţe putând fi declarat apel, precum şi cea care vizează încălcarea art. 33 din C. proc. civ., pârâtele având interes în declararea apelurilor, câtă vreme acţiunea reclamantei a fost admisă.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 434 C. proc. civ., ce vizează forţa probantă a hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 434 C. proc. civ., dar şi a art. 435 alin. (2) din acelaşi cod şi din perspectiva ignorării de către instanţa de apel a unor elemente de fapt.

Or, prin expunerea acestor critici, recurenta-reclamantă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Nici încălcarea dispoziţiilor art. 349 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

Înalta Curte arată că, în raport de dispoziţiile art. 348 alin. (1) C. proc. civ., constituie mărturisire recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea.

Mărturisirea, fiind un mijloc de probă, nu poate viza decât împrejurări de fapt, pe când achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului nu are doar o semnificaţie de ordin probator, ci este şi un act de dispoziţie, pârâtul renunţând la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a se apăra.

Ca atare, spre deosebire de mărturisirea judiciară, care nu poate fi revocată decât în cazul în care se face dovada că a fost rezultatul unei erori de fapt scuzabile, achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului poate fi revocată, câtă vreme nu i s-a dat eficienţă, astfel cum legal a reţinut instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva caracterului timbrabil al cererii, invocând, în acest sens, încălcarea dispoziţiilor art. 115 din Legea nr. 85/2014.

Înalta Curte arată că O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede în mod expres că judecătorul este cel care stabileşte caracterul timbrabil sau netimbrabil al cererii deduse judecăţii şi că, prin încheierea din 28 noiembrie 2019, instanţa de apel a respins excepţia netimbrării apelului, menţinându-şi opinia, exprimată şi în rezoluţia de la dosar, în sensul că cererea este scutită de la plata taxelor judiciare timbru, conform prevederilor legii insolvenţei.

Înalta Curte arată că, în raport de statuările din Decizia nr. 7/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să judece recursul în interesul legii, care sunt valabile şi în privinţa prevederilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât au acelaşi conţinut normativ cu cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997, ale cărei efecte sunt obligatorii potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile care susţin caracterul timbrabil al cererii de apel nu pot fi primite.

Înalta Curte urmează să înlăture şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât, deşi a făcut trimitere la art. 434 şi art. 435 alin. (2) C. proc. civ., a conchis în sensul că invocarea hotărârilor penale nu este suficientă pentru a se constata nulitatea contractelor ce fac obiectul prezentului litigiu, fără a arăta în ce măsură intimatele ar fi făcut proba contrară celor reţinute în hotărârile penale.

Mai arată recurenta-reclamantă că, deşi a reţinut că pârâtelor nu le poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, fiind reţinută săvârşirea unor infracţiuni de către persoane fizice, concluzia instanţei legată de imputabilitatea cauzei de nulitate a contractului de management, contravine raţionamentului pe care instanţa l-a expus.

Argumentele recurentei-reclamante vizează, în realitate, nemulţumirea acesteia cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, aspect care nu se circumscrie, însă, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reţine că, în susţinerea motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reia apărările expuse în faţa instanţei de apel.

Susţinerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, prin întâmpinare, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în combaterea apelului nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De altfel, criticile cu privire la culpa reclamantei, reţinută de instanţa de apel, efectele juridice ale propunerii de tranzacţie, recunoaşterea de către pârâte a împrejurărilor învederate în cererea de chemare în judecată, în susţinerea criticilor ce vizează încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la cauza actului juridic sunt aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, neputând fi analizate.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1729/Ap. din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., prin administrator judiciar C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1729/Ap. din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., prin administrator judiciar C.., ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.