RCA insurance claims: inapplicability of Civil Code provisional damages provisions under special insurance laws

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la data de 07 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 1 milion de RON, cu titlu de daune morale şi a sumei de 800 RON, cu titlu de daune materiale; cu acelaşi titlu de prejudiciu patrimonial, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume egale venitului minim net lunar de la data producerii accidentului şi până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; a unei prestaţii lunare egale cu diferenţa dintre venitul minim net actualizat şi pensia de invaliditate pentru fiecare an, de la data rămânerii definitive a hotărârii în cauză şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă sau până la momentul la care va beneficia de pensia pentru vechime în muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 37 din 13 iunie 2019, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a respins excepţiile invocate de pârâtă, ca fiind neîntemeiate; a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale şi a unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă; totodată, a respins celelalte pretenţii ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamanta A. şi de către pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 37 din 13 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Un prim motiv de recurs vizează faptul că decizia atacată este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii - art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

În acest sens, recurenta arată că în cauză era obligatorie citarea numitului C., în calitate de intervenient forţat, persoană vinovată de producerea accidentului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 78 alin. (1) Cod procedură civilă, prin raportare la dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit recurentei, în cauză sunt incidente, raportat la data producerii accidentului auto (06.06.2015), dispoziţiile art. 2.213 C. civ., cu trimitere la dispoziţiile din Legea nr. 136/1995 şi Norma de aplicare nr. 23/2014, deoarece răspunderea sa operează ca urmare a emiterii poliţei obligatorii RCA.

Astfel, recurenta arată că citarea persoanei vinovate este o obligaţie prevăzută expres de lege, din punct de vedere procedural fiind aplicabile dispoziţiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul, în cazurile expres prevăzute de lege dispune introducerea în cauză, din oficiu, a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Recurenta invocă şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale aplicabile speţei, respectiv art. 2.213 C. civ., Legii nr. 136/1996 şi Normei de aplicare nr. 23/2014, prin instituirea rentei lunare.

Potrivit recurentei, instanţa de apel, în mod eronat a dispus obligarea societăţii la acoperirea unui prejudiciu rezultat ca urmare a producerii unui accident de circulaţie, prin aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 1.387, art. 1.388, art. 1.389 şi art. 1.393 din C. civ.

Recurenta arată că, în cauza dedusă judecăţii, temeiul despăgubirilor solicitate de către reclamantă, izvorăşte din fapta delictuala a conducătorului auto asigurat prin poliţa obligatorie RCA, C., împrejurarea care atrage incidenţa Legii nr. 136/1995 şi a Normei ASF nr. 23/2014, aşa cum prevede în mod expres dispoziţia art. 2.213 C. civ.

Recurenta susţine că despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează întrutotul dezdăunarea pe care persoana vătămată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparaţiei integrale a prejudiciului statuat de C. civ., ci ea trebuie să fie în conformitate cu legislaţia specifică asigurătorilor în concordanţă cu principiul specialia generalibus derogant.

La stabilirea în concret a modalităţii de plată a despăgubirilor, astfel cum susţine recurenta, trebuie avut în vedere şi art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, art. 1 şi art. 50 din Norma de aplicare nr. 23/2014.

Astfel, recurenta consideră că forma de rentă lunară, instituită prin aplicarea dispoziţiilor art. 1.387, art. 1.388, art. 1.389 C. civ. a fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor legii speciale care nu prevăd că despăgubirea trebuie să cuprindă echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă şi nici posibilitatea acordării unei despăgubiri provizorii pentru acoperirea nevoilor urgente.

Potrivit recurentei, reclamanta A., anterior producerii accidentului, nu se încadra în nici una din situaţiile limitativ prevăzute de legea specială pentru instituirea unei astfel de despăgubiri (sub forma prestaţiilor periodice lunare).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 13 octombrie 2021, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 13 aprilie 2022, în şedinţă publică.

Prin încheierea din 13 aprilie 2022 s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru termenul din data de 15 iunie 2022, în vederea citării recurentei-pârâte prin lichidator judiciar.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în susţinerea căruia recurenta a invocat faptul că instanţa de apel a încălcat obligaţia de citare a numitului C., în calitate de intervenient forţat, persoană vinovată de producerea accidentului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 78 alin. (1) Cod procedură civilă, prin raportare la dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte arată că acesta a fost invocat omisso medio.

Se impune precizarea faptului că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunţat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte.

Aceasta este una dintre aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu o cale extraordinară de atac.

Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum reiese din decizia recurată, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă, în raport de prevederile art. 1.393 alin. (1), coroborat cu art. 1.387 alin. (1)-(3), art. 1393 C. civ., reţinând că dispoziţiile C. civ. se aplică cu prioritate în raport cu Norma ASF.

Înalta Curte reţine că, în cauza dedusă judecăţii, temeiul despăgubirilor solicitate de reclamantă izvorăşte din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat C., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 06.06.2015, soldat cu accidentarea reclamantei A., împrejurare care atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte reţine că, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România: "În asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege", iar art. 50 din aceeaşi lege statuează că: "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri".

Articolul 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacităţii de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;

f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

Legea nr. 136/1995, împreună cu normele emise în baza acesteia de către instituţiile în materie de asigurări, reprezintă norme cu caracter special faţă de dispoziţiile C. civ., în ceea ce priveşte despăgubirile ce se acordă de către asigurator cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.

Aşa fiind, în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală este înlăturată de la aplicare în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că motivarea acordării unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă, în raport de dispoziţiile C. civ., de către instanţa de apel este greşită.

Pe de altă parte, Înalta Curte arată că, în cauză, nu s-a reţinut niciuna din situaţiile reglementare de dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să verifice modul de soluţionare a capătului de cerere privind acordarea unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă, urmând a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

Faţă de cele de preced, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., art. 496 alin. (2), raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilăşi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia civilă nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.