Bank guarantee termination and letter of credit autonomy vs. procedural duty to reason appeals

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 5 decembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei să constate încetată convenţia de garantare nr. 4 - SMB din data de 05.02.2009 şi convenţia de garantare/contractului de mandat nr. x - SMB din data de 29.11.2006, încheiate între reclamantă şi B., în principal, începând cu data de 31.12.2011, în subsidiar, începând cu data de 31.12.2016; să constate încetată valabilitatea scrisorilor de garanţie SMB 17/2006 şi SMB 3/2009, emise de B. în baza convenţiilor de garantare, în principal, începând cu data de 31.12.2011, în subsidiar, începând cu data de 31.12.2016; să oblige pârâta la eliberarea depozitelor colaterale în valoare de 21.219,46 euro şi de 27.500 euro, constituite în favoarea B. S.A., în baza convenţiilor de garantare; să oblige pârâta la restituirea biletelor la ordin în alb emise de reclamantă cu titlu de garanţie, conform convenţiei de garantare nr. 4 SMB din data de 05.02.2009 şi a contractului de mandat nr. x SMB din data de 29.11.2006, conform borderoului ataşat; să dispună degrevarea de gaj a conturilor curente nr. x şi y; să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 37.448 euro (173.818,64 RON), reprezentând plată efectuată aferent executării parţiale a scrisorii de garanţie SMB 17/2006; 10.593,96 euro (47.639,88 RON) şi 25.585,73 RON, reprezentând restituirea comisioanelor bancare reţinute fără titlu; să oblige pârâta la plata dobânzii legale calculate până la data plăţii efective; să oblige pârâta la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 729 din 15 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată privind petitele 1 şi 2, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată, a constatat încetate convenţia de garantare nr. 4-SMB din data de 05.02.2009 şi convenţia de garantare/contractul de mandat nr. x din data de 29.11.2006, încheiate între reclamantă şi pârâtă, precum şi nulitatea absolută a actelor adiţionale de prelungire a convenţiilor de garantare; a constatat încetată valabilitatea scrisorilor de garanţei SMB 17/2006 şi SMB 3/2009 emise de către B. în baza acestor convenţii; a obligat pârâta la ridicarea gajului de pe conturile curente ale reclamantei nr. x şi y, constituite la B. şi eliberarea depozitelor colaterale în valoare de 21.219,16 euro şi 27.500 euro, constituite în favoarea acesteia de către reclamantă; a obligat pârâta la restituirea biletelor la ordin în alb: x, emise de reclamantă cu titlu de garanţie în favoarea băncii; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 37.448 euro şi de 10.593,96 euro plătibile în RON la cursul B.N.R., euro - leu, de la data efectuării plăţii; a obligat pârâta la plata dobânzii legale calculate de la data de 19.01.2012 şi până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 49.055,94 RON, din care 46.283,36 RON taxă de timbru şi 2.772,58 RON onorariu avocat redus.

Prin cererea înregistrată la data de 09.09.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei civile nr. 729 din 15 martie 2019, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 37.448 euro şi de 10.593,96 euro, plătibile în RON la cursul B.N.R. euro - leu, de la data efectuării plăţii şi a sumei de 25.585,73 RON.

Prin încheierea din data de 18.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de îndreptare eroare materială, ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat cerere de completare, solicitând instanţei să se pronunţe asupra cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 729 din 15 martie 2019, în sensul indicării obligaţiei de restituire a comisioanelor bancare.

Prin sentinţa civilă nr. 886 din 1 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de completare dispozitiv a sentinţei civile nr. 729 din 15 martie 2019, pronunţate în dosarul civil nr. x/2017, ca tardiv formulată.

Pârâta B. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 729 din 15 martie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, iar reclamanta A. S.A. a declarat apeluri împotriva încheierii din data de 18.12.2019 şi a sentinţei civile nr. 886 din 1 iulie 2020, (hotărâre de completare dispozitiv), pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 1614A din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta - pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 729 din 15 martie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017; a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că: a fost admisă în parte acţiunea; au fost respinse capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane şi a sumei reprezentând executarea parţială a scrisorii de garanţie şi obligarea pârâtei la a plăti dobânda legală aferentă acestor sume; a fost obligată pârâta la plata sumei de 43.874,82 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă primei faze procesuale; s-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Au fost respinse apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 18 decembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 886 din 01 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondate; a fost obligată apelanta-reclamantă la plata sumei de 2.070,2 RON, cheltuieli de judecată apel, către apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Cu titlu prealabil, recurenta-reclamantă precizează că nu înţelege să critice dezlegările instanţei de apel în ceea ce priveşte motivele de apel nr. 1-5 formulate de B., a căror soluţionare o consideră temeinică şi legală, instanţa de apel procedând în mod corect la respingerea acestor critici.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal motivul de apel al B. îndreptat împotriva soluţiei primei instanţe asupra capătului 6 al cererii introductive, impunându-se casarea în parte a deciziei şi trimiterea sa spre rejudecare doar în aceste limite.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că se impune casarea ca nelegală, cu trimitere spre rejudecare a părţii din decizia recurată prin care instanţa de apel a refuzat soluţionarea apelurilor formulate de aceasta, precum şi cu privire la cheltuielile de judecată.

Referitor la soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte apelul principal al B. şi apelurile declarate de reclamantă, referitoare la modul de soluţionare a cererilor de îndreptare şi completare, recurenta-reclamantă arată că parte din hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit şi a încălcat normele materiale ce reglementează efectele nulităţii absolute şi alte norme de drept material adiacente.

Astfel, deşi instanţa de apel în mod corect a apreciat ca temeinică şi legală soluţia primei instanţe prin care aceasta a constatat nulitatea absolută a convenţiilor de garantare încă din anul 2012, ca urmare a adoptării Regulamentului (UE) nr. 36/2012, aceasta a refuzat să facă aplicarea principiului restitutio in integrum - efect recunoscut al nulităţii.

Recurenta-reclamantă susţine că, sub acest aspect, soluţia instanţei de apel încalcă efectele exprese ale nulităţii absolute, ordinea publică ocrotită prin nulitatea absolută prevalând asupra principiului nemo auditor propriam turpitudinem allegans, acest din urmă principiu nefiind aplicabil în prezenta cauză.

În speţă, astfel cum arată recurenta-reclamantă, este vorba, despre nulitatea absolută, care are regim juridic distinct, neputându-se pune problema existenţei vreunei culpe.

Or, considerând că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans este apt să paralizeze cererea de restituire a sumelor reţinute de către Bancă în temeiul unor convenţii apreciate ca fiind nule, instanţa de apel a încălcat normele de drept material referitoare la nulitatea absolută şi dispoziţiile art. 1092 vechiul C. civ. (art. 1.638 noul C. civ.) - norme cu aplicare prioritară.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susţine că, în ceea ce priveşte incidenţa pretinsei "culpe", deşi instanţa de apel a reţinut culpa sa din perspectiva faptului că extinderea valabilităţii convenţiilor de garantare şi a scrisorilor de garantare s-a realizat la solicitarea expresă a acestei părţi, a constatat, totodată, şi culpa B. (profesionist în domeniul bancar) şi culpa A.N.A.F. (autoritatea responsabilă de monitorizarea şi aplicarea sancţiunilor internaţionale adoptate împotriva statelor).

Recurenta-reclamantă susţine, astfel că, deşi instanţa de apel a constatat existenţa unei culpe comune, a reţinut consecinţe numai în ceea ce o priveşte, o asemenea modalitate de interpretare încalcând însuşi principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Recurenta-reclamantă invocă şi omisiunea instanţei de apel de a analiza şi motiva eventuala înlăturare a apărării formulate cu privire la inexistenţa vreunei culpe în sarcina sa, sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel fiind nemotivată.

O altă critică vizează aplicarea greşită şi încălcarea regimului juridic al scrisorilor de garanţie bancară.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel în mod greşit nu a respins excepţia necompetenţei generale privind capătul 2 din cerere, în primul rând, ca inadmisibilă, faţă de neinvocarea ei în faţa primei instanţe, având în vedere faptul că B. a invocat necompetenţa generală pentru prima dată direct în etapa apelului, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1067 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă, totodată, faptul că instanţa de apel a trecut cu vederea şi tardivitatea pe care a invocat-o faţă de excepţia astfel formulată de B..

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel, în cele din urmă, în mod corect a respins teza B. cu privire la pretinsa necompetenţă generală pe capătul 2 al cererii introductive, ca fiind nefondată şi că nu critică această dezlegare. Totuşi, instanţa de apel ar fi trebuit, în primul rând, să constate că excepţia nu a fost formulată în faţa primei instanţe şi, deci, nu putea fi formulată direct în apel, iar apoi, că aceasta este nefondată.

Ca atare, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, sub un prim aspect, instanţa a încălcat reguli de procedură sancţionate cu nulitatea, soluţionând excepţia necompetenţei generale direct pe fond, fără a admite inadmisibilitatea ei faţă de neinvocarea în faţa primei instanţe, în raport art. 478, art. 224 şi art. 1067 C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă susţine că neregularitatea în discuţie implică şi un viciu de motivare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că, păşind la soluţionarea excepţiei necompetenţei pe fondul ei, instanţa de apel a înlăturat implicit apărarea sa referitoare la momentul tardiv al invocării excepţiei, fără a indica motivele.

O altă critică vizează faptul că în mod greşit instanţa de apel a refuzat să se pronunţe asupra capătului de cerere vizând restituirea sumelor reprezentând executarea parţială a scrisorii de garanţie SMB17/2006, încălcând, în acest mod, art. 5 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, pentru motivele arătate, recurenta-reclamantă apreciază că se impune casarea parţială a deciziei recurate sub aspectul dezlegării date de instanţa de apel cu privire la capătul 6 al cererii introductive - corespunzător motivului de apel nr. 6 formulat de B..

Recurenta-reclamantă invocă şi neregularităţi privind motivarea în privinţa unor dezlegări cuprinse în decizia recurată - art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază că unele considerente ale deciziei recurate se impun a fi înlăturate, în raport de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Aceste considerente sunt, în opinia recurentei-reclamante, străine de judecata prezentei cauze, ce nu are drept obiect analiza pe fond a conformităţii obligaţiilor contractuale asumate de aceasta faţă de beneficiarul sirian sau existenţa/epuizarea obligaţiei de a garanta buna execuţie a lucrărilor, considerentele înscriindu-se în categoria celor supraabundente şi ar trebui să lipsească din hotărâre.

În raport de dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că are dreptul de a solicita, în calea de atac, eliminarea din cuprinsul hotărârii a considerentelor supraabundente care o prejudiciază.

Recurenta-reclamantă invocă şi considerente străine de natura cauzei şi contradictorii ale instanţei de apel în ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a analiza modalitatea de executare a scrisorii de garanţie SMB17/2006.

În plus, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, considerentele vizate contrazic considerentele instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că poate analiza solicitările privind acele capete de cerere care nu sunt întemeiate pe conţinutul scrisorilor de garanţie, ori pe considerente sau dispoziţii legale care pun în discuţie însăşi valabilitatea scrisorilor ori raporturile dintre băncile implicate, ci pe conţinutul convenţiilor de garantare.

Instanţa de apel, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, a trecut cu vederea şi apărarea subsidiară în apel, în acord cu motivul subsidiar reţinut de prima instanţă, în sensul că B. nu a îndeplinit condiţia prevăzută de art. 22 din convenţia de garantare.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că partea din hotărârea recurată referitoare la respingerea apelurilor sale a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi este nemotivată - art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 Cod procedură civilă.

Astfel cum arată recurenta-reclamantă, apelurile sale nu erau apeluri incidente, ci principale, nu vizau fondul cauzei, ci modalitatea nelegală în care prima instanţa a soluţionat cererile de îndreptare/lămurire şi completare. Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe asupra criticilor formulate şi să aprecieze dacă prima instanţă în mod corect sau greşit a respins cererea de îndreptare/lămurire şi, respectiv, cererea de completare.

Ca atare, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 5 şi art. 480 C. proc. civ., hotărârea fiind şi nemotivată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă, în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel a respins, în mod nelegal, excepţia necompetenţei instanţelor române de a soluţiona capătul de cerere având ca obiect constatarea încetării valabilităţii scrisorilor de garanţie SMB 17/2006 şi SMB 3/2009.

Recurenta-pârâtă invocă, în acest sens, prevederile art. 1071 alin. (1) C. proc. civ., aratând că, în raport de prevederile exprese din cuprinsul scrisorilor de garanţie bancară acestea se supun Circularei CBS nr. 164/40/1988 şi legilor şi jurisdicţiei siriene în cazul apariţiei oricărui litigiu sau dezacord.

Sub aspectul motivării respingerii excepţiei necompetenţei instanţelor române de a soluţiona capătul de cerere având ca obiect constatarea încetării valabilităţii scrisorilor de garanţie SMB 17/2006 şi SMB 3/2009, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea instanţei de apel conţine şi motive contradictorii - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivarea instanţei este nelegală, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, instanţa făcând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2321 C. civ. şi încălcând prevederile art. 1270 C. civ.

Hotărârea pronunţată este, în opinia recurentei-pârâte, şi contradictorie, întrucât deşi recunoaşte că scrisorile de garanţie sunt autonome faţă de raportul juridic în considerarea cărora au fost emise, reţine şi caracterul subsidiar/accesoriu al acestora faţă de convenţiile de garantare încheiate de A. cu B., în temeiul cărora acestea au fost emise.

Această motivare este contradictorie, întrucât caracterul autonom al scrisorilor de garanţie exclude posibilitatea analizării acestora, prin raportare la valabilitatea convenţiilor în temeiul cărora acestea au fost emise.

Mai mult, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că soluţia de constatare a încetării valabilităţii acestora nu are în vedere conţinutul scrisorilor de garanţie, ci exclusiv încetarea valabilităţii ca efect al încetării convenţiilor de garantare încheiate de B. cu A., or acest aspect este în contradicţie cu recunoaşterea caracterului autonom al acestor scrisori care face ca valabilitatea acestora să poată fi analizată exclusiv prin raportare la clauzele lor.

Faptul că hotărârea pronunţată conţine considerente contradictorii rezultă, în opinia recurentei-pârâte şi din motivarea respingerii criticilor care vizează greşita admitere a capătului de cerere având ca obiect eliberarea garanţiilor colaterale constituite, instanţa reţinând că verificarea condiţiilor de executare a scrisorilor nu poate fi făcută în cadrul acestui dosar, întrucât sunt supuse legislaţiei şi jurisdicţiei siriene.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a respins, în mod nelegal, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei cu privire la cererea de constatare a încetării valabilităţii scrisorilor de garanţie SMB 17/2006 şi SMB 3/2009 emise de B..

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, având în vedere că intimata-reclamantă nu este parte în raportul juridic creat ca urmare a emiterii scrisorilor de garanţie ca instrumente autonome, rezultă că nu este întrunită cerinţa prevăzută de art. 36 C. proc. civ., acţiunea fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Hotărârea instanţei este dată, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 2.321 şi art. 1.270 C. civ.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că instanţa de a apel a înlăturat, în mod nelegal, critica prin care a invocat greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii petitelor 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 35 C. proc. civ.

A altă critică vizează faptul că instanţa de apel a menţinut, în mod nelegal, hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti privind încetarea convenţiilor de garantare, nulitatea actelor adiţionale la acestea şi încetarea valabilităţii scrisorilor de garanţie.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 27 din Regulamentul UE nr. 36/20121/19.01.2012, apreciind că imposibilitatea prelungirii valabilităţii scrisorilor de garanţie echivalează cu încetarea valabilităţii acestora, precum şi art. 1.270 C. civ.

Recurenta-pârâtă invocă şi prevederile art. 8, art. 12, art. 18 din O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale.

Recurenta-pârâtă apreciază, de asemenea, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2.321 C. civ., care stipulează caracterul autonom al scrisorilor de garanţie.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a menţinut în mod nelegal, hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti privind eliberarea garanţiilor colaterale constituite în baza convenţiilor de garantare, motivarea instanţei fiind contradictorie, întrucât pe de o parte a reţinut că a dispărut temeiul menţinerii garanţiilor colaterale iar, pe de altă parte, faptul că verificarea condiţiilor de executare a scrisorilor de garanţie excedează competenţei instanţelor române.

Prin soluţia pronunţată, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile din art. 1.270 C. civ., întrucât a stabilit alte cauze de încetare a raporturilor juridice perfectate de către părţi.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, faţă de recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, faţă de recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 8 decembrie 2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 13 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la data de 15 iunie 2022, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. este fondat, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că reclamanta A. S.A. a declarat apeluri împotriva încheierii din data de 18.12.2019 şi a sentinţei civile nr. 886 din 1 iulie 2020, (hotărâre de completare dispozitiv), pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Astfel cum reiese din decizia recurată, instanţa de apel a apreciat că, având în vedere soluţia pronunţată asupra apelului declarat de pârâta B., nu se mai impune a fi analizate criticile formulate de apelanta-reclamantă A. S.A., în raport de prevederile art. 480 alin. (1) C. proc. civ., apelurile declarate de această parte urmând a fi respinse, ca nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea respingând apelurile principale declarate în cauză de reclamantă, ca nefodate, fără a expune motivele pe care se întemeiază soluţia.

Or, soluţia pronunţată asupra apelului declarat de pârâta B. nu putea avea drept consecinţă respingerea apelurilor reclamantei, în condiţiile în care aceasta nu declarase în cauză apel incident, care are caracter accesoriu faţă de apelul principal.

Întrucât, în cauză, reclamanta a declarat apel principal, instanţa avea obligaţia de a motiva soluţia de respingere a căii de atac, iar în cazul în care aprecia că există critici comune cu cele expuse de pârâtă în apelul său, avea obligaţia de a răspunde prin argumente comune acestora.

Înalta Curte arată că, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), or această cerinţă nu este îndeplinită în cauză.

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001).

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv, pe de o parte, fiind menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006), iar pe de altă parte, fiind menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Se poate, aşadar, concluziona că, potrivit jurisprudenţei arătate mai sus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

În raport de aceste considerente, hotărârea recurată se impune a fi casată în parte, urmând a fi menţinută doar soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect constatarea încetării valabilităţii scrisorilor de garanţie SMB17/2006 şi SMB 3/2009.

Înalta Curte reţine că ambele părţi au criticat soluţia instanţei de apel cu privire la acestă excepţie, reclamanta din perspectiva respingerii excepţiei inadmisibilităţii şi, respectiv, a tardivităţii invocării excepţiei, iar pârâta sub aspectul respingerii excepţiei.

Criticile recurentei-reclamantei nu pot fi primite.

Astfel cum statuează dispoziţiile art. 1.071 alin. (1) C. proc. civ., instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar potrivit alin. (2), necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac.

În raport de aceste dispoziţii procedurale, reiese că pârâta putea invoca excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti direct în apel.

Înalta Curte urmează a înlătura şi criticile recurentei-pârâte, constatând legala soluţionare a excepţiei de către instanţa de apel, care, cu respectarea principiului disponibilităţii, a reţinut că reclamanta a solicitat să se constate că a încetat valabilitatea convenţiilor de garantare şi, pe cale de consecinţă, şi perioada de valabilitate a scrisorilor de garantare emise în baza respectivelor convenţii, dispoziţiile din cuprinsul scrisorilor referitoare la aplicarea legislaţiei şi jurisdicţiei siriene nefiind incidente în cauză.

De altfel, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel cu privire la această excepţie, nu poate conduce la incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de faptul că se impune casarea hotărârii, reţinându-se motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analiza celorlalte critici invocate de recurenta-reclamantă nu va mai fi efectuată.

Totodată, având în vedere că recursul declarat de pârâtă se află într-o strânsă legătură cu cel al reclamantei, dar şi pentru o judecată unitară în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune şi admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1614A din 23 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1614A din 23 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa în parte decizia recurată, va menţine soluţia instanţei de apel doar cu privire la respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1614A din 23 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 1614A din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Menţine soluţia instanţei de apel doar cu privire la respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.