Appeal and incidental appeal granted; appellate rulings quashed and remanded for incoherent limitation reasoning on unlawful-eviction damages.

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 22 ianuarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata: sumei de 495.345,91 euro, în echivalent în RON la data efectuării plăţii, la cursul publicat de Banca Naţională a României, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, aferentă imobilului situat în tronsonul 5 al blocului D1 din Bucureşti, Calea x, 2 şi 5, imobil pe care aceasta l-a folosit în perioada 30.11.2010-07.06.2013; sumei datorate şi actualizate cu valoarea dobânzii legale, echivalente în RON la data efectuării plăţii, la cursul practicat de Banca Naţională a României, pentru sumele datorate cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, aferente perioadei 30.11.2010 - 07.06.2013; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14 octombrie 2015, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea ca prescrisă pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în perioada 30.11.2010 - 22.01.2012 (încheiere f. x vol. 3).

Prin sentinţa civilă nr. 3430 din 14 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins obiecţiunile la răspunsul la obiecţiuni la expertiză, ca neîntemeiate; a admis cererea expertului C. de majorare a onorariului de expert cu suma de 10.000 RON; a obligat pârâta la plata către expert a diferenţei onorariului în cuantum de 10.000 RON; a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 197.205,5 euro în echivalent în RON, raportat la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii (reprezentând lipsă folosinţă spaţii pentru perioada 23.01.2012-07.06.2013) şi a dobânzii legale aferente, calculată conform art. 3 alin. (2) şi respectiv alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 (în privinţa debitului scadent după data de 05.04.2013), de la data scadenţei până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 32.496 RON (reprezentând: 17.496 RON, taxă judiciară de timbru, 3.000 RON onorariu expert, 12.000 RON onorariu avocat redus).

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei, formulată de apelanta S.C. B. S.A., până la soluţionarea dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civiilă şi a fost amânată pronunţarea la 10 octombrie 2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1727A din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3430 din 14 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva încheierii din 14.10.2015 şi a sentinţei civile nr. 3430 din 14 noiembrie 2018.

A fost anulată în parte încheierea din 14.10.2015, în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pe perioada 14.10.2014-21.01.2015.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile încheierii apelate.

A fost anulată în parte sentinţa civilă nr. 3430 din 14 noiembrie 2018 şi a fost trimisă cauza spre rejudecare instanţei de fond, în ce priveşte pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 14.10.2014-21.01.2015.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Prin încheierea din 27 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, din oficiu, s-a dispus îndreptarea erorilor materiale, în sensul că:

- în practicaua hotărârii, în loc de sentinţa civilă nr. 1175/28.11.2019, se va trece decizia civilă nr. 1175/28.11.2019;

- în dispozitivul hotărârii, în loc de "Anulează în parte încheierea din 14.10.2015, în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pe perioada 14.10.2014-21.01.2015", se va trece "Anulează în parte încheierea din 14.10.2015, în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pe perioada 30.11.2010-22.01.2012", iar în loc de "Anulează în parte sentinţa civilă nr. 3430/14.11.2018 şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond în ce priveşte pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 14.10.2014-21.01.2015", se va trece "Anulează în parte sentinţa civilă nr. 3430/14.11.2018 şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond în ce priveşte pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 30.11.2010-22.01.2012".

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat două cereri de recurs: împotriva deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019 şi a încheierii din 26 septembrie 2019, precum şi împotriva încheierii din 27 februarie 2020.

Motivele recursului declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019 şi a încheierii din 26 septembrie 2019 sunt, în esenţă, următoarele:

Un prim motiv de recurs invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că, în ceea ce privire apelul S.C. A. S.R.L., instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile incidente în cauză, privitoare la prescripţia extinctivă, respectiv art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ignorând prevederile art. 3 din acelaşi act normativ.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. are ca obiect obligarea sa la plata sumei de 495.345,91 euro, fiind formulată şi depusă pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 22.01.2015, temeiul juridic al acesteia fiind dat de dispoziţiile art. 555, art. 563 şi art. 1.357 C. civ.

Fiind vorba de o acţiune cu obiect patrimonial (pretenţii băneşti în valoare de 495.345,91 euro), termenul de prescripţie este cel general, de 3 ani, în condiţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, unele particularităţi existând în ceea ce priveşte data de la care acest termen de 3 ani începe să curgă.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că, în cazul acţiunii în răspundere delictuală pentru repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, sau de la expirarea termenului prevăzut de lege.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, datorită periodicităţii pe care o presupune încasarea chiriei, devin incidente şi dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în raport de care, fiind vorba de prestaţii reciproce, dreptul la acţiune cu privire la fiecare aceste prestaţii în parte, se stinge printr-o prescripţie deosebită.

În opinia recurentei-pârâte, eroarea esenţială a instanţei de apel este aceea că, în stabilirea datei de începere a cursului prescripţiei, a omis aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv a termenului general de 3 ani care se aplică speţei.

Aşa fiind, acţiunea reclamantei a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 22.01.2015, cu depăşirea termenului general de 3 ani, chiar dacă acest termen s-ar calcula de la data de 14.10.2011, data stabilită de instanţa de apel ca fiind data de începere a prescripţiei.

Totodată, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legii şi atunci când a apreciat data de 14.10.2011 ca fiind data de la care urmează a se calcula termenul de prescripţie.

Potrivit recurentei-pârâte, S.C. A. S.R.L. a avut reprezentarea clară, atât a pretinsei fapte ilicite - faptul deposedării de bun la data de 30.11.2010, cât şi pe autorul pretinsei fapte ilicite - S.C. B. S.A.

Prin urmare, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă în speţă de la data de 30.11.2010, aceasta fiind data săvârşirii pretinsei fapte ilicite - conform susţinerilor intimatei-reclamante.

Pe de altă parte, datorită periodicităţii pe care o presupune încasarea chiriei, în raport de dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre prestaţii reciproce, dreptul material la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii, se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Astfel, aplicând aceste dispoziţii legale la speţa dedusă judecăţii şi având în vedere că acţiunea A. a fost formulată şi înregistrată la instanţă la data de 22.01.2015, recurenta-pârâtă apreciază că dreptul de a cerere contravaloarea lipsei de folosinţă, s-a prescris pentru perioada 30.11.2010 -22.01.2012.

Dreptul la acţiune pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului se naşte de la data încălcării dreptului de proprietate, şi nu de la un alt moment ulterior. În speţă, potrivit recurentei-pârâte, dreptul la acţiune al intimatei-reclamante pentru lipsa de folosinţă pretinsă s-a născut la momentul evacuării şi anume la 30.11.2010.

O alta critică vizează faptul că instanţa de apel nu a ţinut seama de limitele învestirii în apel, nesocotind dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 478 alin. (2) din acelaşi cod.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, criticile formulate de către intimata-reclamantă în apel nu au fost susţinute şi cu prilejul judecării cauzei în prima instanţă, ocazie cu care intimata de astăzi s-a apărat pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de S.C. B. S.A., pe temeiul unei pretinse "întreruperi" a cursului acesteia, nesusţinută apoi şi în apel.

În realitate, faptul că la data 24.11.2010 intimata-reclamantă a promovat contestaţie la executare şi că aceasta a fost soluţionată abia la data de 14.10.2011, prin sentinţa civilă nr. 17627/14.10.2011, nu dovedeşte decât că pretenţiile reclamantei sunt nefondate.

De asemenea, efectul reintegrării nu poate avea natura unui început al cursului prescripţiei dreptului, peste cele stabilite în mod expres de dispoziţiile art. 8 din Decret nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă susţine şi că instanţa de apel a făcut o aplicare vădit eronată a dispoziţiilor art. 404 indice 1 şi urm. Cod procedură civilă, texte de lege speciale şi derogatorii în materia executării silite, fără niciun fel de legătură cu cauza şi care nu se pot aplica, prin analogie, la speţa dedusă judecăţii.

Astfel, solicită instanţei de recurs să înlăture susţinerile vădit nefondate ale instanţei de apel referitoare la instituţia întoarcerii executării, în condiţiile în care dispoziţiile art. 404 indice 1 - art. 404 indice 3 C. proc. civ. nu au niciun fel de relevanţă juridică în cauză.

Recurenta-pârâtă invocă şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faţă de faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a apreciat, în expunerea considerentelor, că pretenţiile intimatei-reclamante pentru perioada 30.11.2010 - 22.01.2012 nu ar fi prescrise, însă, în conţinutul dispozitivului, se face referire la o cu totul altă perioadă, respectiv 14.10.2014-21.01.2015.

Totodată, recurenta-pârâtă precizează că la data de 07.06.2013, intimata- reclamantă A. a fost reintegrată în spatiile litigioase, reintrând în posesia efectivă a spaţiilor pentru care solicită lipsa de folosinţă, or, în această situaţie, nu poate fi justificată admiterea unei acţiuni în valorificarea lipsei de folosinţă pentru o perioadă ulterioară reintegrării.

Din conţinutul hotărârii instanţei de apel nu rezultă cu certitudine ce perioadă a fost avută în vedere de către instanţă, or judecata viza tocmai stabilirea unei perioade de timp precise pentru care pretenţiile intimatei- reclamante erau justificate sau nu.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că din hotărârea instanţei de apel nu rezultă cu precizie care perioadă reţinută în hotărâre este greşită, fie cea din considerente, respectiv perioada 30.11.2010-22.01.2012, fie perioada cuprinsă în dispozitiv, respectiv 14.10.2014-21.01.2015.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că, în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 26.09.2019, instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Cu ocazia judecării cauzei în apel, recurenta-pârâtă arată că a solicitat instanţei, pe temeiul de drept reprezentat de dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii apelului, în condiţiile în care pretinsul titlul de proprietate al S.C. A. S.R.L., care stă la baza acţiunii în pretenţii este contestat, făcând obiectul unui acţiuni în revendicare - dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, aflat în faza procesuală a apelului, cu termen de judecată la data de 21.02.2020.

Recurenta-pârâtă învederează că unica motivare a instanţei în sensul respingerii cererii este aceea a faptului ca suspendarea este facultativă, nefiind obligatorie. Cererea a fost respinsă în mod nemotivat, nicăieri în cuprinsul încheierii din data de 26.09.2019 nefiind prezentat un argument logic, de drept, pentru care să nu se dispună suspendarea.

O altă critică vizează faptul că instanţa a reţinut în mod eronat că S.C. B. S.A. ar fi săvârşit o faptă ilicită, încălcând astfel dispoziţiile art. 1.357 C. civ.

În speţă, pretinsa faptă ilicită a recurentei-pârâte S.C. B. S.A. de a obţine la data de 30.11.2010 evacuarea reclamantei S.C. A. S.R.L. din spaţiile evidenţiate în acţiune nu s-a săvârşit fără drept, ci a constituit o modalitate legală de apărare a dreptului său de proprietate, modalitate ce a avut încuviinţarea unei instanţe de judecată şi girul unui birou de executor judecătoresc.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-pârâtă afirmă că deţine un titlu de proprietate valid asupra spaţiilor litigioase, dreptul său de proprietate fiind întabulat în cartea funciară.

Recurenta-pârâtă face trimitere la situaţia de fapt, precizând că încheierea de încuviinţare a executării silite iniţiate de S.C. B. S.A. şi realizată la data de 30.11.2010 nu a fost atacată de către A. în cadrul contestaţiei la executare şi nu a fost desfiinţată prin admiterea contestaţiei la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2010, nici prin sentinţa civilă nr. 17627/14.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi nici prin decizia civilă nr. 700 R/12.03.2013 a Tribunalului Bucureşti.

Făcând trimitere la art. 566 alin. (2) din C. civ., recurenta-pârâtă precizează că numai posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun, până la înapoierea acestuia către proprietar. Per a contrario, posesorul de bună-credinţă nu va fi ţinut la restituirea fructelor produse de bun. Mai mult, buna-credinţă se prezumă, or în cadrul dosarului de fond, A. nu a făcut dovada relei credinţe a S.C. B. S.A.

În consecinţă, în condiţiile art. 555 C. civ., recurenta-pârâtă arată că se impune concluzia că nu i se poate imputa săvârşirea vreunei fapte contrare dispoziţiilor legale şi că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Recurenta susţine şi că instanţa de apel, în mod greşit, a dat eficienţă juridică numai unor hotărâri judecătoreşti, invocând autoritatea de lucru judecat.

Astfel, instanţa de fond a acordat eficienţă juridică deplină sentinţei civile nr. 2052/25.11.2013, definitivă prin decizia civilă nr. 559/12.12.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi apoi - în al doilea ciclu procesual prin decizia nr. 327A/04.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, deşi acestea au fost pronunţate într-o acţiune în constatare, iar nu în realizare de drepturi.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a dat eficienţă juridică exclusivă puterii de lucru judecat, refuzând să judece cauza în raport de toate probele administrate în cauză şi fără a reţine toate argumentele prezentate de părţi în procesul având ca obiect revendicarea.

Recurenta-pârâtă consideră că, în lipsa oricărui temei de drept, instanţa a apreciat că aceasta este de rea credinţă, doar pe baza unor aprecieri trunchiate reţinute din cuprinsul unor hotărâri judecătoreşti conexe, pronunţate în cadrul acţiunii în constatare, care a parcurs două cicluri procesuale.

Prin urmare, potrivit recurentei-pârâte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost o acţiune civilă în constatare provocatorie, acţiune în care instanţa de judecată nu a tranşat asupra fondului dreptului de proprietate.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că, eronat, instanţa de apel a acordat relevanţă juridică, pe aspectul dreptului de proprietate, hotărârii nr. 17627/14.10.2011, pronunţate în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia nr. 700R/12.03.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, deşi acestea au fost date în cadrul unei contestaţii la executare silită, contestaţii care nu pot tranşa asupra dreptului de proprietate al părţilor.

Recurenta-pârâtă consideră că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii delictuale, expunând aspecte privitoare la situaţia de fapt şi la expertiza efectuată în cauză.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 22 din Cod procedură civilă, care vizează rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Pe aspectul pretinsului prejudiciu, recurenta-pârâtă arată că modalitatea de stabilire a dobânzii este greşită, în raport de dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 13/2011.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că a fost încălcat şi art. 1.357 C. civ., în ceea ce priveşte existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi asupra pretinsei sale vinovăţii.

Potrivit recurentei-pârâte, în lipsa unei fapte ilicite, nu se poate vorbi de existenţa vreunei legături de cauzalitate între pretinsa faptă şi prejudiciu. Totodată, în sarcina sa, nu se poate reţine existenţa vreunei vinovăţii, în condiţiile în care a exercitat asupra bunului o posesie de bună-credinţă şi în calitate de proprietar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

În susţinerea recursului declarat împotriva încheierii din 27 februarie 2020, recurenta-pârâtă arată că soluţia în încheierea de îndreptare a erorii materiale este rezultatul unei aplicări greşite a art. 442 C. proc. civ., care nu este incident în cauză.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, în raport de dispoziţiile art. 442 Cod procedură civilă, ceea ce s-a îndreptat de către instanţă, nu reprezintă simple erori sau omisiuni, ci s-a schimbat judecata, respectiv raţionamentul instanţei, adăugându-se practic un întreg paragraf şi mutându-se data de începere a cursului prescripţiei cu 2 ani.

Recurenta-pârâtă arată că, din lecturarea hotărârii din apel reiese că instanţa a apreciat că pretenţiile intimatei-reclamante pentru perioada 30.11.2010-22.01.2012 nu ar fi prescrise, însă, în conţinutul dispozitivului se face referire la o altă perioadă, respectiv 14.10.2014-21.01.2015.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă arată că hotărârea este contradictorie, din hotărâre nereieşind care perioadă este greşită.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, s-a modificat raţionamentul juridic avut în vedere iniţial.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta a declarat recurs incident împotriva considerentelor aceleiaşi decizii, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

În opinia recurentei-reclamante, decizia civilă nr. 1727A din 24 octombrie 2019 conţine considerente greşite prin care au fost dezlegate anumite probleme legate de momentul începerii cursului prescripţiei extinctive, considerente ce au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a mai multor norme de drept material, fiind astfel incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a reţinut greşit faptul că dreptul său la acţiune s-a născut la data de 14.10.2011, dată la care, printr-o sentinţă executorie, sentinţa civilă nr. 17627/14.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 700R din 12 martie 2013, a fost anulată executarea silită.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora cel îndreptăţit va putea cere restabilirea situaţiei anterioare pe cale separată, adresată instanţei judecătoreşti competente potrivit legii.

Greşeala, în opinia recurentei-reclamate, constă în faptul că instanţa de apel a considerat că cererea separată reglementată de art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. ar trebui formulată de la momentul pronunţării în fond asupra anulării executării silite, iar nu de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a executării silite.

Or, din cuprinsul art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. rezultă că acţiunea pe cale separată trebuie formulată ulterior soluţionării contestaţiei la executare prin care se tinde la desfiinţarea executării silite efectuate nelegal.

Interpretând teleologic prevederile art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., recurenta susţine că, atunci când partea are siguranţa desfiinţării executării silite, poate să se îndrepte împotriva celui ce a executat nelegal, în vederea repunerii în situaţia anterioară.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel, prin considerentele enunţate, deşi a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 404 indice 2 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., a procedat la încălcarea parţială a prevederilor art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.

Mai mult decât atât, în subsidiar recurenta-reclamantă apreciază că este incident şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, întrucât decizia civilă nr. 1727A/24.10.2019 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Mai exact, instanţa de apel a arătat că apreciază ca neîntemeiate argumentele apelantei-reclamante împotriva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, argumente referitoare la împrejurarea ca fiind vorba de o faptă ilicită continuă (constând în folosirea în mod nelegal a bunului imobil în discuţie într-o anumită perioadă de timp) paguba, şi implicit întinderea pagubei, putând fi cunoscută doar în momentul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a încetat, fără a arăta argumentele pentru care a ajuns să considere neîntemeiate apărările sale.

Recurenta-reclamantă susţine şi faptul că întinderea pagubei putea fi cunoscută doar în momentul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a încetat. Or, în prezenta cauză, fapta ilicită a pârâtei a încetat la data de 07.06.2013, data când recurenta-reclamantă a fost reintegrată în spaţiu. Anterior acestei date, reclamanta susţine că nu a putut acţiona împotriva pârâtei, dreptul nefiind născut şi actual.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă arată că naşterea dreptului material la acţiune trebuie apreciată şi în raport de exigenţele impuse de art. 33 C. proc. civ., potrivit cărora interesul de a acţiona trebuie să fie determinat, născut şi actual.

Or, la data la care a avut loc deposedarea, recurenta-reclamantă susţine că nu putea formula o acţiune în vederea reparării pagubei reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă, având în vedere că la acea dată paguba nu era încă produsă, neexistând un interes născut.

Aşadar, în opinia recurentei-reclamante, dreptul la acţiune s-a născut la data încetării faptei ilicite, respectiv la data de 7 iunie 2013, când aceasta a reintrat în posesia bunului imobil în discuţie.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 491 alin. (1), coroborat cu art. 472 alin. (1), raportat la art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin întâmpinare, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a solicitat respingerea acestuia; cu cheltuieli de judecată.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 13 octombrie 2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului incident, invocată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la data de 13 aprilie 2022, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din 13 aprilie 2022, s-a dispus amânarea judecării recursurilor la 15 iunie 2022, pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului recurentei-pârâte din motive medicale.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. şi recursul incident declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. sunt fondate, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

În raport de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în considerentele hotărârii recurate, la fila x arată că se impune admiterea apelului declarat de apelanta-reclamantă, anularea în parte a încheierii din 14.10.2015, în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pe perioada 30.11.2010-22.01.2012, menţinerea în rest a dispoziţiilor încheierii apelate, anularea în parte a sentinţei civile nr. 3430/14.11.2018 şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în ce priveşte pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 30.11.2010-22.01.2012.

Contrar celor menţionate în considerente, prin dispozitiv, instanţa de apel a dispus: admiterea apelului declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 14.10.2015 şi a sentinţei civile nr. 3430 din 14 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A.; anularea în parte a încheierii din 14.10.2015, în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pe perioada 14.10.2014-21.01.2015; menţinerea în rest a dispoziţiilor încheierii apelate; anularea în parte a sentinţei civile nr. 3430/14.11.2018 şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în ce priveşte pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 14.10.2014-21.01.2015.

Faptul că prin încheierea din 27 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus îndreptarea erorilor materiale, în sensul că în dispozitivul hotărârii, în loc de "Anulează în parte încheierea din 14.10.2015, în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pe perioada 14.10.2014-21.01.2015", se va trece "Anulează în parte încheierea din 14.10.2015, în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pe perioada 30.11.2010-22.01.2012", iar în loc de "Anulează în parte sentinţa civilă nr. 3430/14.11.2018 şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond în ce priveşte pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 14.10.2014-21.01.2015", se va trece "Anulează în parte sentinţa civilă nr. 3430/14.11.2018 şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond în ce priveşte pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 30.11.2010-22.01.2012", nu poate conferi legalitate hotărârii recurate.

Potrivit dispoziţiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.

Aşadar, îndreptarea hotărârilor judecătoreşti presupune corectarea unor erori materiale, apărute cu ocazia redactării, neputând fi remediate erori de judecată, oricât de evidente ar fi acestea.

Totodată, Înalta Curte reţine că în considerente - fila x, instanţa de apel arată că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data de 14.10.2011, dată la care, prin sentinţa civilă nr. 17627/14.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 700 R/12.03.2013 a fost anulată executarea silită ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei în spaţiile din care a fost evacuată. Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat că nu sunt prescrise pretenţiile apelantei-reclamante aferente perioadei 30.11.2010-22.01.2012, dreptul la acţiune fiind exercitat în termenul legal, aceasta în condiţiile în care, cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanţei la 22.01.2015.

Aşadar, în mod contradictoriu, instanţa de apel a arătat că, deşi dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data de 14.10.2011, pretenţiile apelantei-reclamante aferente perioadei 30.11.2010-22.01.2012, concretizate prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul instanţei la 22.01.2015, nu sunt prescrise.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai arată şi că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte reţine totala lipsă a motivării instanţei de apel, atât în ceea ce priveşte argumentele apelantei-reclamante referitoare la fapta ilicită continuă, cât şi referitor la lipsa de interes în formularea acţiunii anterior încetării folosirii bunului.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, aceste cerinţe nefiind îndeplinite în cauză.

În raport de faptul că se impune casarea hotărârii, reţinându-se motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analiza celorlalte critici invocate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. în susţinerea recursuui principal şi de recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. în susţinerea recursului incident nu va mai fi efectuată. Cauza urmează a fi trimisă aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelurilor, în cadrul căreia vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva încheierii din 26 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019 şi a încheierii din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; va casa încheierea din 26 septembrie 2019, decizia civilă nr. 1727A din 24 octombrie 2019 şi încheierea din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva încheierii din 26 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019 şi a încheierii din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează încheierea din 26 septembrie 2019, decizia civilă nr. 1727A din 24 octombrie 2019 şi încheierea din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.