Contractual penalty for association funds transfer: cassation allowed, decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă şi notând că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.05.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta COMSA S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.841.987 RON, reprezentând penalităţi pe zi de întârziere, conform clauzei penale stabilite prin convenţia încheiată de părţi, calculate de la data scadenţei obligaţiei până la momentul formulării cererii de chemare în judecată, la care se adaugă valoarea penalităţilor de întârziere aferente perioadei cuprinse între momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi data efectivă a plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3758/13.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.841.987 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la 30.11.2017 până la 14.05.2018, precum şi a sumei de 42.024,87 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, iar COMSA S.A., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 266/07.04.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 5.000 euro pentru fiecare zi de întârziere, în echivalent în RON la cursul afişat de B.N.R. la data plăţii, calculate de la 15.05.2018 până la data recepţiei finale a lucrărilor care au făcut obiectul contractului nr. x/28.02.2013.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi evoluţiei litigiului în etapele procesuale anterioare, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a apreciat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.266-1.269 C. civ., care vizează interpretarea contractului, ale art. 1.270 C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractului şi ale art. 1.566 C. civ., care reglementează excepţia de neexecutare a contractului.

În argumentare, a redat parte din considerentele deciziei atacate, afirmând că prin aplicarea greşită a normelor de drept material care vizează interpretarea sistematică a contractului, instanţa de prim control judiciar a apreciat, în mod eronat, că invocarea excepţiei de neexecutare a contractului este lipsită de efecte juridice, reţinând că suspendarea drepturilor părţii adverse ce derivau din contract, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, era limitată în timp până la îndeplinirea lor şi că obligaţiile evocate nu sunt reciproce şi interdependente.

În opinia recurentei, ca o consecinţă a neconstituirii aportului de către intimată, în mod justificat şi cu bună-credinţă a operat cu sumele încasate, potrivit propriei decizii, în favoarea asocierii şi a invocat excepţia de neexecutare a contractului.

A mai subliniat recurenta că este contrar oricăror reguli de interpretare a contractului argumentul curţii de apel în sensul că nu putea fi invocată excepţia de neexecutare a contractului, în condiţiile în care obligaţia intimatei devenise exigibilă anterior. Or, excepţia se invocă tocmai după ce una dintre părţile contractului a eşuat în îndeplinirea propriilor obligaţii exigibile, iar orice interpretare contrară, justificată pe principiul interdependenţei, conduce la lipsirea de efecte juridice a normei de drept.

De asemenea, sunt, în opinia autoarei căii de atac, nelegale şi argumentele curţii de apel conform cărora, pe de o parte, intimata putea fi trasă la răspundere de autoritatea contractată pentru neîndeplinirea obligaţiei de aport, iar, pe de altă parte, ea însăşi ar fi putut da eficienţă prevederilor art. 3.2 şi 3.5 din contractul de asociere.

În opinia recurentei, instanţa de apel a ignorat faptul că autoritatea contractantă a ales să se îndrepte împotriva sa, în condiţiile în care răspunderea era una solidară şi că ea a constituit integral garanţiile contractuale, prin scrisori de garanţie, suplinind şi garanţiile ce urmau a fi constituite de societatea intimată, care a eşuat în prezentarea lor. În acest sens, a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, curtea de apel nesocotind faptul că S.C. A. S.R.L. s-a prevalat de art. 3.2 şi 3.5 din contractul de asociere, decăzând intimata din drepturi şi invocând excepţia de neexecutare a contractului.

A apreciat recurenta că aceste critici pot fi subsumate atât motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât şi celui prevăzut la pct. 6 al aceluiaşi text de lege, de vreme ce, în mod contradictoriu, curtea de apel uneori a dat prevalenţă clauzelor contractuale ale art. 3.2 şi 3.5, iar alteori le-a menţionat, inducând ideea că S.C. A. S.R.L. nu a înţeles să uzeze de ele, deşi, aşa cum transpare în mod evident, le-a invocat chiar anterior încasării sumelor ce nu au mai fost virate în mod justificat în contul comun, servind la plata în mod direct a obligaţiilor asocierii.

A mai arătat recurenta că ultima teză justificativă a instanţei de apel se rezumă la imposibilitatea invocării excepţiei de executare a contractului, prin raportare la faptul că intimata este derobată de orice obligaţie corelativă, precum şi la faptul că exigibilitatea obligaţiei intimatei era anterioară obligaţiei de virare a sumelor în contul comun.

În opinia sa, această critică poate fi analizată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât timp cât neexecutarea unei obligaţii accesorii celei de asumare a conducerii asocierii nu poate fi exclusă ab initio, pe considerentul nereciprocităţii, în condiţiile în care asociatul COMSA S.A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile esenţiale, fiind notificat în acest sens şi decăzut din drepturi. Or, este evident că cine poate mai mult, poate şi mai puţin.

În continuare, recurenta a susţinut că ambele instanţe de fond au omis să analizeze îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii sale contractuale, curtea de apel limitându-se la a reţine că, o dată inserată clauza penală, nu mai era necesară dovedirea prejudiciului, fără însă a analiza condiţiile în care clauza penală devine activă prin raportare la principiile generale ale răspunderii civile contractuale.

Potrivit autoarei căii de atac, chiar şi în ipoteza în care părţile au înţeles să insereze o clauză penală în cuprinsul contractului, partea care o invocă nu este scutită de a dovedi întrunirea condiţiilor pentru intervenirea răspunderii: fapta ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate, iar în măsura în care partea adversă susţine existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, dovada contrarie.

A subliniat autoarea căii de atac că în cauză nu sunt îndeplinite aceste condiţii, de vreme ce în mod justificat nu a virat sumele de bani în contul comun, intimata nu a probat prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta presupus ilicită şi prejudiciu şi, mai mult decât atât, a făcut dovada faptei exoneratoare de răspundere, constând în fapta însăşi a intimatei care nu şi-a executat obligaţia esenţială de constituire a aportului său în asociere.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că obligaţia de virare a sumelor de bani în contul comun trebuia să asigure dreptul la informare al părţii adverse, însă a nesocotit probatoriul administrat care relevă că a informat-o cu bună-credinţă pe intimată cu privire la modul de utilizare a respectivelor sume de bani.

A apreciat autoarea căii de atac că în mod contradictoriu curtea de apel a reţinut decăderea din drepturi a intimatei, fără a reţine însă şi că partea în culpă era ţinută să respecte deciziile părţii care şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că probele care îi erau favorabile au fost înlăturate, cu motivarea că s-ar ajunge la tergiversarea cauzei, deşi au fost prezentate la al doilea termen de judecată, respectiv la 14.01.2020, după ce la primul termen judecata se amânase în vederea timbrării apelului incident. Or, este evident că această motivare nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa s-a pronunţat după aproximativ trei luni.

Cu privire la soluţia dată apelului incident, recurenta a susţinut că instanţa de apel, contrar dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., a reţinut că sarcina probei revine pârâtei, deşi nu a solicitat prezentarea vreunei dovezi, ba mai mult, a înlăturat înscrisurile care probau destinaţia sumelor primite de la autoritatea contractantă.

A mai subliniat că instanţa de apel nu a ţinut seama de principiul proporţionalităţii, nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. şi, deşi s-a prevalat de dispoziţiile art. 1.557 C. civ. care vizează imposibilitatea de executare, a admis apelul incident fără nicio evaluare a întinderii prejudiciului.

Mai mult, a apreciat că în virtutea rolului activ, curtea de apel putea să dea efect dispoziţiilor art. 1.551 C. civ. şi să nu o oblige la plata unei penalităţi în sumă de peste 2.600.000 euro, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a vira într-un cont comun suma de 200.000 euro.

A arătat recurenta că instanţa de prim control judiciar a apreciat că se impunea calcularea penalităţilor până la data la care obligaţia a devenit imposibil de executat. Or, acest moment era reprezentat, contrar celor reţinute de curtea de apel, de cel la care sumele primite în cont au fost utilizate pentru plata obligaţiilor asocierii, asumate anterior decăderii din drepturi a intimatei, iar nu de data încheierii procesului-verbal de recepţie finală, împrejurare ce atrage, în opinia sa, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La 25.06.2020, autoarea căii de atac a transmis prin poştă o cerere intitulată "dezvoltare a motivelor de recurs".

În cuprinsul ei, a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.266-1.269, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.531-1.538 C. civ.

Potrivit autoarei căii de atac, în mod greşit a calificat curtea de apel art. 3.3 din acordul părţilor drept o clauză penală.

În acest sens, a susţinut că obligaţia de transfer al sumelor de bani în contul comun este una de a face, intuitu personae. Or, în privinţa executării silite a obligaţiilor de a face, există, pe de o parte, posibilitatea stabilirii de daune cominatorii, iar, pe de altă parte, în măsura în care obligaţiile de a face erau constatate printr-un titlu executoriu, procedura executării silite în natură.

Cum acordul părţilor nu reprezintă titlu executoriu, în cauză era aplicabil numai mecanismul daunelor cominatorii, similar celui prevăzut de C. proc. civ., care presupune parcurgerea a doi paşi, respectiv formularea unei cereri în faţa instanţei de judecată de către creditorul obligaţiei pretins neexecutate, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri prin care debitorul este obligat la executarea obligaţiei de a face, sub sancţiunea de daune cominatorii/penalităţi şi, în ipoteza neexecutării, obligarea debitorului obligaţiei la plata daunelor cominatorii, sub rezerva probării prejudiciului efectiv suferit.

A subliniat recurenta că semnificaţia clauzei inserate la art. 3.3 din acordul părţilor este de stabilire a cuantumului penalizării, respectiv a daunei cominatorii, dar şi că, faţă de considerentele expuse mai sus, intimata nu putea solicita direct plata penalizării şi, mai mult, trebuia să probeze prejudiciul.

În acest context, a susţinut că, prin raportare la prevederile acordului încheiat între părţi, suma de 5.000 euro/zi de întârziere a fost stabilită exclusiv cu scop sancţionatoriu, în ipoteza în care S.C. A. S.R.L. ar fi refuzat executarea în natură a obligaţiei dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Că acesta a fost scopul pentru care a fost instituită penalizarea, a susţinut că o demonstrează faptul că neîndeplinirea obligaţiei de transfer al sumei de bani în contul comun nu era aptă să producă prejudicii intimatei şi, oricum, chiar dacă, pur teoretic, s-ar fi putut crea un prejudiciu, părţile nu puteau avea în vedere o pagubă de asemenea dimensiuni excesive.

A susţinut autoarea căii de atac că, având în vedere ca părţile nu pot institui, pe cale convenţională, amenzi civile, singura modalitate în care se poate acorda eficienţă clauzei 3.3 din acordul părţilor este aceea de a interpreta că prin ea se instituie daune cominatorii, în scopul constrângerii debitorului la executarea obligaţiei respective.

Or, temeiul juridic în baza căruia se poate obţine acordarea de daune cominatorii se regăseşte în art. 1.516 C. civ., potrivit căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar atunci când debitorul nu îşi execută obligaţia fără justificare şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei, să obţină rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative şi să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Aşa fiind, recurenta a apreciat că intimata nu putea proceda direct la obligarea sa la plata penalizării, în lipsa unui demers judiciar efectiv prin care să obţină executarea în natură a obligaţiei, sub sancţiunea penalizărilor stabilite anticipat prin contract.

În opinia sa, o interpretare contrară dă naştere unui drept potestativ în favoarea intimatei, care nu a avut interes în a solicita executarea în natură a obligaţiei, întrucât a cunoscut suma de bani plătită în favoarea asocierii şi modul în care aceasta a fost folosită, raţiunea pentru care obligaţia a fost instituită fiind astfel atinsă.

Titulara căii de atac a mai susţinut că, şi în ipoteza în care instanţa de recurs ar înţelege să menţină eroarea instanţelor de fond cu privire la calificarea clauzei 3.3 din contract, trebuie avut în vedere că, şi atunci când părţile au inserat în convenţia lor o clauză penală, se impune analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1.350 alin. (2) C. civ. pentru angajarea răspunderii contractuale.

A arătat că, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţă, stipularea în contract a unei clauze penale face ca doar determinarea cuantumului prejudiciului să nu mai fie lăsată la aprecierea suverană a instanţei, însă, pentru a fi atrasă răspunderea contractuală, trebuie să existe o faptă ilicită, constând în neexecutarea unei obligaţii contractuale, un prejudiciu patrimonial, ca urmare a faptei ilicite, o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii sale contractuale.

În acest context, a subliniat şi că, deşi a constatat disproporţia dintre suma semnificativă la plata căreia a fost obligată şi sumele care ar fi trebuit să tranziteze contul comun, respectiv profitul posibil în urma executării proiectului, în mod inexplicabil instanţa a considerat că prejudiciul îşi păstrează caracterul previzibil şi că îi este pe deplin imputabil recurentei, cu toate că diferenţa majoră între sumele de bani rezultă exclusiv din conduita intimatei, care a mărit artificial valoarea presupusei clauze penale.

În acest sens, a arătat recurenta că, în vederea asigurării unui echilibru şi a unei previzibilităţi a conduitei contractuale, prin art. 3.12 din acord, care se referă inclusiv la art. 3.3, părţile au prevăzut că "sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula ulterior o revendicare, oricare dintre asociaţi este obligat ca în termen de maxim 28 de zile de la producerea unui eveniment de încălcare a obligaţiilor, să înştiinţeze cealaltă parte asupra situaţiei de încălcare a obligaţiei, acordându-i un termen rezonabil de înlăturare a culpei. Termenul de remediere a problemei nu poate fi totuşi mai mare de 28 de zile. Dacă nici după acest termen partea în culpă nu remediază evenimentul de încălcare a obligaţiei, cealaltă parte este îndreptăţită la a formula revendicarea, în conformitate cu clauzele contractuale privind revendicări, sancţiuni şi penalităţi (ex: clauza 3.2; clauza 3.3; clauza 3.5 etc.)".

Or, intimata nu a pus-o în întârziere, conform art. 3.12 din acord, astfel că, în opinia recurentei, sumele la plata cărora a fost obligată au fost acordate de instanţă cu încălcarea art. 1.534 C. civ., potrivit căruia "dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă."

Sub aspectul aplicării greşite a prevederilor art. 1.555 şi 1.556 C. civ., recurenta a susţinut că în mod eronat a reţinut curtea de apel că obligaţiile a căror neexecutare a invocat-o nu sunt corelative celei vizând transferul sumelor de bani în contul comun.

Or, în opinia sa, este evidentă interdependenţa dintre obligaţiile fiecărei părţi a acordului.

Astfel, neexecutarea de către intimată a celor mai importante obligaţii contractuale, respectiv de a aduce garanţiile, asigurările şi contribuţiile la asociere, a fost sancţionată, conform acordului încheiat de părţi, cu pierderea dreptului la sumele ce i-ar fi revenit în cadrul asocierii şi a dreptului de a-şi exprima punctul de vedere şi de a vota în cadrul şedinţelor comitetului director, recurentei revenindu-i, în schimb, responsabilitatea de a decide liber cu privire la forma şi modalitatea de continuare a executării lucrărilor proiectului.

Aşa fiind, a apreciat că, întrucât intimata nu şi-a executat principalele obligaţii contractuale, nu se putea reţine că acestea nu erau în interdependenţă cu obligaţia de a-i conferi drept de dispoziţie şi administrare asupra sumelor de bani.

A mai susţinut autoarea căii de atac că, şi în ipoteza în care prevederea inserată la art. 3.3 din acordul părţilor ar fi considerată o clauză penală, prin raportare la cuantumul sumei la plata căreia instanţa de apel a obligat-o, precum şi la lipsa prejudiciului patrimonial efectiv suferit de intimată, dublat de conduita acesteia, care a majorat în mod artificial numărul zilelor de întârziere prin propria atitudine, se impune constatarea caracterului vădit excesiv al acestei clauze, ca urmare a încălcării principiului proporţionalităţii prestaţiilor în cadrul contractelor sinalagmatice.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5), art. 16, art. 22 alin. (2), art. 476, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că, deşi nu i-a fost permisă administrarea probei cu înscrisuri, care era pe deplin admisibilă în condiţiile art. 254 C. proc. civ., în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că nu şi-a probat criticile din apel şi apărările cu privire la apelul incident.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a arătat că, deşi instanţa de apel a indicat cu numeroase ocazii raţiunea instituirii penalizării de 5.000 euro/zi de întârziere din perspectiva sa, respectiv aceea de asigurare a transparenţei între părţile acordului şi a reţinut că recurenta şi-a informat cocontractantul atât în ceea ce priveşte plata efectivă, cât şi în ceea ce priveşte utilizarea acesteia, în mod inexplicabil şi contradictoriu a apreciat că neexecutarea s-a prelungit până la momentul recepţiei lucrărilor.

La 23.10.2020 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în temeiul art. 184 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., excepţia tardivităţii cererii transmise la 25.06.2020 şi excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs dezvoltate prin acesta, care, în opinia sa, au fost invocate pentru prima dată în recurs. De asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat memoriul iniţial de recurs şi excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate. Pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 19.11.2020 autoarea căii de atac a răspuns la întâmpinare.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor; ambele părţi şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 10.11.2021, excepţiile lipsei calităţii de reprezentant şi nulităţii recursului au fost respinse, iar recursul a fost admis în principiu, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat că excepţia tardivităţii depunerii memoriului denumit "Dezvoltarea motivelor de recurs", invocată de intimată, nu reprezintă o excepţie proprie recursului, întrucât efectul excepţiei procesuale a tardivităţii trebuie să conducă, aşa cum rezultă din art. 248, coroborat cu art. 494 C. proc. civ., spre constatarea tardivităţii căii de atac a recursului, însă, prin excepţia invocată, se urmăreşte înlăturarea doar a unora dintre criticile din recurs.

Mai mult, răspunzând acestei apărări, instanţa supremă subliniază că declararea recursului anterior comunicării hotărârii atacate nu este de natură să atragă decăderea părţii din dreptul de a depune motive noi de recurs, în măsura în care acestea sunt formulate în termenul legal prevăzut pentru exercitarea şi motivarea căii de atac, calculat, potrivit art. 468 alin. (3), raportat la art. 485 alin. (1) C. proc. civ. şi care, în speţă, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din acelaşi Cod, s-a împlinit ulterior depunerii suplimentului la memoriul de recurs, respectiv la 26.06.2020.

Alegaţiile intimatei privind data comunicării deciziei nu pot fi reţinute, în măsura în care actele dosarului nu relevă că autoarea căii de atac a primit sub semnătură o copie a deciziei recurate la 22.05.2020, pe cererea depusă în acest sens fiind consemnat doar că aceasta se va elibera după verificare.

Nici lipsa menţiunii de la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. din cererea de recurs depusă nu este de natură să conducă spre aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care, aşa cum s-a reţinut, motivele au fost depuse cu respectarea termenului legal.

Prin întâmpinarea depusă, intimata a mai solicitat înlăturarea motivelor de recurs care vizează recalificarea naturii juridice a clauzei penale cuprinse în art. 3.3 par. 4 din acordul de asociere şi caracterul excesiv al clauzei penale, ca inadmisibile, susţinând că aceste critici nu au fost deduse judecăţii instanţelor de fond, ci au fost invocate pentru prima oară în recurs.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Din verificările proprii, Înalta Curte constată că motivele de casare evocate mai sus au fost invocate omisso medio, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.

Fiind susţinute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de faţă, deşi ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancţiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Aceleaşi concluzii se impun şi pentru criticile autoarei căii de atac care se referă la prevederile art. 1.534 C. proc. civ., respectiv nerespectarea de către intimată a obligaţiei de punere în întârziere cu privire la obligaţia neexecutată şi decăderea acesteia din dreptul de a mai formula o pretenţie în legătură cu clauza penală, la cedarea dreptului de dispoziţie şi de administrare a sumelor de bani destinate asocierii, la asigurarea de către autoarea căii de atac a transparenţei operaţiunilor efectuate în contul asocierii, în temeiul art. 3.3 par. 5 din acord, întrucât nici acestea nu au fost supuse analizei instanţelor de fond, deşi ar fi putut forma obiect al dezbaterilor în etapele devolutive.

În continuare, prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac critică decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea incidenţei primului motiv de casare, recurenta arată că decizia este nelegală, întrucât, în mod greşit, la termenul din 14.01.2021 i-a fost refuzată administrarea probei cu înscrisuri, încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului, reglementat la art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dreptul său la apărare prevăzut de art. 13 alin. (3) din acelaşi Cod, principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, dar şi efectul devolutiv al apelului.

Analiza actelor dosarului şi a încheierii din 14.01.2020 demonstrează că administrarea probei cu înscrisuri a fost propusă de recurentă prin cererea de apel, iar instanţa de apel a constatat decăderea recurentei din dreptul de a o administra, apreciind că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 254 alin. (2) pct. 2 şi 4 C. proc. civ., în condiţiile în care înscrisurile propuse ca probe au fost depuse la dosar chiar la termenul la care cererea de probatoriu a fost formulată, necesitatea administrării acestei probe putea fi prevăzută la data declarării apelului principal, iar eventuala ei administrare ar fi determinat amânarea judecăţii.

Dacă în faţa primei instanţe, dispoziţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., care fac trimitere la art. 150 C. proc. civ., impun ca cererii de chemare în judecată să îi fie alăturate înscrisurile de care reclamanta înţelege a se folosi în proces, aceste norme nu au incidenţă şi în apel.

Înalta Curte subliniază că art. 482 C. proc. civ. prevede că normele de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor din urmă.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde, sub sancţiunea decăderii, probele invocate în susţinerea apelului.

Aşadar, pentru etapa procesuală a apelului legiuitorul a prevăzut un regim derogator de la cel instituit pentru judecata în primă instanţă în ceea ce priveşte proba cu înscrisuri, în sensul că sancţiunea decăderii intervine numai în situaţia în care administrarea acestei probe nu a fost propusă prin cererea de apel, iar nu şi în cazul în care înscrisurile nu au fost ataşate cererii de apel.

În speţă, atât prin memoriul său de apel, cât şi prin întâmpinarea prezentată în combaterea apelului incident, S.C. A. S.R.L. (în prezent recurentă) a solicitat administrarea probei cu înscrisuri. Rezultă aşadar, că atât timp cât proba a fost propusă cu respectarea art. 470 C. proc. civ., decăderea nu putea opera, iar aplicarea acestei sancţiuni s-a realizat cu încălcarea art. 470 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste condiţii, şi circumstanţele reţinute de instanţă în aprecierea incidenţei cazurilor prevăzute de art. 254 alin. (1) pct. 2 şi 4 C. proc. civ. rămân fără efect, în măsura în care situaţia premisă pentru analizarea incidenţei lor nu există, având în vedere că cererea recurentei de încuviinţare a probei cu înscrisuri era admisibilă.

Distinct de acest aspect, se reţine că administrarea probelor la cel de-al doilea termen de judecată nu poate fi reţinută ca fiind de natură a conduce la amânarea judecăţii cauzei, în condiţiile în care la primul termen, judecata apelului şi implicit discutarea probatoriului au fost amânate pentru a da posibilitate intimatei să achite taxa judiciară de timbru aferentă apelului incident.

Din această perspectivă, nu se poate aprecia că administrarea acestei probe ar fi tergiversat soluţionarea cauzei, de vreme ce propunerea ei s-a făcut prin cererea de apel, amânarea judecăţii nu s-a realizat din culpa recurentei, iar discutarea acesteia s-a realizat la primul termen la care părţile puteau formula concluzii.

În aceste condiţii, prin înlăturarea în mod nelegal a probei cu înscrisuri recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru a se asigura părţilor dreptul la apărare.

Cu privire la pretinsa încălcare de către instanţa de prim control judiciar a rolului activ al judecătorului, Înalta Curte notează că rolul activ al judecătorului în procesul civil urmăreşte, de regulă, protecţia judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părţilor nu numai în declanşarea procesului, ci şi în desfăşurarea acestuia.

Distinct de faptul că potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., lipsa ordonării de probe din oficiu de către instanţă nu poate fi invocată de părţi în căile de atac, conform alin. (5) din acelaşi articol, ordonarea unor probe din oficiu nu constituie o obligaţie pentru judecător, ci doar o facultate.

Prin urmare, greşit apreciază recurenta că rolul activ al instanţei de judecată presupunea obligaţia acesteia de a-i pune în vedere să depună înscrisuri în dovedirea momentului la care obligaţia principală a devenit imposibil de executat.

Pe de altă parte, autoarea căii de atac a beneficiat în etapa procesuală anterioară de asistenţă juridică de specialitate, argument suplimentar pentru care instanţa de prim control judiciar a apreciat în mod justificat că nu se putea substitui acesteia în detrimentul părţii adverse.

Contrar opiniei recurentei, sarcina probei în ceea ce priveşte destinaţia sumelor încasate de la beneficiar şi dovada ipotezei prevăzute de art. 1.557 C. civ. îi reveneau, în condiţiile art. 249 C. proc. civ.

Or, în măsura în care prin apărările sale a susţinut că sumele au fost utilizate pentru plata furnizorilor asocierii şi că data până la penalitatea ar fi putut să fie acordată era cea la care aceştia au fost plătiţi, proba acestor afirmaţii incumbă autoarei căii de atac.

Nici critica referitoare la nesocotirea principiilor contradictorialităţii şi nemijlocirii nu poate fi primită, întrucât din argumentele dezvoltate nu se pot desprinde elemente care să vizeze o încălcare a acestora, atât timp cât cererea de probatoriu a fost pusă în discuţia părţilor, potrivit încheierii din 14.01.2020, iar părţii i-a fost asigurat, din această perspectivă, dreptul la apărare.

Asupra pretinsei încălcări a efectului devolutiv al apelului, instanţa supremă constată că argumentele părţii sunt lipsite de fundament, întrucât decizia atacată cuprinde situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţa devolutivă, fiind expusă pe larg la filele x din decizie.

În continuare, procedând la verificarea conformităţii deciziei atacate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a fost invocat din perspectiva celei de-a doua ipoteze pe care o reglementează, respectiv cea a existenţei unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate.

În motivare, recurenta a afirmat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii atât în ceea ce priveşte considerentele reţinute de instanţa de prim control judiciar la respingerea apelului său, cât şi în privinţa celor reţinute în privinţa admiterii apelului incident declarat de intimată.

Se cuvine subliniat că, în limita în care motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat, nu orice pretinsă contradicţie regăsită în considerentele unei hotărâri judecătoreşti fundamentează casarea ei; în realitate, contradicţia motivelor trebuie să fie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată.

Analizând motivele pretins contradictorii avute în vedere la respingerea apelului principal, Înalta Curte notează că acestea au fost reţinute de instanţa de prim control judiciar în analiza condiţiilor prevăzute de art. 1.556 C. civ. şi a pretinsei cauze justificative de neexecutare a obligaţiei în litigiu.

Astfel, referirile instanţei la angajarea răspunderii contractuale a recurentei de către autoritatea contractantă şi sancţiunile contractuale care i-ar fi putut fi aplicate în situaţia în care aceasta ar fi refuzat semnarea instrumentelor de plată au fost prezentate în cadrul raţionamentului său juridic, expus pentru înlăturarea criticii recurentei referitoare la cauza neîndeplinirii obligaţiei sale.

Aceste considerente nu sunt contradictorii, ci ele converg spre soluţia dată de către instanţa de prim control judiciar pretinsei cauze exoneratoare de răspundere.

Nici argumentele expuse de instanţa de apel la pag. 17, par. 2 din decizie şi cele de la pag. 18, par. 5 şi 7 nu sunt contradictorii, în măsura în care se referă la o situaţie ipotetică, neconfirmată în cuprinsul deciziei atacate, ci a fost menţionată pentru a evidenţia faptul că autoarea căii de atac nu era exonerată de la îndeplinirea obligaţiei în litigiu, chiar şi în situaţia în care partea adversă ar fi fost informată asupra operaţiunilor aferente proiectului.

Nici pretinsa contradicţie între argumentele instanţei de apel de la pag. 18, par. 7 şi pag. 16, par. 5 şi 6 nu poate fi reţinută, întrucât, aşa cum a constatat şi instanţa de prim control judiciar, art. 3.10.1 par. 4 din acord se referă la dreptul părţii care şi-a executat obligaţia de a decide liber numai cu privire la forma şi modalitatea de executare a lucrărilor aferente proiectului şi nu la orice aspecte convenite de părţi prin acordul de asociere.

În schimb, este fondată critica recurentei îndreptată împotriva dispoziţiei date apelului incident, întrucât întreaga construcţie a raţionamentului juridic al instanţei de apel este fundamentată pe raţiunea instituirii clauzei penale, care vizează asigurarea transparenţei, controlului şi dreptului la informare al intimatei asupra executării proiectului sub aspectul componentei financiare şi pe împrejurarea că penalitatea se acordă până la momentul când obligaţia neîndeplinită a devenit imposibil de executat.

În stabilirea acestui moment, curtea de apel a avut în vedere data recepţiei finale a lucrărilor, care, raportat la obiectul şi scopul asocierii, excedează perioada în care obligaţia neexecutată putea fi îndeplinită, respectiv cea în care obiectul asocierii urma a se realiza.

Înalta Curte subliniază că, aşa cum rezultă din art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, recepţia finală este ultima etapă a recepţiei unei construcţii, care, spre deosebire de recepţia la terminarea lucrărilor, intervine ulterior expirării perioadei de garanţie.

Instituirea recepţiei în două etape este o măsură în favoarea beneficiarilor lucrărilor, iar recepţia finală nu poate să aibă loc înainte de împlinirea perioadei de garanţie, în care este urmărit modul de comportare a construcţiei şi sunt luate, dacă este cazul, măsuri de remediere a lucrărilor necorespunzătoare calitativ. Aşadar, data recepţiei finale nu corespunde datei finalizării lucrărilor, ci este, întotdeauna, ulterioară.

Din această perspectivă, considerentele instanţei de prim control judiciar sunt contradictorii şi contravin atât art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, cât şi dispoziţiilor art. 1.540 alin. (2) C. civ., întrucât executarea obligaţiei de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă, care trebuia efectuată pentru a asigura controlul plăţilor realizate din contul asocierii, nu putea avea loc decât până la data finalizării execuţiei lucrărilor.

Prin urmare, sunt întemeiate susţinerile recurentei, întrucât elementul temporal ce determină imposibilitatea executării obligaţiei de plată coincide cu finalizarea proiectului pentru care părţile s-au asociat şi nu cu recepţia finală a lucrărilor de către beneficiarul lor, care este ulterioară.

În continuare, în ceea ce priveşte susţinerile recurentei subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se cuvine subliniat că, în principiu, incidenţa ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. determinată de nelegalitatea înlăturării probei cu înscrisuri, nu ar mai impune un examen al criticilor circumscrise motivului privind încălcarea normelor de drept material, întrucât efectele casării deciziei sub acest aspect plasează procesul în momentul discutării şi încuviinţării probatoriului în apel. Însă, în speţă, întrucât prin administrarea probei cu înscrisuri se urmăreşte probarea altor elemente decât a celor sesizate în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (care vizează soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra excepţiei de neexecutare, condiţiilor activării clauzei penale, cauzei exoneratoare de răspundere), Înalta Curte constată că dispoziţia de casare ce urmează a fi pronunţată pentru cele ce preced nu se reflectă şi asupra dezlegărilor date de instanţa de apel asupra aspectelor criticate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care vor fi analizate în cele ce succed.

Înainte de a proceda la verificarea conformităţii deciziei atacate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă consideră util ca, pentru facilitarea deplinei înţelegeri a considerentelor de faţă, să noteze că, aşa cum s-a reţinut în etapele anterioare, devolutive, premisa apariţiei procesului între părţi constă în încheierea de către acestea, la 26.03.2013, a unui acord de participare în comun la realizarea obiectivului "Lucrări la sursele de apă şi staţiile de epurare Găeşti şi Titu".

În temeiul art. 3.3 par. 1 din acordul sus-menţionat, părţile au deschis un cont comun la o instituţie bancară pentru ca plăţile efectuate de beneficiarul lucrărilor executate să fie virate în acesta.

La art. 3.3 par. 3 din acelaşi acord, părţile au prevăzut ca în situaţia în care din orice motiv, plăţile şi încasările lucrărilor ar urma să fie efectuate de către beneficiar în alt cont decât cel al asocierii, pârâta, în calitate de lider al asocierii, să transfere toate plăţile în contul comun în termen de 5 zile de la primirea lor, în caz contrar, potrivit art. 3.3 par. 4 din acord, urmând a achita o penalizare de 5.000 euro pentru fiecare zi de întârziere.

Invocând neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a transfera în contul comun al asocierii sumele încasate de aceasta de la autoritatea contractantă, reclamanta a iniţiat prezentul demers judiciar, solicitând obligarea părţii adverse la plata penalizării prevăzută de art. 3.3 par. 4 din acord.

Încercând să justifice neîndeplinirea obligaţiei, pârâta a invocat excepţia de neexecutare, precizând că nici partea adversă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a constitui aportul şi garanţiile stabilite în sarcina sa prin acordul de asociere în participaţie, fiindu-i suspendat dreptul de vot.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, obligând pârâta la plata penalităţii pentru fiecare zi de întârziere până la data promovării acţiunii, reţinând că, în ceea ce priveşte solicitarea de acordare a lor până la îndeplinirea obligaţiei în litigiu, partea nu a făcut dovada existenţei sumei în contul liderului asocierii.

Excepţia de neexecutare a fost înlăturată, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1.556 alin. (1) C. civ., obligaţiile pretins neexecutate nefiind corelative şi interdependente.

În calea de atac devolutivă, instanţa de prim control judiciar a respins apelul principal declarat de pârâtă, a admis apelul incident al reclamantei şi a schimbat hotărârea primei instanţe, în sensul că a obligat pârâta la plata penalităţii inserate în clauza penală până la data recepţiei finale a lucrărilor ce au făcut obiectul contractului încheiat cu autoritatea contractantă.

Pentru a decide astfel, a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru invocarea excepţiei de neexecutare, că în speţă, sunt îndeplinite condiţiile pentru activarea clauzei penale, titulara acţiunii fiind scutită, în temeiul art. 1.538 alin. (4) C. civ., de a proba prejudiciul, că pârâta nu a făcut dovada incidenţei cauzei exoneratoare de răspundere şi că în raport cu art. 1.557 C. civ., aceasta este obligată să achite despăgubirile până la data recepţiei finale a lucrărilor.

Un prim set de critici aduse de recurentă deciziei din apel vizează soluţia dată de instanţa de prim control judiciar excepţiei de neexecutare.

În argumentare, autoarea căii de atac a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1.266-1.270 C. civ., respectiv a regulilor de interpretare a contractelor, atunci când a analizat conţinutul clauzelor stipulate în acordul de asociere pentru a stabili caracterul interdependent şi corelativ al obligaţiilor.

Răspunzând acestor susţineri, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de textele de lege sus-menţionate, statuând că interpretarea contractului se face după voinţa concordantă a părţilor şi dând eficienţă, deopotrivă, principiului interpretării sistematice.

Cercetând ansamblul clauzelor contractului, instanţa de apel a stabilit voinţa reală a părţilor la încheierea asocierii, în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale şi clauza penală, reţinând în esenţă că, raportat la clauzele contractuale, pe care le-a şi evocat, nu se poate reţine că obligaţia de a constitui aportul este corelativă celei de a vira sumele de bani încasate de liderul asocierii de la beneficiarul lucrărilor, cele două obligaţii nefiind interdependente.

În atare situaţie, argumentele recurentei nu pot fi reţinute, având în vedere că instanţa de apel, dând eficienţă regulilor de interpretare a contractului instituite prin textele de lege pretins încălcate, a stabilit că executarea obligaţiei pârâtei de a vira suma de bani era independentă de îndeplinirea obligaţiei reclamantei de a constitui aportul.

Prin criticile sale, autoarea căii de atac încearcă să impună instanţei de recurs propria interpretare a contractului care, însă, nu poate fi primită.

În realitate, chiar referindu-se la dispoziţiile art. 1.266 şi art. 1.267 C. civ., recurenta nu a demonstrat încălcarea acestor dispoziţii legale în faza apelului prin statuări contrare voinţei reale a părţilor, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui, ci urmăreşte numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii şi tinde, în realitate, la noi statuări de fond.

Subsumat criticii privind soluţia dată excepţiei de neexecutare, recurenta a susţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1.556 C. civ. din perspectiva a trei aspecte: suspendarea dreptului de vot şi acces la profit al intimatei, aspect care, în opinia sa, îi conferea drept de decizie exclusiv asupra operaţiunilor şi modificărilor de operare ale contului comun, lipsa dovezii îndeplinirii propriilor obligaţii de către intimată şi caracterul esenţial al celor două obligaţii pentru îndeplinirea obiectului asocierii.

Excepţia de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare pus la dispoziţia părţii căreia i se pretinde îndeplinirea obligaţiei ce îi revine, fără ca partea care solicită executarea să-şi îndeplinească propriile obligaţii.

Interpretarea art. 1.556 C. civ., coroborat cu art. 1.555 alin. (1) C. civ., relevă că această excepţie poate fi invocată pentru obligaţii corelative şi interdependente care reclamă executarea lor simultană. Aşadar, pentru ca excepţia de neexecutare să poată fi opusă cu succes, legea impune existenţa unei legături de interdependenţă între obligaţiile părţilor.

În speţă, obligaţia intimatei de a constitui aportul şi garanţiile asocierii este o obligaţie independentă, executarea acesteia nefiind condiţionată sau imposibil de executat în situaţia neexecutării obligaţiei recurentei-pârâte de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă în contul asocierii, cele două obligaţii având cauze diferite.

Astfel, obligaţia de a constitui aportul derivă chiar din obiectul contractului, cel de a executa lucrările aferente proiectului, iar obligaţia de a transfera banii în contul asocierii are drept cauză necesitatea de a asigura transparenţa şi controlul operaţiunilor efectuate prin contul asocierii şi informarea intimatei, în calitate de asociat minoritar.

În aceste condiţii, nu poate fi primită teza recurentei potrivit căreia cele două obligaţii ar fi corelative şi interdependente, în măsura în care executarea uneia nu este afectată sau condiţionată de executarea celeilalte.

Nici alegaţiile autoarei căii de atac întemeiate pe pretinsul său drept de dispoziţie asupra contului asocierii nu sunt întemeiate, având în vedere că acesta priveşte dreptul de a dispune de acest cont şi nu obligaţia de a transfera sumele încasate în contul comun.

Prin urmare, este corectă şi în acord cu dispoziţiile legale concluzia instanţei de apel în sensul că excepţia de neexecutare, astfel cum a fost invocată, nu poate determina paralizarea demersului judiciar al intimatei, atât timp cât obligaţiile reclamate nu se află într-o legătură de interdependenţă.

În ceea ce priveşte considerentele deciziei atacate referitoare la exigibilitatea celor două obligaţii, Înalta Curte reţine că ele nu au caracter decizoriu în înlăturarea excepţiei de neexecutare, ci au fost expuse ca în mod suplimentar, în prezentarea raţionamentului juridic ce a condus instanţa de apel la pronunţarea deciziei.

Un alt aspect criticat din decizia atacată priveşte sancţiunile contractuale menţionate de instanţa de prim control judiciar, ce puteau fi aplicate intimatei, pentru neîndeplinirea propriei obligaţii.

Deşi autoarea căii de atac reclamă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, susţinerile prezentate în argumentarea lui sunt, în realitate, de netemeinicie, întrucât privesc situaţia de fapt şi probatoriul administrat şi nu cuprind o prezentare a textelor de lege pretins încălcate şi a elementelor în raport cu care aplicarea lor ar fi fost greşită.

În atare condiţii, ele excedează sfera motivului de nelegalitate invocat în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care nu vor fi analizate.

Un alt set de critici vizează condiţiile răspunderii civile contractuale, în argumentarea cărora recurenta a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1.350 alin. (2), art. 1.531-1.537, art. 1.540, art. 1.547, art. 1.555 şi art. 1.556 C. civ., prin raportare la clauza cuprinsă în art. 3.3 par 4 din contract. În acest sens, a susţinut că soluţionarea căii de atac devolutive s-a realizat fără o verificare a îndeplinirii condiţiilor referitoare la prejudiciu, punerea în întârziere a debitorului, culpa acestuia, excepţia de neexecutare şi că întrunirea lor nu a fost dovedită.

Într-un prim considerent, Înalta Curte precizează că va examina doar observaţiile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept naţional nu cunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condiţiile prevăzute de lege, nu însă şi pentru ca părţile să supună instanţelor astfel învestite orice nemulţumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va analiza argumentele recurentei privind elementele probatorii care vizează condiţiile răspunderii civile contractuale şi cauza exoneratoare de răspundere, caracterul pretins disproporţionat al clauzei penale, îndeplinirea obligaţiei de a asigura transparenţa şi informarea celeilalte părţi cu privire la operaţiunile efectuate în contul asocierii, corespondenţa părţilor, interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.540 şi art. 1.547 C. civ. din perspectiva riscurilor la care ar fi fost expus proiectul în situaţia neachitării sumelor datorate furnizorilor şi a obligaţiei recurentei de a derula proiectul cu diligenţa unui bun administrator, căci acestea presupun un examen al fondului, neîngăduit în recurs; aşa fiind, statuările instanţelor devolutive asupra acestor aspecte au intrat în puterea lucrului judecat. Totodată, nu vor fi examinate nici criticile invocate omisso medio, aşa cum au fost prezentate mai sus.

Analizând susţinerile părţii recurente privind încălcarea prevederilor art. 1.350, 1.531-1.537 C. civ., Înalta Curte reţine că art. 1.538 alin. (1) C. civ. defineşte clauza penală ca fiind cea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.

Contrar susţinerilor recurentei, interpretarea textului de lege conduce la concluzia că dreptul de opţiune între executarea silită în natură a obligaţiei şi cea a clauzei penale aparţine creditorului obligaţiei neîndeplinite.

Acest aspect rezultă şi din interpretarea coroborată a textului menţionat cu prevederile art. 1.539 C. civ. care interzice cumulul executării în natură cu plata penalităţii, cu excepţia cazului în care penalitatea este prevăzută pentru executarea obligaţiei cu întârziere ori nu la locul stabilit.

În speţă, cum părţile au cuantificat anticipat prejudiciul produs în caz de neexecutare a obligaţiilor asumat, în mod legal instanţa de apel a reţinut că în raport cu dispoziţiile art. 1.538 alin. (4) C. civ., dovada neexecutării obligaţiei o scuteşte pe intimată de proba prejudiciului.

Prin urmare, stabilind că nu există o cauză exoneratoare de răspundere a autoarei căii de atac pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate şi că părţile au evaluat anticipat prejudiciul creditorului acestei obligaţii neîndeplinite, în mod corect, dând eficienţă prevederilor art. 1.270 C. civ., a reţinut că pârâta datorează penalizarea prevăzută de art. 3.3 par. 4 din acordul de asociere.

Tot ca efect al obligativităţii contractului, clauza penală nu poate face obiectul unei aprecieri din partea instanţei de judecată pe criterii de echitate decât în limitele expres prevăzute de art. 1.541 C. civ., care însă nu instituie o obligaţie de a reduce clauza, ci doar o facultate pentru judecător.

Mai mult, demersul judiciar al intimatei-reclamante s-a fundamentat pe neexecutarea obligaţiei asumate de recurenta-pârâtă, aspect necontestat de autoarea căii de atac, care, atât timp cât s-a produs, nu poate conduce la suprimarea clauzei penale ca vădit excesivă, în caz contrar, aceasta ar fi lipsită de una din funcţiile sale principale, şi anume cominatorie.

Având în vedere considerentele expuse mai sus şi constatând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. civ. va admite recursul, va casa decizia civilă atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată instanţei de apel.

Revine instanţei de prim control judiciar, ca în rejudecare, să analizeze cererea recurentei de încuviinţare a administrării probei cu înscrisuri în acord cu dezlegările date sub acest aspect. De asemenea, aceasta urmează să stabilească momentul la care obligaţia recurentei-pârâte de a transfera în contul comun sumele încasate de la autoritatea contractantă a devenit imposibil de executat în raport cu perioada de executare a obiectului contractului dintre părţi şi ţinând cont de considerentele obligatorii prezentate mai sus şi de ansamblul probator al cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 266/07.04.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia civilă atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2022.