Legal consultancy addenda annulled as public procurement; appeal rejected, referral to administrative court upheld

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, examinând actele şi lucrările dosarului, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 29 iunie 2018, reclamanta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta Societatea Civilă Profesională de Avocaţi "A.", solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze actele adiţionale nr. x/26.05.2014, nr. y/18.11.2014 şi nr. 2/30.04.2015 încheiate la contractul de consultanţă şi asistenţă juridică nr. x/04.11.2013 şi să o oblige pe pârâtă la restituirea către reclamantă a sumei de 200.941,66 RON, achitată în baza actelor adiţionale, precum şi la plata dobânzii legale, începând cu data plăţii şi până la achitarea efectivă a sumelor încasate.

Prin sentinţa civilă nr. 432 din 14 martie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea, a anulat actele adiţionale nr. x/26.05.2014, nr. y/18.11.2014 şi nr. 2/30.04.2015 la Contractul de consultanţă şi asistenţă juridică nr. x/04.11.2013 şi a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în baza actelor adiţionale anulate; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 5.123 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 28 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis ambele apeluri, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, recurs în motivarea căruia a invocat critici de nelegalitate subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva motivului de casare circumscris pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a calificat în mod greşit Contractul de consultanţă şi asistenţă juridică nr. x/04.11.2013 ca fiind unul de achiziţii publice, iar nu de natură civilă, deoarece dispoziţiile din Legea nr. 101/2016 nu pot fi aplicabile de-sine-stătător, ci numai prin coroborare cu art. 16 şi art. 57 alin. (2) lit. b) şi c) din O.U.G. nr. 34/2006 sau cu art. 37 din Legea nr. 99/2016.

A mai arătat că valoarea totală executată a contractului a fost de 268.881,81 RON, cuantum ce nu depăşeşte echivalentul în RON al sumei de 400.000 euro, conform art. 57 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006 şi nici al sumei de 130.000 euro reglementată de art. 57 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ.

Astfel, contractul aflat în discuţie nu este unul de achiziţii publice, având în vedere că art. 37 din Legea nr. 99/2016 stabileşte expres că dispoziţiile legii nu sunt aplicabile de plano contractelor de asistenţă juridică. Normele legale pe baza cărora excepţiile au fost invocate în cauză nu sunt aplicabile unui contract de asistenţă juridică încheiat între profesionişti. Aşadar, orice litigiu decurgând din încheierea sau executarea sa nu intră sub incidenţa normei speciale derogatorii ce prevede judecarea cauzei de către secţia de contencios administrativ a tribunalului.

Recurenta a mai susţinut că, în cazul în care instanţa va aprecia incidenţa normelor mai sus evocate, trebuie făcută o raportare la normele aflate în vigoare la data încheierii contractului, respectiv art. 16, coroborat cu art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a constatat în mod greşit competenţa de soluţionare a prezentului litigiu în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Constanţa, în detrimentul secţiei a II-a Civile, aplicând prevederile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, arătând că instanţa de apel în mod corect a aplicat normele de drept material incidente în cauză atunci când a reţinut că, prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 34/2006, Contractul de consultanţă şi asistenţă juridică nr. x/04.11.2013 este un contract de achiziţie publică.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea susţinerilor intimatei, deoarece Contractul de consultanţă şi asistenţă juridică nu este un contract de achiziţie publică, art. 37 din Legea nr. 99/2016 stabilind expres că dispoziţiile legii nu sunt aplicabile acestui tip de contract, iar competenţa de soluţionare a cauzei aparţine secţiilor civile.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 7 aprilie 2021 a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în vederea soluţionării sale în raport cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:.

Cu referire la critica de nelegalitate circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceste dispoziţii se referă la încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Din examinarea argumentelor invocate în susţinerea acestei critici de nelegalitate, reiese că recurenta reproşează instanţei de apel faptul că aceasta a încălcat normele de procedură statuate în art. 95 pct. 4, art. 129 alin. (1) pct. 2, art. 132 alin. (1) şi (2) şi art. 480 alin. (4) C. proc. civ., prin raportare la art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, atunci când a stabilit competenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Constanţa, încălcare generată practic de reţinerea eronată a naturii juridice a Contractului de consultanţă şi asistenţă juridică nr. x din 4 noiembrie 2013 încheiat între părţile litigante, calificat greşit drept unul de achiziţie publică.

Înalta Curte constată aşadar că analiza acestei critici de nelegalitate nu poate fi realizată decât în corelaţie cu cea de-a doua critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând, în esenţă, aplicarea greşită a mai multor norme de drept material statuate în O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, respectiv în Legea nr. 99/2016 privind achiziţiile sectoriale, cu consecinţa stabilirii eronate a naturii juridice a Contractului de consultanţă şi asistenţă juridică nr. x din 4 noiembrie 2013 în discuţie.

Din această perspectivă, coroborând actele dosarului cu normele legale invocate, analiza instanţei de recurs relevă faptul că instanţa de prim control judiciar a realizat o judicioasă aplicare atât a dispoziţiilor de drept material, cât şi a celor de drept procesual incidente în cauză.

Aceasta deoarece, prealabil cercetării fondului pretenţiilor deduse judecăţii de recurenta-reclamantă, instanţele au avut a stabili natura litigiului, în sensul de a statua dacă acesta se circumscrie materiei contenciosului administrativ ori materiei civile de drept comun şi, pe cale de consecinţă, dacă este atrasă competenţa materială procesuală de soluţionare a acestuia în primă instanţă în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Constanţa ori în favoarea secţiei Civile a acelei instanţe.

Cum în cauză este necontestat obiectul litigiului în limitele reţinute de instanţele devolutive, respectiv anularea actelor adiţionale la Contractul de consultanţă şi asistenţă juridică nr. x din 4 noiembrie 2013 şi restituirea sumelor plătite în temeiul celor dintâi, apare evident faptul că natura litigiului este indisolubil legată de natura contractului în discuţie, actele adiţionale contestate împrumutând practic caracterul juridic al acestuia din urmă, cum corect a reţinut instanţa de apel, în virtutea principiului general accesorium sequitur principale.

Chestiunea de drept disputată de părţile litigante, obiect de controversă şi între instanţele devolutive, este aceea a naturii juridice a Contractului de consultanţă şi asistenţă juridică nr. x din 4 noiembrie 2013.

Înalta Curte subliniază că, prioritar acestei calificări indispensabile în economia litigiului, se impune stabilirea normelor de drept material aplicabile actului juridic disputat, în contextul succesiunii în timp a unei multitudini de acte normative în materie, prin raportare la data încheierii acestuia - 4 noiembrie 2013 - aflată aşadar sub incidenţa Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

În privinţa legii civile, respectiv a normelor de drept substanţial, art. 6 din noul C. civ. prevede că aceasta este aplicabilă cât timp este în vigoare şi că ea nu are putere retroactivă. Textul consfinţeşte astfel, ca regulă fundamentală de aplicare a legii civile, neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că facta praeterita (trecutul juridic) nu se află sub acţiunea acesteia. Apoi, textul consacră aplicarea imediată a legii civile noi tuturor actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, efectelor acestora, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. În fine, inductiv, se impune ultraactivitatea legii civile vechi, expresie a principiului tempus regit actum, în sensul că actul juridic, o dată încheiat, reprezintă o situaţie juridică definitiv stabilită, care împiedică obligarea părţilor acestuia la a face altceva decât prevedea legea veche, în vigoare la data încheierii actului.

În lumina acestor argumente, Înalta Curte reţine că respectivului contract în discuţie în cauză, încheiat la 4 noiembrie 2013, precum şi actelor adiţionale la acesta îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în vigoare la data încheierii sale şi nu prevederile Legii nr. 99 din 19 mai 2016 privind achiziţiile sectoriale.

Or, în considerarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. f), art. 6 alin. (1) şi Anexei 2 B pct. 21 din O.U.G. nr. 34/2006, contractul de servicii juridice încheiat la data de 4 noiembrie 2013 între recurenta-reclamantă [autoritate contractantă în sensul art. 8 lit. a) din actul normativ citat] şi intimata-pârâtă (prestatoarea serviciilor de consultanţă juridică) are natura unui contract de achiziţie publică, fiind guvernat de normele reglementării - cadru precitate, în conformitate cu prevederile art. 9 lit. a), raportate la cele ale art. 13 din aceasta.

Înalta Curte confirmă şi validează statuarea instanţei de apel, susţinută în apărare şi de către intimata-pârâtă, în sensul că tranşarea calificării juridice a contractului de prestare de servicii juridice în discuţie ca fiind unul de achiziţie publică, apt să antreneze aplicabilitatea O.U.G. nr. 34/2006, nu este condiţionată de atingerea pragurilor valorice menţionate la art. 57 alin. (2), prin raportare la art. 16 alin. (1) din Ordonanţă.

Astfel, irelevanţa preţului contractului pentru finalitatea demersului de faţă rezultă din interpretarea logică, sistematică şi teleologică a prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 şi îndeosebi a celor precitate, de natură să consolideze ideea unei distincţii subtile, dar clare între caracterul juridic al contractului şi procedura impusă autorităţii contractante cu ocazia atribuirii acestuia. Cu alte cuvinte, valoarea contractului, aflată sub pragul instituit prin art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 are influenţă asupra procedurii urmate efectiv de autoritatea contractantă pentru atribuirea în concret a contractului şi nu asupra caracterului acestuia, care rămâne, în sensul legii, unul de achiziţie publică, împrejurare de natură să situeze litigiul de faţă în materia contenciosului administrativ, respectiv a achiziţiilor publice.

În lumina acestor considerente, instanţa supremă apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, examinând critica subsecventă întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca nefondată.

Astfel, se constată că în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea regulilor de procedură necesare şi incidente în vederea stabilirii competenţei materiale procesuale a secţiilor Tribunalului Constanţa în soluţionarea cauzei, prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor, respectiv 29 iunie 2018, în conformitate cu prevederile art. 24 din C. proc. civ., coroborat cu art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, ce instituie regula guvernării fazei judecăţii, în întregul ei, de dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia.

În acest context, faţă de dispoziţiile atributive de competenţă materială procesuală ale art. 530 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, soluţia curţii de apel, de infirmare a competenţei materiale procesuale a secţiei a II-a Civile a Tribunalului Constanţa şi de stabilire a acestei competenţe în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi tribunal apare în deplină concordanţă cu prevederile legale incidente în cauză, obiectul litigiului fiind, faţă de cele ce preced, circumscris materiei achiziţiilor publice.

Cu alte cuvinte, prevederile art. 480 alin. (4) C. proc. civ. au fost aplicate de o manieră judicioasă, neexistând în apel nicio încălcare a normelor de procedură.

În concluzie, în raport cu toate aceste considerente reţinute, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. împotriva deciziei civile nr. 28/22.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 9 iunie 2021.