Validity of loan issuance commission and fixed interest margin clauses under the clarity and non-abusiveness requirements of consumer credit directives

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 27 aprilie 2017, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A., D. au solicitat să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze stipulate în convenţia de credit x din 17.10.2007:

- clauzele referitoare la art. 4.11 lit. a) referitoare la comisionul de acordare a creditului de 1% calculat la valoarea creditului;

- clauza conţinută de art. 2.2 din Actul adiţional nr. x din 29.01.2020 la Condiţiile speciale de creditare şi cea conţinută la art. III pct. 2 şi 3 din Actul adiţional nr. x din 27.01.2010 referitoare la marja fixă;

Să se constate nulitatea absolută a clauzelor sus-menţionate.

Să fie obligate pârâtele să le restituie suma de 1700 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului şi să le plătească dobânda legală aferentă acestei sume, de la data încasării acesteia, 18 octombrie 2007 şi până la data plăţii efective.

Să fie obligate pârâtele să le restituie suma reprezentând diferenţa de dobândă dintre dobânda menţionată în convenţia de credit şi dobânda percepută ulterior şi majorată în mod unilateral.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente diferenţei de dobândă dintre dobânda menţionată în convenţia de credit şi dobânda percepută ulterior şi majorată în mod unilateral de la data achitării fiecărei sume şi până la data plăţii efective a acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 2991 din 4 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D..

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, astfel cum a fost precizată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 61A din 14 ianuarie 2021 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 2991 din 4 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017 şi, ca neîntemeiată, cererea intimatei-pârâte D. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate şi pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, precizată şi completată.

Au invocat faptul că hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 93 lit. c) şi g) din O.G. nr. 21/1992, art. 970 şi art. 5 C. civ. de la 1864.

O primă critică adusă deciziei atacate vizează reţinerea instanţei de apel cu privire la faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cele referitoare la încălcarea exigenţelor bunei-credinţe.

Recurenţii nu au avut posibilitatea de a negocia clauza care reglementează comisionul de acordare, neavând posibilitatea de a influenţa procentul sau modalitatea de aplicare a acestuia, deşi au cunoscut obligaţia de plată.

La data contractării creditului, recurenţii nu au fost informaţi despre faptul că acest comision va genera alte costuri sau va fi perceput, în realitate de două ori, întrucât intră în cuantumul total al creditului şi se plăteşte lunar dobândă. De asemenea, comisionul de acordare credit este perceput de două ori, pentru că intră în componenta marjei fixe, aceasta cuprinzând cota de profit a băncii, dar şi toate costurile legate de acordarea creditului.

O astfel de practică, susţin recurenţii este incorectă şi are drept scop deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor, fiind afectată capacitatea de a se lua o decizie în cunoştinţă de cauză, cu consecinţa încălcării exigenţelor bunei credinţe.

În acest fel comisionul de acordare generează alte costuri, precum creditul principal acordat şi anume dobânzi, comisioane, dobânzi penalizatoare, iar astfel de consecinţe nu puteau fi prevăzute la momentul încheierii contractului de credit, întrucât recurenţii nu aveau reprezentarea modului în care funcţionează această clauză şi nici a consecinţelor economice.

Prin urmare, convenţia nu este clară şi inteligibilă, în sarcina împrumutătorului subzistând obligaţia de a informa corect şi complet consumatorul, inclusiv în ceea ce priveşte modul în care urma a fi aplicat procentul comisionului perceput.

Limbajul uşor inteligibil presupune ca în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate, a obligaţiilor asumate şi în egală măsură a drepturilor contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-26/13.

În condiţiile în care comisionul de acordare a fost inclus în cuantumul sumei acordate cu titlu de credit, iar pentru acesta s-a plătit o dobândă pe termen lung, rezultă că se produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, recurenţii arată că acest comision este abuziv şi prin raportare la art. 15 din Legea nr. 190/1999, care prevede că în sarcina împrumutatului vor fi puse doar cheltuieli aferente întocmirii dosarului şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente, context în care se susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că articolul evocat nu interzice stipularea unor comisioane ca remuneraţie pentru serviciile prestate de bancă.

În cazul contractelor de credit ipotecar, legiuitorul a urmărit să limiteze perceperea unor comisioane nejustificate, or prin contractul părţilor nu se poate deroga de la aceste norme.

O asemenea conduită este contrară bunei-credinţe, fiind vădit abuzivă şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, hotărârea fiind nelegală.

A doua critică adusă deciziei atacate vizează marja fixă, faţă de care instanţa de apel reţinut în mod greşit că aceasta a fost majorată în funcţie de indicele de referinţă, că respectă dispoziţiile art. 93 lit. g) şi h) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi că nu şi-a produs efectele juridice, creditul fiind anticipat restituit.

Prin contractul de credit, în forma sa iniţială, s-a stipulat că rata dobânzii este variabilă, în funcţie de indicele de referinţă, însă majorarea nu a operat în funcţie de indicele de referinţă, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Prin actul adiţional banca şi-a majorat tocmai cota de profit, majorând marja fixă, ceea ce înseamnă că şi-a urmărit scopurile sale prin încheierea actului adiţional, fără a crea în mod real şi efectiv vreo înlesnire recurenţilor.

Chiar dacă nu s-a ajuns la aplicarea marjei fixe, de 8 puncte procentuale, în condiţiile în care creditul a fost rambursat anticipat şi integral imediat după expirarea perioadei de 12 luni, dispoziţia contractuală prezintă relevanţă din perspectiva scopului urmărit de bancă, prin încheierea actului adiţional, respectiv de a crea condiţii mai avantajoase, ceea ce este contrar bunei credinţe, în condiţiile în care scopul încheierii actului adiţional a fost acordarea unor înlesniri de plată.

De asemenea, în mod greşit, arată recurenţii, instanţa de apel a statuat că nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 93 lit. e), g) şi h) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor or, aşa cum s-a arătat banca a majorat marja fixă, ceea ce înseamnă majorarea cotei sale de profit, conduită care este prohibită de lege, ceea ce atrage un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi încălcarea exigenţei bunei credinţe. Banca avea dreptul de a modifica dobânda periodic, însă exclusiv în funcţie de variaţiile indicelui de referinţă, regula aplicabilă fiind în sensul că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, condiţie neîndeplinită în cauză.

Pentru toate aceste considerente, recurenţii se consideră îndreptăţiţi să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 9 decembrie 2021, intimata-pârâtă E. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefundat şi menţinerea deciziei atacate.

Prin întâmpinarea depusă, la 24 decembrie, intimata-pârâtă D. a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 februarie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 61 A din 14 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 9 iunie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care Înalta Curte va analiza memoriul de recurs din această perspectivă, având în vedere că recurenţii nu şi-au încadrat în drept calea de atac exercitată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat greşit art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte natura abuzivă a clauzei referitoare la comisionul de acordare cuprinse în art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x/17.10.2007, având ca obiect acordarea unui credit ipotecar în valoare de 170.000 CHF, cu obligaţia rambursării acestuia în 180 rate lunare.

Totodată, au invocat faptul că hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 93 lit. c) şi g) din O.G. nr. 21/1992, art. 970 şi art. 5 C. civ. de la 1864.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a apreciat în sensul legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserată la art. 4.11 lit. a), clauză prin care s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligaţia de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 1700 CHF, se constată că în mod legal şi corespunzător instanţa a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze, că nemulţumirile ulterioare ale recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume nu echivalează cu perceperea acestuia de două ori, prin includerea lui în costul creditului, cu alte costuri adiţionale, iar a doua oară, fiind perceput în cadrul componentei marjă fixă, aspect ce ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cum consideră reclamanţii şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 4.11 lit. a) nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenţii că acest caracter clar şi inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat.

În acest context se susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile de principiu potrivit cărora "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente documentaţiei de credit", cum dispune art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum şi prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, evocate de recurenţi, au în vedere suportarea cheltuielilor aferente încheierii contractului de credit, însă nu interzic stipularea unor comisioane ca remuneraţie pentru diferitele servicii prestate de către bancă.

Cu toate acestea, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea condiţiilor convenţiei.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurenţii au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de acordare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care aceştia au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Aşadar, instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare sunt neîntemeiate, context în care soluţia instanţei de apel se impune a fi menţinută sub acest aspect.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii critică hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte marja fixă, apreciind că în mod greşit s-a reţinut că aceasta a fost majorată în funcţie de indicele de referinţă, că respectă dispoziţiile art. 93 lit. g) şi h) din O.G. nr. 21/1992 privind proiecţia consumatorilor şi, de asemenea, că nu şi-a produs efectele juridice, creditul fiind restituit anticipat.

În acest context, se reţine că creanţa băncii rezultată din contractul de credit nr. x/17.10.2007 a fost cesionată de C. S.A. către cesionarul D.. care, la data de 29 ianuarie 2010 a încheiat cu împrumutaţii A. şi B. actul adiţional nr. x la contractul de credit, prin care părţile au convenit o dobândă fixă de 5,50% pentru o perioadă de 12 luni, urmând ca ulterior, dobânda contractuală să fie variabilă şi să se calculeze după formula stipulată la art. III.2 din condiţiile generale, respectiv marja fixă a băncii de 8 puncte procentuale plus LIBOR la 6 luni.

Totodată trebuie reţinut faptul că, la 4 februarie 2011, după trecerea celor 12 luni convenite cu dobânda fixă de 5,50%, împrumutaţii au rambursat integral şi anticipat creditul primit, în temeiul contractului nr. x/17.10.2007.

Astfel, reclamanţii au contestat formula de calcul a dobânzii variabile în privinţa componentei sale fixe, respectiv prin raportare la cuantumul marjei fixe de 8 puncte procentuale, relevant fiind faptul că o atare formulă nu a fost aplicată deoarece a intervenit rambursarea integrală şi anticipată a creditului la data de 4 februarie 2011.

În acest context, se reţine că marja fixă avută în vedere pentru determinarea cuantumului variabil al dobânzii contractuale a fost clar exprimată în actul adiţional încheiat între părţi, fiind pe deplin cunoscută împrumutaţilor chiar la momentul semnării actului adiţional, ceea ce exclude reţinerea încălcării de către bancă a obligaţiei sale de informare şi, implicit, reţinerea vreunei rele-credinţe din partea creditorului.

În privinţa perceperii şi stipulării unei marje fixe a dobânzii contractuale percepute, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că clauza contestată se referă la preţul contractului de credit, fiind clar şi inteligibil exprimată, iar pe de altă parte, că această clauză vizând marja fixă de 8 puncte procentuale nu a fost în măsură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât stabilirea marjei fixe a avut în vedere indicele variabil din formula de calcul a dobânzii, aspect ce nu conduce în mod automat la concluzia lipsei bunei-credinţe a băncii.

În acest sens, nu pot fi reţinute susţinerilor reclamanţilor privind încălcarea prevederilor art. 9 lit. e), g) şi h) din O.U.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, întrucât formula de calcul a dobânzii variabile respectă exigenţele acestor prevederi, deoarece este stipulată explicit în cuprinsul actului adiţional, iar variaţia nu depinde de voinţa unilaterală a băncii, ci de o marjă fixă stabilită de ambele părţi, la care se adaugă un indice variabil obiectiv şi verificabil, LIBOR la 6 luni.

Prin urmare, nu se poate reţine o modificare unilaterală a nivelului dobânzii variabile, ci ajustarea acesteia prin actul adiţional nr. x la contractul de credit s-a făcut pe baza consimţământului părţilor la momentul semnării actului adiţional, iar dacă reclamanţii nu erau de acord cu conţinutul actului adiţional, aceştia aveau posibilitatea refuzării însuşirii respectivei modificări a marjei, ca element distinct în formula de calcul a dobânzii contractuale.

Totodată, se reţine că potrivit actului adiţional menţionat, dobânda contractuală variază, după o perioadă de 12 luni, în funcţie de LIBOR la 6 luni, adică independent de voinţa creditorului, fiind astfel respectate dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului, în condiţiile în care, menţionarea în actul adiţional a formulei de calcul a dobânzii variabile, formulă care are în vedere, alături de indicele LIBOR la 6 luni, o marjă fixă de 8 puncte procentuale, asumată de către ambele părţi prin semnarea actului menţionat, s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil, deşi această variaţie a dobânzii nu s-a produs în concret, ca urmare a rambursării anticipate şi integrale a sumei împrumutate la data de 4 februarie 2011.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenţi să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceştia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 61 A din 14 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 61 A din 14 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. şi E. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2022.