Film Fund contribution: recovery of statutory late-payment penalties versus other fiscal accessories

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 4 noiembrie 2016 sub dosar nr. x/2016, reclamantul Centrul Naţional al Cinematografiei, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 5.037.934,57 RON actualizată de rata inflaţiei reprezentând: 437.649,96 RON cotă obligatorie la Fondul Cinematografic la data de 31.10.2015, conform art. 13 alin. (1) lit. e) şi art. 14 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia şi 4.600.284,61 RON majorări, dobânzi, penalităţi pentru neplata în termen a contribuţiei obligatorii calculată până la data de 31 octombrie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare. A admis acţiunea precizată formulată de reclamantul Centrul National al Cinematografiei, în contradictoriu cu pârâta A. şi a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: 4,17 RON reprezentând rest de plată către contribuţia obligatorie (2009-2015); 3.920.859,31 RON reprezentând rest de plată accesorii datorate (dobânzi şi penalităţi) pentru neplata în termen a cotei de contribuţie la Fondul Cinematografic pentru perioada februarie 2009 - 31 octombrie 2015 şi 3.191 RON cheltuieli de judecată onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta A. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 414/2019 din 4 martie 2019 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2605 din 16 decembrie 2020, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 414/2019 din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 1046/2021 din 7 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de pârâta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A schimbat în parte soluţia primei instanţe în sensul în care a înlăturat obligaţia pârâtei de achitare a altor categorii de accesorii, cu excepţia penalităţilor în cuantum de 3.087.398,56 RON. A fost menţinută în rest soluţia. A obligat intimata la plata cheltuielilor ocazionate de admiterea în parte a motivelor de apel, respectiv plata sumei de 6469,81 RON (5969,81 RON taxa judiciară de timbru şi 500 RON onorariu expert parte).

Împotriva acestei decizii, reclamantul Centrul National al Cinematografiei, a declarat recurs principal, iar pârâta A. S.A. a declarat recurs incident.

Motivele de casare privind recursul reclamantului Centrul National al Cinematografiei

Prin memoriul de recurs, reclamantul Centrul National al Cinematografiei a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Cu privire la motivul de casare evocat, recurentul consideră că hotărârea atacată este nelegală, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa nr. 39/2005 privind cinematografia.

Astfel, conform dispoziţiilor evocate, pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate de operatorii economici, potrivit prevederilor art. 13 din acelaşi act normativ, se percep penalităţi de întârziere în conformitate cu reglementările legale privind regimul impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.

Aşadar, în lumina prevederilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii rezultă din raporturile de drept material fiscal, iar aşa cum prevăd dispoziţiile alin. (2) lit. b) ale aceluiaşi articol, din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi patrimoniale constând în dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii. Aceste creanţe sunt creanţe fiscale accesorii.

Astfel cum s-a reţinut şi în decizia atacată, creanţa în litigiu este o creanţă de natură fiscală, iar în ceea ce priveşte penalităţile, majorările de întârziere şi celelalte accesorii, acestea urmează regimul legal al taxelor şi impozitelor la bugetul de stat, context în care recurentul apreciază că instanţa de apel, rejudecând cauza, a aplicat greşit normele de drept material, astfel fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâta A. SA

Prin cererea de recurs formulată, pârâta A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., admiterea recursului incident, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest context, susţine încălcarea prevederilor art. 6, art. 22 şi 501 din C. proc. civ., întrucât în rejudecarea apelului, în temeiul art. 501 alin. (4) C. proc. civ. şi în considerarea dispoziţiilor deciziei de casare, pârâta a solicitat instanţei de apel încuviinţarea administrării unei expertize contabile pentru determinarea cuantumului penalităţilor de întârziere (rezultate din achitarea cu întârziere a contribuţiilor aferente perioadei februarie 2009 -31 octombrie 2015) ramase neachitate către reclamant.

În acest sens, arată că instanţa de apel a respins ca inadmisibilă solicitarea de administrare a expertizei contabile, considerând că limitele casării nu impun şi nu deschid calea administrării unei noi expertize, astfel că, prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 6, art. 22 şi 501 C. proc. civ., întrucât în cazul de faţă proba solicitată este admisibilă în conformitate cu art. 501 alin. (4) din acelaşi act normativ.

În acest context, recurenta apreciază înrăutăţirea situaţiei A. în propria cale de atac, ce vizează nerespectarea principiului disponibilităţii, întrucât instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.

Faţă de această împrejurare, solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că la judecata pe fond a cauzei, după realizarea raportului de expertiză în cauză, reclamantul prin notele scrise depuse, şi-a restrâns obiectul valoric al cererii de chemare în judecată la nivelul sumelor stabilite de expertul desemnat în răspunsul la obiectul nr. 4 al raportului şi detaliate în Anexa IV, respectiv: 4,17 RON, reprezentând contribuţie 1% de plată la fondul cinematografic; 3.920.859,31 RON, reprezentând dobânzi si penalităţi.

Aşadar, din suma totală de 3.920.859,31 RON pretinsă la plata de către CNC cu titlu de accesorii, doar 384.299,91 RON reprezintă penalităţi, diferenţa semnificativă de 3.536.599,40 RON reprezentând dobânzi.

Or, această ultimă categorie de accesorii - dobânda nu poate fi percepută potrivit deciziei de casare, CNC nefiind îndreptăţit la plata acesteia.

Faţă de aceste aspecte, recurenta susţine că este evident că prin decizia atacată, decizie prin care instanţa a obligat A. să achite către CNC cu titlu de penalităţi de întârziere suma de 3.087.398,56 RON, respectiv o sumă mult mare decât cea pretinsă chiar de către reclamant cu acest titlu prin cererea precizată (384.299,91 RON) şi semnificativ mai mare faţă de suma penalităţilor de întârziere la care societatea pârâtă a fost obligată la plata de către instanţa de fond (384.299,91 RON) instanţa a înrăutăţit situaţia A. în propria cale de atac şi a acordat reclamantei mai mult decât a cerut prin cererea precizată, context în care apreciază că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 9, art. 397, art. 478 alin. (3), art. 477 alin. (1) şi art. 481 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinarea la recursul incident, recurenta Centrul National al Cinematografiei a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei ca nefondate şi respingerea recursului incident.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 februarie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2022 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursul principal, Înalta Curte îl va reţine ca nefondat, în cauză fiind aplicate în mod corect dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa nr. 39/2005 privind cinematografia, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Conform dispoziţiilor evocate, pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate de operatorii economici, potrivit prevederilor art. 13 din acelaşi act normativ, se percep penalităţi de întârziere în conformitate cu reglementările legale privind regimul impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.

Aşadar, textul de lege limitează posibilitatea acoperirii prejudiciului doar la perceperea penalităţilor de întârziere, plata altor accesorii nefiind prevăzută de lege, astfel că nu poate fi extinsă pe cale de interpretare.

Prin urmare, deşi creanţa în litigiu are caracter fiscal, atâta timp cât legiuitorul a limitat plata accesoriilor doar la perceperea penalităţilor de întârziere, rezultă că instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material înlăturând obligaţia reţinută de prima instanţă în sarcina pârâtei de achitare a altor categorii de accesorii, cu excepţia penalităţilor.

Înalta Curte va reţine ca fondat recursul incident formulat de pârâtă, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susţinut încălcarea prevederilor art. 6, art. 22 şi 501 din C. proc. civ., arătându-se că, în rejudecarea apelului, în temeiul art. 501 alin. (4) C. proc. civ. şi în considerarea dispoziţiilor deciziei de casare, deşi a solicitat instanţei de apel încuviinţarea administrării unei expertize contabile pentru determinarea cuantumului penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a respins proba ca inadmisibilă, considerând că limitele casării nu impun şi nu deschid calea administrării unei noi expertize.

Critica este fondată având în vedere că, potrivit art. 501 alin. (4) C. proc. civ., în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, prin urmare instanţa de apel trebuia să administreze probele necesare pentru lămurirea situaţiei de fapt cu atât mai mult cu cât, în cauză, prin decizia de casare s-a reţinut greşita aplicare a art. 15 din O.G. nr. 39/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 238/2006 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia.

Prin urmare, instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. trebuia să lămurească cuantumul penalităţilor de întârziere verificând apărările pârâtei privind includerea altor accesorii în suma acordată de instanţa de apel cu titlu de penalităţi de întârziere.

În rejudecarea cauzei, în limitele arătate, instanţa de apel urmează să stabilească cuantumul penalităţilor de întârziere datorate de pârâtă având în vedere suma pretinsă de reclamant cu acest titlu, sens în care, potrivit art. art. 501 alin. (4) C. proc. civ. poate administra orice probe prevăzute de lege.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant Centrul Naţional al Cinematografiei împotriva deciziei civile nr. 1046/2021 din 07 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (2). C. proc. civ., constatând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant CENTRUL NAŢIONAL AL CINEMATOGRAFIEI împotriva deciziei civile nr. 1046/2021 din 07 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2022.