Corporate director liability for business judgment: diligence, board awareness, and validity of incomplete cheques under Law 31/1990

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. x/15.10.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumei de 1.523.725,18 RON reprezentând daune cauzate ca urmare a perfectării şi derulării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012 cu S.C. D. S.R.L.

Tribunalul Tulcea, prin sentinţa civilă nr. 1545 din 19 noiembrie 2019, a respins acţiunea introductivă.

Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. a fost respins de Curtea de apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia civilă nr. 44 de la 25 ianuarie 2021.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei atacate si trimiterea cauzei instanţei de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 72, art. 73. art. 143, art. 1431, art. 1432 art. 1441, art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, a art. 1 şi 84 din Legea nr. 59/1934 şi a dispoziţiilor Normei nr. 7 din 8 martie 1994.

Autorul căii de atac a arătat că, în cauza dedusă judecăţii, Consiliul de Administraţie a procedat la delegarea conducerii societăţii către directorii acesteia, care presupune o divizare a administraţiei între managementul ce revine directorilor şi supravegherea ce ramâne administratorilor.

Potrivit art. 1432 din Legea 31/1990, în cazul delegării atribuţiilor de conducere către directori, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general, iar consiliul de administraţie păstrează puterea de reprezentare numai în raport cu directorii; întrucât A. S.A. este listată pe piaţa de capital, iar situaţiile sale financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară, delegarea conducerii societăţii este obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Din interpretarea art. 1431 alin. (1) din Legea 31/1990 rezultă că singurele decizii pe care nu le pot lua directorii sunt cele date prin lege sau actul constitutiv în competenţa exclusivă a A.G.A. sau a Consiliului de Administraţie.

În aceste condiţii, perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu D. S.R.L era un act juridic de competenţa exclusivă a conducerii executive, care nu a negat că a perfectat acest contract şi că a fost singura care a participat la negocierile privind semnarea şi executarea acestui contract.

Faptul că Preşedintele Consiliului de Administraţie a fost informat de conducerea executivă cu privire la rezultatul negocierilor purtate în vederea perfectării unui anumit contract comercial sau că doi dintre membrii Consiliului de Administraţie au fost informaţi cu privire la perfectarea unui anumit contract şi cu privire la clauzele contractuale nu este de natură a înlătura răspunderea directorilor.

Directorii au obligaţia de informa consiliul de administraţie, în mod regulat şi cuprinzător, cu privire la operaţiunile întreprinse si la cele avute în vedere, potrivit art. 1431 alin. (3) din Legea 31/1990, iar exercitarea obligaţiei de informare nu este de natură a înlătura răspunderea directorilor, cauzele de înlăturare a răspunderii acestora fiind cele expres prevăzute în art. 1441 alin. (2) si 3 coroborat cu prevederile art. 152 din Legea nr. 31/1990.

În situaţia în care, prin decizia Curţii de Apel s-a reţinut că decizia de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare cu societatea D. S.R.L. a aparţinut conducerii executive a societăţii (chiar dacă aceasta a fost luată în vederea punerii în executare a unei decizii de C.A. din luna mai 2012 vizând înstrăinarea întregului stoc de grâu), nu poate fi înlăturată răspunderea directorilor numai ca urmare a informării Consiliului de Administraţie cu privire la decizia luata.

Recurenta a arătat că instanţa urmează a constata ca vânzarea stocurilor înainte de începerea unui nou an agricol era o procedură uzuală a societăţii, aspect care rezultă din probatoriile administrate în cauză, anume declaraţiile martorilor E. si F..

În acest sens, aşa cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, nu a existat nicio decizie a Consiliului de Administraţie care să vizeze perfectarea acestui contract şi prin care să se aprobe clauzele contractuale şi condiţiile în care acest contract urma să fie derulat, declaraţiile date de Preşedintele Consiliului de Administraţie (E.) si administratorul G. fiind în sensul că decizia de a perfecta contractul a fost exclusiv o decizie a conducerii executive.

În ceea ce priveşte înlăturarea răspunderii directorilor ca urmare a aplicării prevederilor art. 1441 alin. (2) şi (3) coroborate cu prevederile art. 152 din Legea 31/1990, recurenta a considerat că s-a făcut o aplicare greşită a acestor prevederi legale, în condiţiile în care administratorii şi directorii au obligaţia de a îşi exercita mandatul cu loialitate şi în interesul societăţii şi să depună diligente sporite în administrare comparativ cu administrarea propriului patrimoniu, indiferent după cum mandatul este remunerat sau nu.

Aşadar, decizia pârâţilor de a perfecta contractul, fără a efectua nicio verificare a situaţiei financiare a partenerului contractual, reflectă încălcarea obligaţiilor prevăzute de art. 152 alin. (1) coroborat cu art. 1441 din Legea nr. 31/1990, respectiv aceea de a îşi exercita mandatul cu prudenţa si diligenţa unui bun administrator, în interesul exclusiv al societăţii.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor legale vizând fila C.E.C., atunci când a reţinut că primirea unei file C.E.C. necompletate este permisă de lege, având în vedere probatoriul administrat şi, în ceea ce priveşte Norma nr. 7 din 8 martie 1994, aceasta are un rang normativ inferior Legii nr. 59/1934, astfel încât instanţa de apel ar fi trebuit sa aibă în vedere prevederile exprese ale Legii nr. 59/1934 cu privire la elementele esenţiale ale filei C.E.C.

Totodată, decizia de a nu introduce la plata fila C.E.C. a fost luată de către intimaţi fără a avea la baza informaţii suficiente, în scopul de a evita o insolvenţă a societăţii D. S.R.L. şi nu în interesul societăţii A. S.A.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; intimata C. a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 9 februarie 2022, s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

În cercetarea motivelor de recurs formulate, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor şi concluziile instanţei asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanţei devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor procesuale şi materiale.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea dispoziţiilor privind funcţionarea şi administrarea societăţilor şi a unor prevederi referitoare la instrumentele de plată.

Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii sau dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material.

Astfel, în concepţia Legii nr. 31/1990, raporturile dintre directori şi societate sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute de legea societăţilor; potrivit legii, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.

Este adevărat că răspunderea directorilor se va aprecia după criterii obiective, care presupun compararea activităţii acestuia cu cea a unei persoane diligente care acţionează cu grijă pentru apărarea drepturilor şi intereselor societăţii, însă, în cazul dedus judecăţii, încheierea contractului de vînzare - cumpărare nr. x din 7 iunie 2012 cu S.C. D. S.R.L. s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 1441 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Contrar susţinerilor recurentei, deşi directorul general a participat împreună cu directorul tehnic la negocierea contractului, aceştia au colaborat tot timpul cu preşedintele C.A. în ceea ce priveşte perfectarea contractului, nefiind o decizie luată unilateral; de altfel, criteriul ofertei celei mai bune a avut în vedere faptul că era vizată întreaga cantitate de grâu, atât cel panificabil, cât si cel nepanificabil (furajer) pe care o deţinea recurenta, deoarece în scurt timp urma să apară grâul nou, lucru ce-ar fi atras diminuarea preţului grâului vândut de aceasta.

Reglementând exercitarea mandatului, dispoziţiile art. 1441 alin. (1) coroborate cu art. 152 din Legea nr. 31/1990, prevăd că directorii îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator. Obligaţia prevăzută la alin. (1) nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri, directorul este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate, astfel cum rezultă din alin. (2) al aceluiaşi articol. Potrivit art. 1441 alin. (3), "decizia de afaceri în sensul prezentei legi, este orice decizie de a lua sau de a nu lua anumite măsuri cu privire la administrarea societăţii".

În alţi termeni, aceştia au obligaţia de a-şi executa mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, manifestând comportamentul pe care, în circumstanţe similare, o persoană rezonabilă şi un bun administrator, l-ar manifesta faţă de propriile afaceri.

De asemenea, directorii au obligaţia de a acţiona în interesul societăţii, cu loialitate şi pe baza unor informaţii adecvate.

Or, contrar susţinerilor recurentei - reclamante, instanţa de apel a reţinut corect, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză şi pe baza probatoriului administrat care nu mai poate fi reevaluat în recurs, că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii directorilor în executarea mandatului.

Prin urmare, în absenţa indicării unei dispoziţii legale sau a unei clauze stipulate în actul constitutiv, din care să rezulte că perfectarea contractului de vânzare - cumpărare era condiţionată de existenţa aprobării tuturor clauzelor contractuale de către consiliul de administraţie sau de luarea în calcul a anumitor indicatori economici şi/sau financiari, susţinerile recurentei rămân în limitele unei interpretări proprii, fără relevanţă juridică.

De altfel, chiar şi în ipoteza existenţei unei dispoziţii legale sau statutare privind condiţionarea expresă a perfectării contractului de avizul consiliului de administraţie, tot nu s-ar putea pune în discuţie răspunderea directorilor, în lipsa unor dovezi certe din care să rezulte că aceştia au acţionat contrar interesului societăţii. Analiza de legalitate efectuată de instanţa de judecată sub aspectul conduitei directorilor, circumstanţiată dispoziţiilor art. 1441 şi urm. din Legea nr. 31/1990, nu poate interfera cu oportunitatea actului încheiat, care poate fi cenzurat de către organul decizional al societăţii, în condiţiile şi cazurile prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, analiza efectuată de instanţa de judecată în privinţa limitelor exercitării mandatului cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator nu poate viza verificarea oportunităţii adoptării unei decizii de afaceri care, chiar şi dacă se va dovedi inadecvată, va fi evaluată strict prin raportare la caracterul rezonabil al acesteia la momentul luării.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1442 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, directorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit art. 72 şi 73; art. 72 din Legea nr. 31/1990 prevede că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. De esenţa raporturilor juridice de mandat este şi posibilitatea confirmării, ratificării acestuia, de către mandant în speţă societate, ulterior îndeplinirii anumitor acte de către mandatar, respectiv administratori.

În acest context, în materia răspunderii administratorilor societăţilor comerciale, potrivit dispoziţiilor art. 1441 şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990, aceasta nu va putea opera atunci când, chiar ulterior executării anumitor acte sau adoptării unor decizii de către aceştia, adunarea generală a acţionarilor adopta o hotărâre prin care confirmă, chiar şi implicit, actele executate sau deciziile adoptate de către directori, întrucât în astfel de cazuri însăşi voinţa socială este în deplină concordanţă cu acţiunile acestora. Or, într-o astfel de situaţie, este evident că acţiunile acestora au fost conforme voinţei sociale, ceea ce exclude posibilitatea angajării răspunderii acestora faţă de societate.

În egală măsură, Înalta Curte observă că această susţinere a recurentei - justificată prin succesiunea în timp a acţiunilor întreprinse de directori, anume: aducerea la cunoştinţa consiliului de administraţie a premiselor încheierii contractului de vânzare - cumpărare, faptul că acesta corespundea cu voinţa societăţii, manifestată în mandatul acordat directorilor, decizia privind neintroducerea la plată a filei C.E.C. emisă de cumpărător la încheierea contractului de vânzare- cumpărare, neverificarea situaţiei financiare a societăţii debitoare, vizează aspecte referitoare la starea de fapt şi modul de interpretare a probelor şi o atare analiză este atributul exclusiv al instanţei de apel, fiind exclusă în recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac.

Aşadar, plecând de la situaţia de fapt asupra căreia Înalta Curte nu poate reveni, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite.

Totodată, este de menţionat că dispoziţiilor Normei nr. 7 din 8 martie 1994 privind comerţul făcut de instituţiile de credit cu cecuri permit primirea unei file C.E.C. necompletată cu menţiunile referitoare la sumă, astfel încât, în raport cu temeiul juridic al acţiunii introductive, nu poate fi angajată răspunderea directorilor sub acest aspect; Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei privind raportul dintre norme şi lege, având în vedere că acestea (normele) detaliază/clarifică aspectele de interpretare a textelor legale în cauză şi nu se aplică în contra acestora.

Prin urmare, în desfăşurarea unei afaceri, orice raport contractual încheiat sau decizie luată implică o doză de risc, însă intimaţii nu au acţionat contrar intereselor societăţii şi s-au aflat într-o permanentă consultare cu consiliul de administraţie, nefiind o angajare a societăţii în mod unilateral hotărâtă, dat fiind contextul învederat.

Examenul hotărârii recurate permite instanţei supreme să reţină că instanţa de apel a subliniat, în mod decisiv, chiar repetat, că la momentul încheierii contractului intimaţii pârâţi au acţionat cu diligenţă şi au prevăzut remedii şi măsuri pentru evitarea prejudiciilor, anume emiterea unei file C.E.C. şi cea de plată a penalităţilor de întârziere în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată la termen.

Faţă de cele ce preced, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Reţinând culpa procesuală în sarcina recurentei, aceasta va fi obligată la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, justificată cu chitanţa aflată la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 44 din 25 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamanta S.C. A. S.A. la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.