Abusiveness of unilateral interest margin modification and exclusivity of currency denomination clauses under Consumer Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 martie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând:

- constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2 si 1.3 lit. A) şi B) şi art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 23 octombrie 2007;

- obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit la zi, raportat la evoluţia indicelui Libor la 3 luni şi la marja fixa a băncii în valoare de 4.3 p.p;

- obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variaţia indicelui Libor la 3 luni şi la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului de credit;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare şi cu titlu de dobândă excedentară;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia;

- stabilizarea şi îngheţarea cursului de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 16870/2015 din 24 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015 la 12 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 7459 din 23 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C., obligându-i, totodată, pe reclamanţi la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 7459 din 23 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2042A/2017 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 7459 din 23 noiembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că a admis în parte cererea; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 5.1 în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei conform deciziei băncii; a obligat-o pe intimata-pârâtă să restituie apelanţilor-reclamanţi sumele încasate în temeiul clauzei anulate, reprezentând diferenţa dintre dobânda percepută şi cea datorată conform formulei de calcul cuprinzând marja de 4,3 aferentă perioadei 22 mai 2009 - 12 martie 2015; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C.

I. Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea căii extraordinare de atac exercitate şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar şi al îngheţării cursului valutar CHF.

În motivarea recursului, s-a arătat în principal că instanţa de apel nu a analizat în concret clauzele contractuale referitoare la comisionul de acordare a creditului şi la cel de rambursare anticipată.

Privitor la comisionul de acordare, reţinut de instanţa de apel ca fiind perceput în mod întemeiat, recurenţii susţin că în mod părtinitor Curtea nu a menţionat valoarea acestuia de 4.580 CHF, aspect ce ar fi condus la concluzia evidentă că profesionistul îşi arogă un avantaj injust, creând astfel un dezechilibru contractual vădit între prestaţiile celor două părţi.

În opinia recurenţilor, suma percepută de bancă cu acest titlu este foarte mare, iar contraprestaţia acesteia este pratic inexistentă, de vreme ce analiza datelor împrumutaţilor pentru acordarea creditului vizează tot protejarea intereselor băncii, respectiv asigurarea rambursării creditului.

Referitor la comisionul de rambursare anticipată, reclamanţi susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nulitatea ar putea fi constatată doar în cazul în care ar fi fost percepută o sumă de bani în baza acestei prevederi contractuale. Această susţinere a fost apreciată de recurenţii-reclamanţi ca fiind total eronată, întrucât, activată sau nu, clauza există în contract şi poate fi aplicată în viitor dacă împrumutaţii intenţionează să plătească anticipat vreo sumă de bani, ceea ce este tot în interesul băncii.

De asemenea, autorii căii de atac susţin că instanţa de prim control judiciar a făcut o aplicare greşită a dreptului material incident convenţiei de credit, conducând la o soluţie injustă şi nelegală privind clauzele defăimate ca fiind abuzive, respectiv clauzele ce reglementează riscul valutar şi returnarea împrumutului în CHF, deşi suma creditată le-a fost acordată reclamanţilor în RON, iar nu în CHF.

Referitor la clauza de risc valutar, arată că instanţa de apel a procedat la o analiză din perspectiva Hotărârii C.J.U.E. în cauza C-186/16 - Andriciuc, însă fără a verifica dacă sunt sau nu întrunite condiţiile pentru declararea abuzivă a unei clauze, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual şi reaua-credinţă a băncii.

Recurenţii evocă dezlegările date de C.J.U.E. în cauzele C-484/08 şi C-241/98 şi susţin că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că există o redactare a clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil, câtă vreme din perspectiva legislaţiei de protecţie a consumatorilor limbajul clar presupune nu numai o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci şi negociere şi informare cu privire la conţinutul contractului şi acordarea unui răgaz de reflecţie asupra acestuia.

În ceea ce priveşte limbajul inteligibil, arată că această cerinţă presupune ca împrumutaţii să aibă reprezentarea consecinţelor contractului.

Totodată, arată că în mod greşit curtea de apel a reţinut că împrumutaţilor li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să se ţină seama că, în esenţă, nu au încasat CHF, ci au încasat sau tras RON, potrivit extrasului de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Recurenţii mai critică decizia atacată arătând că în considerentele acesteia au fost reţinute motive contradictorii, în sensul că acţiunea este guvernată de Legea nr. 193/2000 - lege specială, dar şi de principiul nominalismului, ceea ce în opinia lor constituie în mod vădit o contradicţie din punct de vedere juridic.

Din această perspectivă, au notat că principiul nominalismului ar fi fost aplicabil doar dacă acţiunea introductivă ar fi fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală sau pe nulitatea absolută.

În considerarea celor anterior expuse, recurenţii-reclamanţi solicită casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâtă a solicitat în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

II. Prin cererea de recurs recurenta-pârâtă C. S.A. (în prezent D.) a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate prin raportare la motivele de nelegalitate invocate.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că prevederile de la art. 5.1 din convenţia de credit ar avea un caracter abuziv, hotărârea fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, a art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă a redat conţinutul textelor legale pretins nesocotite de instanţa de apel şi textul clauzei al cărei caracter abuziv a fost constatat şi a arătat în primul rând că modificarea dobânzii a fost generată de creşterea costurilor de finanţare, care depind în mare măsură de riscul de ţară, iar după încheierea contractului indicatorul C.D.S. (Credit Default Swap) a crescut spectaculos începând cu septembrie 2008, antrenând majorarea dobânzii. Sub acelaşi aspect, recurenta-pârâtă a arătat şi că a notificat reclamanţilor intenţia de majorare a marjei băncii, precum şi faptul că aceştia aveau posibilitatea de a rezilia contractul în termen de 30 de zile.

Referitor la condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă le-a enumerat, a susţinut că acestea sunt prevăzute cumulativ, că nu este prezumat caracterul abuziv al clauzelor, fie ele şi dintr-un contract de adeziune şi că, în esenţă, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită în speţă.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, susţinând că în mod greşit nu s-a validat actul adiţional încheiat în aplicarea acestui text legal; în acest sens, s-a arătat că banca a dat dovadă de bună-credinţă în informarea împrumutaţilor şi a precizat că informarea nu trebuie făcută neapărat pe suport de hârtie, actul normativ impunând ca acest proces să fie efectiv, ceea ce s-a şi întâmplat în cauză.

A fost criticată şi dispoziţia de restituire a sumei achitate cu titlu de dobândă nedatorată, sens în care au fost redate considerentele unei decizii de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, a solicitat admiterea recursului propriu şi casarea deciziei atacate în limita criticilor formulate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 26 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la data de 11 iunie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea 11 iunie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 6 aprilie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A., nu pot fi reţinute criticile aduse, acestea fiind nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate sunt nefondate deoarece susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la inexistenţa motivării sunt formale şi exprimă nemulţumirea acestora faţă de modul în care curtea de apel a analizat clauzele contractuale privind comisionul de acordare şi cel de rambursare anticipată. Criticile prin care se arată că instanţa de apel a motivat în mod greşit aplicarea princpiului nominalismului nu pot fi cenzurate prin raportare la dispoziţiile cazului de casare invocat, neînscriindu-se în niciuna din tezele acestui text de lege.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Cu referire la comisionul de acordare - art. 1.3 lit. a) din contract, Înalta Curte reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei denunţate a fost realizată de instanţele de fond din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevantă fiind în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţele de fond au aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi au reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil şi că există contraprestaţie, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Totodată, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, se reţine faptul că, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată - art. 1.3 lit. b) din contract, criticile recurenţilor-reclamanţi sunt neîntemeiate, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, faţă de faptul că acesta nu mai există în contract dupa semnarea actului adiţional nr. x/12.03.2015, iar până la data eliminării acestui comision din contract, clauza privind rambursarea anticipată nu a fost efectiv aplicată.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar sunt neîntemeiate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi. În sprijinul calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei menţiuni exprese în contract pot fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.), nu pot fi reţinute criticile aduse, acestea fiind nefondate.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând o aplicare greşită prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează dobânda, având în vedere că acestea au fost redactate în mod clar şi inteligibil, nefiind astfel necesare explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul evoluţiei dobânzii prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit.

Aşadar, în ceea ce priveşte clauza inserată la art. 5. 1 din contractul de credit, se constată că soluţia de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute de către cele două instanţe este legală şi temeinică.

Clauza de la art. 1.2 prevede că dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, Euribor la 3 luni şi marja de 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă.

Totodată, clauza de la art. 5.1 prevede că dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.

Clauza prevăzută la art. 5.1 din contract, în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, are caracter abuziv întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 şi art. 5.1 din contract, nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii/marjei, context în care, clauza în discuţie este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, C.J.U.E. a statuat că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, anterior menţionată, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

În concluzie, în mod just a reţinut instanţa de apel că în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a marjei băncii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a unei componente a dobânzii (marja), fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ.

Totodată, nu poate fi reţinută apărarea recurentei întemeiată pe dispoziţiile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite.

C.J.U.E. a reţinut în hotărârea pronunţată în cauza C-472/10, paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Prin aceste dispoziţii legale, s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit, acesta nefiind redactat într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reţinut de instanţa de apel, modificarea clauzei referitoare la dobândă a fost efectuată de bancă în detrimentul recurenţilor-reclamanţi, prin mărirea marjei de la 4,3% la 6,3%, acest fapt fiind de natură a determina creşterea dobânzii stabilite iniţial prin contractul de credit.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Critica adusă deciziei atacate, privind soluţia de restituire de către bancă a sumelor reprezentând diferenţele de dobândă ca urmare a majorării marjei, este nefondată, întrucât clauzele contractului în forma iniţială referitoare la posibilitatea băncii de majora unilateral marja au produs efecte între părţi, constatându-se caracterul abuziv, sens în care în mod corect a apreciat instanţa de apel că sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, fiind îndrituiţi reclamanţii la restituirea diferenţei dintre sumele achitate cu titlu de dobândă percepută şi cea datorată conform formulei de calcul cuprinzând marja de 4,3% aferentă perioadei 22 mai 2009 - 12.03.2015.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 2042A/2017 din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la acest text de lege, instanţa supremă, constatând că ambele părţi sunt în culpă procesuală în formularea recursurilor, va respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată în această etapă procesuală, fiecare recurent urmând a suporta propriile cheltuieli efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2042A/2017 din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererile privind cheltuielile de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.