Road traffic accident compensation: equitable quantification of moral damages and late payment penalties despite disputed common fault and insurer's procedural diligence.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17.07.2018, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata sumei de 23.000 RON, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 1.000.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

Prin aceeaşi cerere, reclamanta A., în calitate de reprezentant al minorului D., a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

Prin aceeaşi cerere, reclamantul E. solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

Prin aceeaşi cerere, reclamantul F. solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

La 03.10.2018, reclamanţii şi-au completat cererea de chemare în judecată, în sensul că au solicitat obligarea pârâtei şi la penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2%, calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu 01.07.2018 şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 9 din 20 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă, s-a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A., D., reprezentat legal de mama sa A., E. şi F..

Prin decizia civilă nr. 155/A din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanţi şi a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea, a fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 30.000 euro şi reclamanţilor D., E. şi F. câte 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente debitelor principale, cu începere de la 01.07.2018 şi până la achitarea integrală a acestora.

Au fost respinse ca nefondate pretenţiile reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor-apelanţi suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii, cu trimitere spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că hotărârea atacată nu este motivată în acord cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a stabilit corect situaţia de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii, or, aşa cum constant statuează jurisprudenţa în ipoteza în care casează hotărârile pe astfel de motive, o asemenea situaţie face imposibilă chiar exercitarea controlului judiciar.

Astfel, apreciază recurenta că hotărârea atacată este nemotivată în privinţa punctului ce făcea obiectul principal al apelului, respectiv aspectul daunelor morale, câtă vreme argumentele instanţei impun raportarea la jurisprudenţă, legea neoferind criterii obiective, însă nu se face nicio referire în concret la această jurisprudenţă, astfel neputând fi cunoscute motivele reale pentru care instanţa de apel a considerat că suma de 30.000 euro, respectiv câte 20.000 euro, este corespunzătoare şi reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudenţa constantă a instanţelor.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a prevederilor referitoare la aplicarea penalităţilor de la 01.07.2018, aşa cum au solicitat reclamanţii, hotărârea dată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a temeiurilor de drept.

În cuprinsul memoriului de recurs se arată că la dimensionarea daunelor morale acordate, instanţa de apel nu a avut în vedere, în primul rând, dispoziţiile privind culpa comună, din acest punct de vedere susţinând că victima G. a contribuit la producerea accidentului şi pe de altă parte, la stabilirea daunelor morale trebuie avută în vedere contribuţia victimei, consecinţa nefericită a accidentului fiind cauzată de aspectul că victima, aflată în stare de ebrietate, nu a avut cuplată centura de siguranţă, în calitate de pasager, încălcând dispoziţiile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, inclusiv cu neobservarea regulilor privind concursul dintre norma generală şi norma specială. De asemenea, se invocă faptul că instanţa de apel a nesocotit criterii legale care au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, încălcând astfel dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014 care stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Recurenta susţine că s-a nesocotit jurisprudenţa CEDO şi nu s-a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză, fiind nerezonabilă şi fiind artificial amplificată pe considerentul că se suportă de asigurător, aspect care este de natură a încălca şi principiul nediscriminării (în materie de reparaţie, axată pe calitatea persoanei care face plata).

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa relevantă în materie depusă, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudenţiale invocate în apărare.

Mai învederează recurenta că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 38 din Norma C.S.A. nr. 23/2014, acordând penalităţi reclamanţilor, atâta timp cât recurenta îşi îndeplinise obligaţiile ce îi reveneau, deschizând dosarul de daună şi comunicând cu reclamanţii.

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului şi în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul formulat este admisibil în principiu.

Prin încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 16 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta- pârâtă împotriva deciziei civile nr. 155/A din 11 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 8 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Critica recurentei-pârâte privind nerespectarea jurisprudenţei depuse la dosarul cauzei este nefondată. Susţinerile recurentei referitoare la inexistenţa motivării sunt formale şi exprimă nemulţumirea acesteia faţă de modul în care Curtea de apel a analizat cererile părţilor şi a stabilit situaţia de fapt prin raportare la consecinţele accidentului.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa de judecată acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind doar o marjă de apreciere pentru instanţa de judecată, aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România însă, în lipsa unor criterii legale, instanţa de judecată este suverană să aprecieze în fiecare cauză, pe baza probelor administrate, cuantumul daunelor morale cuvenite.

În aceste condiţii, aprecierile reţinute de instanţa de apel cu privire la jurisprudenţa depusă la dosar de părţi nu au caracterul unor considerente contradictorii, având în vedere, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, că întinderea unui astfel de prejudiciu, cu reflectarea acestuia în plan moral, nu se comportă identic, fiind necesară o apreciere concretă a acestora în fiecare cauză.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta-pârâtă, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.371 C. civ. şi ale art. 28 din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014, susţinând că a existat o culpă comună în producerea accidentului, în expunerea argumentelor face trimitere la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut culpa comună a victimei G., pe care a apreciat-o într-un procent de 15% la producerea prejudiciului, iar apoi a ţinut cont de aceasta la acordarea despăgubirilor, fiind aplicate corect normele de drept material invocate de recurentă.

Nu pot fi considerate critici de nelegalitate nici susţinerile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. d) din Normele adoptate prin Ordinul C.S.A. nr. 23/2014, din moment ce instanţa de apel a arătat că, la evaluarea daunelor morale, a ţinut cont de principiul echităţii, de principiul reparării integrale a prejudiciului, de anumite criterii consacrate în jurisprudenţă, însă a avut în vedere şi caracteristicile concrete ale speţei.

Or, nu este posibilă identificarea unor criterii de ordin general şi aplicarea totală şi unitară a precedentului judiciar, întrucât aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea preţului suferinţelor fizice şi psihice pe baza unui calcul matematic, acestea fiind inestimabile, ci înseamnă aprecierea în concret, multilaterală, a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului şi implicaţia acestuia, pe toate planurile sociale în care activează reclamanţii.

Înalta Curte va înlătura şi critica prin care se susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 37-38 din Normele adoptate prin Ordinul C.S.A. nr. 23/2014, cu referire la obligarea recurentei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere aferente sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubiri, de la data de 01.07.2018 şi până la data plăţii efective.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect culpa recurentei-pârâte în îndeplinirea obligaţiei de despăgubire şi a acordat penalizarea prevăzută de art. 38 din Normele adoptate prin Ordinul C.S.A. nr. 23/2014.

Deşi, prin cererea de recurs, pârâta B. a susţinut că îşi îndeplinise obligaţiile legale, deschizând dosarul de daună şi comunicând cu reclamanţii, Înalta Curte constată că, din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Vrancea, rezultă că reclamanţii au formulat avizare de daună, iar recurenta a răspuns acestora că poliţa RCA nu era valabilă la data producerii evenimentului rutier, fără însă a face o ofertă concretă de despăgubire.

În cursul procesului, prin decizia de apel, s-a stabilit, în mod necontestat de recurentă, că B. avea calitatea de asigurator RCA, astfel încât obligaţia pârâtei de a răspunde la avizarea de daună a fost îndeplinită în mod defectuos.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 155/A din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2.300 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedit prin chitanţa depusă la dosar.

Constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga obligă recurenta-pârâtă B. S.A la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.300 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 155/A din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.300 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.