Validity of unilateral approval of performance bonuses via apparent representation and joint liability of successor entities for undistributed debts in partial corporate division

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Asupra recursului civil de faţă, examinând actele şi lucrările dosarului constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la 8 februarie 201 sub nr. x/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 275.000 RON reprezentând prime de succes, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia prematurităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La 24 octombrie 2013 s-a depus o cerere prin care s-a solicitat a se lua act de radierea societăţii B. S.R.L. din registrul comerţului, ca urmare a lichidării voluntare, invocându-se excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă/de exerciţiu a societăţii pârâte.

Prin cererea depusă la 3 decembrie 2013, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a C. S.A., în temeiul art. 2411 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990 şi a numiţilor D., E., F., G. şi H., foşti asociaţi ai B. S.A., în temeiul art. 2371 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 31/1990.

Pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare, invocând excepţia tardivităţii modificării cererii din perspectiva art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, excepţia inadmisibilităţii cererii de introducere în cauză, excepţia lipsei procedurii prealabile, excepţia tardivităţii, prin raportare la termenul prevăzut de lege pentru opoziţia la divizare, excepţia prematurităţii acţiunii în pretenţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.

Pârâţii D., G., H. şi F. au formulat întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., excepţia tardivităţii modificării acţiunii, prin raportare la art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, excepţia inadmisibilităţii cererii, în măsura în care aceasta ar reprezenta o opoziţie la dizolvare, excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1977 din 8 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2013 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă şi a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare ca rămasă fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 354 din 25 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost admise apelul principal declarat de reclamant şi apelurile incidente declarate de pârâţii D., G., H. şi F., dispunându-se anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca aceasta să analizeze excepţia tardivităţii cererii de introducere în cauză a pârâţilor D., G., H., F. şi C. S.A. şi, în funcţie de soluţia pronunţată, celelalte excepţii invocate prin întâmpinări.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1945 din 15 iulie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2013 a fost admisă excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea îndreptată împotriva pârâţilor D., G., H., F. şi C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1187 din 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse atât apelul principal declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate, cât şi apelurile incidente declarate de pârâţii D., G., H., F. şi C. S.A., acestea din urmă ca rămase fără interes.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs doar apelantul reclamant.

Prin decizia nr. 657 din 6 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul declarat de apelantul reclamant, dispunându-se casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut în considerentele deciziei de casare pe de-o parte faptul că recurentul critică soluţia din apel exclusiv în contradictoriu cu societatea C. S.A., nu şi cu intimaţii persoane fizice, iar pe de altă parte faptul că instanţa de apel a calificat în mod greşit cererea depusă la 3 decembrie 2013 drept o cerere modificatoare, în realitate aceasta reprezentând o cerere de introducere în cauză a succesorului pârâtei iniţiale, care nu este supusă unui termen, ci poate fi formulată oricând pe parcursul judecăţii.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 168 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost admise apelul principal declarat de reclamant şi apelurile incidente declarate de pârâţii D., G., H. şi F., dispunându-se anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs doar apelantul reclamant.

Prin decizia nr. 163 din 31 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul declarat de apelantul reclamant, dispunându-se casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut în considerente că trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a doua oară, a fost dispusă cu încălcarea prevederilor art. 297 din C. proc. civ. de la 1865, act normativ aplicabil speţei, în raport de data sesizării instanţelor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în vederea rejudecării, sub nr. x/2013 la 24 mai 2019.

Prin decizia nr. 1116 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A. împotriva sentinţei nr. 1977 din 7 iulie 2015 a Tribunalului Ilfov, secţia Civilă. A anulat sentinţa apelată şi a fixat termen pentru evocarea fondului.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că instanţa de fond, calificând cererea reclamantului, de introducere în cauză a pârâtei B. S.A. în temeiul art. 2411 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990, ca fiind cerere modificatoare, a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.. În realitate, a reţinut instanţa de apel, aşa cum rezultă şi din considerentele deciziei de casare nr. 657 din 6 martie 2018, obligatorii conform art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, era vorba de introducerea în proces a succesorului pârâtei iniţiale, B. S.A., solicitare ce nu era supusă unui termen.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2019, instanţa de apel a respins ca nefondate excepţiile invocate de pârâta C. S.A., respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi pe cea relativă la neparcurgerea procedurii prealabile, prevăzute de art. 7201 C. proc. civ.

A reţinut instanţa de apel că, potrivit proiectului de divizare parţială a B. S.A., pârâta C. S.A. a preluat activul şi pasivul societăţii supuse divizării (aceasta din urmă fiind radiată în cursul litigiului) şi că, chiar dacă nu ar putea fi identificat elementul de pasiv în litigiu în patrimoniul societăţii beneficiare, aceasta din urmă răspunde oricum solidar, conform art. 2411 din Legea nr. 31/1990.

Cât priveşte neparcurgerea procedurii prealabile, curtea de apel a constatat în esenţă că pârâta nu poate invoca producerea unei vătămări, din moment ce scopul parcurgerii acesteia este evitarea unor cheltuieli de judecată, degrevarea instanţelor ş.a.m.d. Or, un atare scop nu putea fi atins, în condiţiile în care pârâta neagă pretenţiile reclamantului. Mai mult, a reţinut că din corespondenţa depusă la dosarul de fond rezultă că reclamantul, anterior introducerii acţiunii, şi-a făcut cunoscute pretenţiile părţii adverse, potrivit corespondenţei electronice purtate cu acţionarul D..

După soluţionarea excepţiilor şi administrarea de probatorii, instanţa de apel, prin decizia nr. 127 din 27 ianuarie 2021, a admis cererea formulată de apelantul reclamant şi a obligat-o pe pârâta-intimată C. S.A. să îi plătească suma de 275.000 RON, cu titlu de primă de succes.

A obligat-o, de asemenea, pe pârâta-intimată să plătească reclamantului apelant suma de 11.929 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:

Între reclamantul A., în calitate de mandatar-director general şi B. S.A., în calitate de mandant s-a încheiat contractul de mandat nr. x din 23 decembrie 2010 având ca obiect delegarea tuturor atribuţiilor de conducere ale societăţii în conformitate cu prevederile art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, mai puţin competenţele de bază prevăzute de art. 142 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care au rămas, conform legii, în sarcina consiliului de administraţie.

A reţinut că, potrivit art. 4 alin. (4) din acest contract de mandat, "Pe lângă remuneraţia lunară brută, mandatarul primeşte pentru activitatea desfăşurată şi prime de succes şi/sau comisioane aprobate prin hotărârea Consiliului de Administraţie, ce urmează a fi agreate şi acordate pe baza criteriilor de performanţă care se vor aproba prin act adiţional şi se vor constitui ca anexe la prezentul contract.", iar art. 10 alin. (2) din acelaşi contract prevede că "Pentru performanţe deosebite, în cazul depăşirii obiectivelor Mandantul poate să acorde Mandatarului cu titlu de bonus, avantaje materiale negociate, care se consemnează în anexe la prezentul contract şi care vor consta din: - majorări ale remuneraţiei lunare; - prime pentru rezultate deosebite; - comisioane."

A notat curtea de apel că prin raportul privind stimularea activităţii specifice a personalului cu funcţii de conducere din cadrul B. S.A. pentru anul 2011, întocmit de reclamant la 16 mai 2011 s-a propus acordarea pentru personalul cu funcţii de conducere din cadrul B. S.A. a unor prime de succes a căror valoare este prevăzută în anexa nr. 1 la raport, acordarea fiind condiţionată de realizarea cumulativă a indicatorilor specifici menţionaţi în anexa nr. 1, iar plata sumelor urmând a se face în cursul lunii ianuarie 2012, din dividendele aprobate ca urmare a activităţii desfăşurate în cursul anului 2011 şi că în anexa nr. 1 la acest raport este menţionat reclamantul A., având funcţia de director general, la indicatori specifici sunt menţionate: profitul net şi veniturile totale, suma de plată netă aprobată este de 275.000 RON, cu încadrarea în sumele alocate din BVC, atât raportul menţionat, cât şi anexa nr. 1 la acesta fiind aprobate de D..

Aşadar, Curtea a reţinut că, pentru depăşirea criteriilor de performanţă "profit net" şi "venituri totale" pentru anul 2011, s-a aprobat de către D. acordarea unei prime de succes în cuantum de 275.000 RON către reclamantul A..

De asemenea, curtea a subliniat că prin hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor B. S.A. din 22 decembrie 2010 s-a aprobat încheierea contractului de mandat şi a acordului de confidenţialitate între B. S.A. şi A. pe o perioadă de 4 ani, începând cu 1 ianuarie 2011 (art. 2), iar la art. 3 a fost împuternicit D., acţionarul majoritar, în vederea aducerii la îndeplinire a art. 1 şi art. 2 din hotărâre.

Pârâta s-a apărat susţinând că nu există o hotărâre a adunării generale a asociaţilor prin care să se stabilească criteriile performanţă în raport cu care se stabileşte dreptul de a încasa prime de succes şi de aprobare a acordării unor astfel de prime aferente anului 2011.

Curtea de apel a apreciat că această apărare nu poate fi reţinută, întrucât raportul privind stimularea activităţii specifice a personalului cu funcţii de conducere din cadrul B. S.A. pentru anul 2011 şi anexa nr. 1 la acesta au fost aprobate de D., care era perceput de angajaţi ca fiind acţionarul majoritar în cadrul societăţii şi factorul de decizie în cadrul acesteia. De altfel, s-a notat, inclusiv în cuprinsul hotărârii adunării generale ordinare a acţionarilor B. S.A. din 22 decembrie 2010 este menţionat D. ca fiind acţionar majoritar, aspect de natură a permite a se deduce că inclusiv ceilalţi asociaţi l-au învestit pe aceasta cu puteri neoficiale de decizie, având în vedere că, potrivit actului constitutiv, G. era acţionar majoritar, iar acest aspect era cunoscut de către toţi acţionarii.

Prin urmare, instanţa de apel a conchis că aceste elemente se constituie în împrejurări rezonabile în raport cu care atât reclamantul, cât şi ceilalţi angajaţi erau îndreptăţiţi să aprecieze că D. acţionează în calitate de mandatar al adunării generale a asociaţilor la momentul la care a aprobat raportul şi anexa menţionate, în care erau prevăzute atât criteriile de performanţă în raport cu care se stabilea dreptul de a încasa prime de succes, cât şi sumele concrete propuse a fi primite cu acest titlu de personalul cu funcţii de conducere menţionate.

În egală măsură, Curtea a constatat că reclamantul A., cel care a întocmit raportul şi anexa menţionate, era la acel moment membru şi preşedinte al consiliului de administraţie, iar printre persoanele propuse a încasa prime de succes se afla şi I., membru în consiliul de administraţie, astfel încât se poate presupune în mod rezonabil că acordarea primelor de succes a fost aprobată de consiliul de administraţie în mod informal sau că această aprobare ar fi fost obţinută în ipoteza în care consiliul de administraţie s-ar fi întrunit în mod formal în vederea discutării acestui aspect.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că reclamantul a făcut dovada în cauză că atât criteriile de performanţă în raport cu care se stabilea dreptul de a încasa prime de succes, cât şi primele în concret aferente anului 2011 au fost aprobate, astfel cum impunea art. 4 din contractul de mandat nr. x din 23 decembrie 2010.

În acelaşi context, curtea de apel a observat că pârâta a mai invocat faptul că acordarea primelor de succes era o posibilitate, iar nu o obligaţie, însă, deşi contractul de mandat nr. x din 23 decembrie 2010 utilizează termenul "poate", acesta nu se interpretează în sensul unui drept pur potestativ din partea societăţii pârâte în a acorda sau nu prima de succes, ci în sensul că eventualul refuz de aprobare a primei de succes chiar şi în situaţia în care sunt îndeplinite criteriile de performanţă avute în vedere trebuia să aibă o explicaţie rezonabilă şi să se bazeze pe argumente obiective, chiar dacă într-o astfel de situaţie marja de apreciere de care dispune societatea este foarte largă.

Referitor la îndeplinirea criteriilor de performanţă "profit net" şi "venituri totale" în vederea acordării premiului de succes pentru reclamant, instanţa de apel a reţinut că acestea au fost realizate, aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză., evocându-se răspunsul la primul obiectiv de expertiză.

În acest context, curtea de apel a reţinut că pârâta a susţinut imposibilitatea luării în considerare a bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2011, avut în vedere de către expert şi care a fost pus la dispoziţie de către reclamant, pentru că acest exemplar nu poată semnătura societăţii B. S.R.L. şi nici dovada că a fost aprobat, acest punct de vedere fiind expus şi de către expertul său parte în cadrul raportului de expertiză întocmit.

Curtea de apel a înlăturat aceste susţineri, reţinând în acest sens prevederile art. 174 C. proc. civ., potrivit cărora "Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că l-a ascuns sau l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu-l înfăţişează la cererea instanţei, aceasta va putea socoti ca dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris".

Curtea de apel a observat că bugetul de venituri şi cheltuieli este un act ce se întocmeşte şi păstrează de către fiecare agent economic în parte, iar pârâtei C. S.A., în calitate de continuator al B. S.A., îi revenea obligaţia de a păstra şi depune la solicitarea instanţei bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2011. În egală măsură, instanţa de apel a observat că această parte nu a invocat şi dovedit intervenirea unor cauze obiective şi exterioare voinţei sale care ar fi făcut imposibilă păstrarea sau prezentarea acestui buget de venituri şi cheltuieli.

De asemenea, s-a notat şi faptul că pârâta a mai criticat reţinerea de către expertul desemnat a bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2011 în răspunsul efectuat la obiectivul nr. 1, susţinând că acesta cuprinde date previzionate, iar nu date efectiv realizate, însă această susţinere nu a fost primită, întrucât bugetul de venituri şi cheltuieli, prin chiar natura sa, este un program financiar cu ajutorul căruia se prevăd veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale activităţii acestuia, fondurile proprii şi cele împrumutate, relaţiile cu agenţii economici, cu salariaţii, vărsămintele la buget etc. Aşadar, bugetul de venituri şi cheltuieli cuprinde previziuni, estimări cu privire la modalitatea de evoluţie financiară a societăţii, pentru exerciţiul financiar următor, iar nu date definitive cu privire la realităţile financiare concrete ce s-au materializat în exerciţiul financiar previzionat, aceste din urmă informaţii fiind incluse în contul de profit şi de pierderi ce se întocmeşte ulterior finalizării exerciţiului financiar.

Or, a subliniat curtea de apel, expertul a avut în vedere ambele documente contabile (bugetul de venituri şi pierderi pentru anul 2011 şi contul de profit şi de pierderi pentru anul 2011), aşadar atât datele financiare previzionate, cât şi date financiare realizate efectiv, la momentul la care a răspuns la obiectivele încuviinţate în cauză.

În ceea ce priveşte faptul că alte persoane incluse în anexa nr. 1 la raportul privind stimularea activităţii specifice a personalului cu funcţii de conducere din cadrul B. S.A. pentru anul 2011 au primit sumele menţionate cu titlu de prime de succes, acesta nu vine să confere un drept reclamantului, însă reprezintă un element în raport de care instanţa a dedus că intenţia societăţii a fost de a acorda prime de succes conform raportului şi anexei menţionate şi că a aprobat acordarea acestor stimulente.

Cu alte cuvinte, chiar şi în situaţia în care în cauză nu se făcea dovada că alte persoane menţionate în anexa nr. 1 la raport au primit sumele corespunzătoare aferente primei de succes, aceasta nu ar fi echivalat cu inexistenţa sau nedovedirea acestui drept în persoana reclamantului.

Dovedirea faptului că raportul şi anexa aprobate de D. au fost urmate şi de plata sumelor corespunzătoare către unele dintre persoanele menţionate în anexă sau cel puţin de plata efectuată în favoarea lui J., ce a fost ascultat de către instanţă şi care a confirmat primirea primei de succes în cuantumul indicat în anexa nr. 1 a fost considerată drept un argument suplimentar în sensul că societatea a ratificat actul efectuat de D. prin care a aprobat raportul şi anexa nr. 1 întocmite de către reclamant, prin care se propuneau persoanele îndreptăţite a încasa prime de succes şi sumele aferente fiecăreia.

Faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată este întemeiată, a admis-o şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 275.000 RON cu titlu de primă de succes.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Având în vedere soluţia ce a fost pronunţată în cauză, reţinând culpa procesuală a pârâtei, care este partea ce a pierdut procesul, precum şi faptul că soluţionarea prezentei cauze a determinat reclamantul să efectueze cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorarii de expert şi onorariu de avocat, curtea de apel a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 11.929 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 127 din 27 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi împotriva deciziei nr. 1116 din 19 iunie 2019 şi încheierilor din 20 noiembrie 2019 şi 27 noiembrie 2019, pronunţate de aceeaşi instanţă, în termen legal a declarat recurs pârâta C. S.A., înregistrat la 8 aprilie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Hotărârile atacate au fost criticate sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Recurenta a susţinut că, prin hotărârile date, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, s-a susţinut, în esenţă, că litigiul a parcurs mai multe etape procesuale şi că, anterior parcurgerii etapei apelului, finalizată prin pronunţarea deciziilor ce fac obiectul recursului de faţă, cauza a fost dedusă judecăţii instanţei de apel de 3 ori. Împotriva deciziilor anterioare pronunţate în apel (nr. 1187 din 27 iunie 2017 şi nr. 1687 din 19 septembrie 2018) nu a formulat recurs, întrucât, în mod evident, nu a justificat vreun interes procesual. Ultima decizie pronunţată în recurs, a susţinut recurenta, a vizat doar aplicarea legii de procedură în timp şi dacă, în concret, judecata fondului urma a se realiza de către prima instanţă sau de către instanţa de apel.

În acest context, instanţa de apel, considerând, prin decizia intermediară nr. 163 din 31 ianuarie 2019, că este învestită doar cu calea de atac declarată de reclamant şi omiţând să soluţioneze şi apelul incident al cărei titular era C. S.A., a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 293 C. proc. civ.. Nesoluţionarea apelului incident a privat partea de mijloacele de apărare conferite de legea procesual civilă şi efectele acestei soluţii s-au răsfrânt şi asupra deciziei finale, de dezînvestire, a instanţei de apel.

Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat neobservarea formelor legale privind modalitatea de soluţionare a excepţiilor procesuale.

Astfel, a susţinut că, prin încheierea din 20 noiembrie 2019, instanţa de apel a pus în discuţie două din cele patru excepţii pe care pârâta-intimată le invocase, iar la 27 noiembrie 2019 le-a respins, deşi solicitase administrarea de probe în combaterea acestora. Procedând astfel, afirmă recurenta, s-a încălcat art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât excepţiile erau îndreptate împotriva cererii de chemare în judecată, nu împotriva căii de atac a apelului; aşadar excepţiile nu puteau fi soluţionate pe parcursul cercetării judecătoreşti, în cursul apelului, ci în conţinutul pronunţării şi redactării deciziei propriu-zise ce se va da în apel, de dezînvestire.

În sfârşit, recurenta a susţinut că soluţia de respingere a celor două excepţii (de inadmisibilitate pentru neparcurgerea procedurii prealabile a concilierii şi a lipsei calităţii procesuale pasive) încalcă normele procesuale incidente.

A susţinut că cererea de chemare în judecată nu a fost însoţită de dovada concilierii prealabile, prevăzute de art. 7201 alin. (5) C. proc. civ., că sancţiunea neparcurgerii acestei proceduri este inadmisibilitatea cererii, conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar nu nulitatea actului de procedură, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel şi că, chiar dacă excepţia de inadmisibilitate ar avea caracter relativ, o astfel de diferenţiere vizează doar regimul de invocare şi termenul, iar această neregularitate a cererii a fost invocată în termenul legal, prin întâmpinare.

Cât priveşte greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a susţinut, în esenţă, că pârâta din prezenta cauză nu este continuatoarea personalităţii juridice a B. S.A., că în realitate a avut loc o divizare parţială, iar după divizare a continuat să existe societatea divizată (fiind reorganizată în societate cu răspundere limitată), fiind radiată abia după 9 (nouă) luni, la 27 august 2013. Mai mult, s-a subliniat că nici la data divizării creanţa pretinsă de reclamant nu era certă, lichidă şi exigibilă şi, ca atare, nu putea fi preluată în patrimoniul pârâtei.

A argumentat recurenta că, faţă de prevederile art. 4 din contractul de mandat, primele de succes au caracter supletiv, nu obligatoriu, iar atâta timp cât părţile nu au stabilit în anexa la contract obiectivele şi criteriile de performanţă pe baza cărora sumele vor fi acordate, orice sume pretinse sunt nefondate. Caracterul supletiv al acestor prime rezultă, în opinia recurentei, şi din prevederile art. 8 alin. (1) şi art. 10 din contractul de mandat, pe care autoarea căii de atac le-a reprodus, ele fiind lăsate la latitudinea mandantului.

A mai relevat recurenta că nu a existat acordul organelor colective ale societăţii pentru acordarea acestor prime, acord exprimat în condiţiile art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi art. 12 pct. 12.2 lit. a) din actul constitutiv.

În continuare, recurenta a susţinut că raportul invocat de reclamant nu a fost aprobat de consiliul de administraţie şi de adunarea generală a acţionarilor, în condiţiile art. 117 alin. (1), art. 141 alin. (1) şi art. 142 din Legea nr. 31/1990, astfel că reclamantul, fost preşedinte al consiliului de administraţie, îşi invocă propria turpitudine. Raportul este, prin urmare, inopozabil mandantului, în lipsa dreptului de reprezentare legală a semnatarului acestuia sau a mandatului expres acordat acţionarului.

În fine, tot sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurenta a susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 2411 din Legea nr. 31/1990, text de lege ce ar impune pe lângă existenţa unui element de activ sau de pasiv în patrimoniul supus divizării (condiţie neîndeplinită, potrivit celor deja arătate) şi condiţia demersului prealabil al reclamantului de a se adresa prioritar societăţii cu care a avut încheiat contractul de mandat din care ar fi putut izvorî.

A mai susţinut recurenta că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), motivul de recurs fiind dezvoltat prin completarea memoriului de recurs.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că instanţa de apel a ignorat probe care atestau contrariul situaţiei de fapt reţinute şi şi-a întemeiat raţionamentul, prioritar, pe prezumţii simple. După expunerea unor considerente teoretice relative la standardele unei motivări corecte şi la scopul acesteia, a conchis că au fost încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a invocat şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea este lipsită de temei legal şi se bazează pe interpretarea eronată a normelor juridice şi nu este motivată corespunzător în drept.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, a reluat criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2411 din Legea nr. 31/1990, prezentate anterior, a dispoziţiilor art. 1.443 C. civ., precum şi pe cele relative la inopozabilitatea raportului faţă de societatea mandantă.

În plus, a susţinut că, în condiţiile inexistenţei unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor, acţionarul semnatar şi-a asumat obligaţii în nume propriu cu privire la propriile sale dividende, nu obligaţii societare.

În continuare, recurenta a făcut o analiză proprie a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, analiză pe baza căreia a conchis că nu există elemente probatorii care să conducă la ideea existenţei unui acord din partea consiliului de administraţie sau a adunării generale a acţionarilor, că pârâta nu a preluat nici un element de pasiv din moment ce creanţa pretinsă de reclamant nu a preexistat întocmirii proiectului de divizare.

Similar, a contestat puterea doveditoare a înscrisului constând în bugetul de venituri şi cheltuieli al B. S.A. pentru anul 2011 şi a reiterat motivele ce au împiedicat-o să producă ea însăşi acest înscris şi a afirmat că încheierile de şedinţă (neidentificate) conţin elemente contradictorii cu privire la arhiva societăţii divizate. În acest sens a invocat aplicarea abuzivă a art. 174 teza a II-a C. proc. civ.

În sfârşit, a susţinut că deţine înscrisuri care pot dovedi că rezultatele raportului de expertiză sunt irelevante, întrucât intimatul-reclamant a denaturat rezultatele financiare aferente anului 2011 ale B. S.A., ca urmare a acţiunilor întreprinse în virtutea funcţiei pe care a ocupat-o în acea perioadă.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.443 C. civ. şi este fundamentată în esenţă pe inaplicabilitatea noului C. civ. în raport de data raportului juridic dintre părţi şi pe încălcarea principiului retroactivităţii.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 299 şi următoarele şi pe cele ale art. 312 - 313 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinare, reclamantul-intimat a invocat excepţia nulităţii recursului, decurgând din indicarea greşită a numărului şi datei pronunţării uneia dintre hotărârile atacate, excepţie întemeiată pe art. 3021 din vechiul C. proc. civ.. A ridicat, de asemenea, excepţia tardivităţii recursului declarat împotriva deciziei nr. 1116 din 19 iunie 2019. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât hotărârile atacate sunt legale.

Prin încheierea din 19 mai 2021, instanţa supremă a respins atât excepţia nulităţii recursului, cât şi excepţia tardivităţii căii de atac declarate împotriva deciziei nr. 1116 din 19 iunie 2019, pentru considerentele reţinute în respectivul act de procedură.

Recursul declarat de pârâta C. S.A. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 nu pot fi primite.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta invocă omisiunea instanţei de apel de a soluţiona, prin decizia nr. 1116 din 19 iunie 2019, şi apelul incident pe care l-a declarat împotriva sentinţei nr. 1977 din 7 iulie 2015 a Tribunalului Ilfov, fiind încălcate, astfel, prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile ce reglementează judecata apelului incident (art. 293 C. proc. civ.).

Reţine instanţa supremă în primul rând că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cereri (inclusiv asupra unei căi de atac, în cazul instanţelor de control judiciar), se sancţionează pe calea cererii de completare hotărâre, în condiţiile art. 2812 C. proc. civ. din 1865. Prin art. 2812a C. proc. civ. (introdus în vechiul C. proc. civ. prin art. 5 pct. 25 din Legea nr. 202/2010), s-a instituit obligativitatea acestei proceduri şi s-a interzis cumulul acesteia cu calea de atac a recursului.

Chiar dacă s-ar aprecia că nesoluţionarea apelului incident, prin decizia intermediară, este rezultatul raţionamentului logico-juridic al instanţei de prim control judiciar, care ar fi apreciat că nu se mai impune acest demers şi că, prin urmare, părţii nu îi era disponibil mijlocul procedural reglementat de art. 2811 C. proc. civ., totuşi critica de nelegalitate nu poate fi primită.

Textul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la "nesocotirea formelor de procedură" a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea de art. 105 alin. (2), deci la nulităţile condiţionate de producerea unei vătămări.

În speţă, prin ultima decizie de casare cu trimitere, nr. 163 din 31 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, singura chestiune tranşată a fost aceea că rejudecarea în fond a cauzei urma a se realiza de către instanţa de apel, nu de către prima instanţă.

Asupra aspectului că ambele apeluri declarate (atât principal, cât şi incident) au fost corect admise nu s-a formulat nicio critică concretă şi, prin urmare, nici nu a reprezentat obiectul analizei instanţei de recurs.

Chiar dacă instanţa de apel, prin decizia ce face obiectul recursului de faţă, a considerat că, fiind vorba de o casare totală (potrivit dispozitivului), este obligată să se pronunţe din nou asupra apelului principal şi nu a soluţionat şi apelul incident, procedând astfel nu a cauzat nicio vătămare a drepturilor procesuale ale recurentei C. (titulara apelului incident).

Astfel, prin decizia sus-amintită s-au dispus anularea sentinţei atacate şi evocarea fondului. Cum prin intermediul apelului incident au fost deduse judecăţii toate mijloacele de apărare pe care pârâta C. S.A. le formulase în raport cu cererea de chemare în judecată şi faţă de împrejurarea că, cu prilejul evocării fondului de către instanţa de apel, toate aceste apărări au fost analizate, în mod evident aceasta nu poate justifica vreo vătămare a drepturilor sale, în sensul impus de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Vădit nefondată este şi critica potrivit căreia instanţa de apel, soluţionând excepţiile procesuale, ce vizau cererea de chemare în judecată şi nu exerciţiul căii de atac, în cursul cercetării judecătoreşti în etapa apelului, ar fi încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Este adevărat că, în principiu, doar excepţiile ce vizează exerciţiul căii de atac se soluţionează cu prioritate de instanţa de apel, mai înainte de orice alte chestiuni. Ceea ce omite, însă, recurenta a lua în analiză este faptul că, la data soluţionării excepţiilor, prin încheierea din 27 noiembrie 2019, instanţa se afla în etapa evocării fondului, după anularea hotărârii apelate. Practic, constatase deja că instanţa de fond a judecat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi era învestită cu însăşi judecata cererii introductive de instanţă şi a tuturor apărărilor formulate de părţi (inclusiv a excepţiilor) ce nu făcuseră obiect al analizei primei instanţe.

Aşadar, soluţionând cu prioritate excepţiile de fond care ar fi făcut de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 298, raportat la art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865.

Critica referitoare la soluţionarea excepţiilor fără încuviinţarea probelor solicitate este nefondată, ea apărând ca fără substanţă în contextul în care recurenta nu indică probele solicitate şi în ce măsură acestea ar fi avut aptitudinea de a conduce la soluţia contrară celei adoptate.

În ce priveşte criticile subsumate tot motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., privind soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiilor inadmisibilităţii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. şi a lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa supremă constată că acestea nu pot fi primite.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, în condiţiile art. 7201, raportat la art. 109 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, se constată că aceasta a fost invocată prin întâmpinarea formulată în raport cu cererea introductivă de instanţă.

Prin încheierea de la 23 mai 2013 excepţia inadmisibilităţii, decurgând din nerespectarea art. 7201 C. proc. civ., a fost respinsă.

Încheierea sus-arătată nu a fost apelată o dată cu apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1977 din 8 iulie 2015 şi nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel (decizia nr. 354 din 25 februarie 2016). Ca atare, în raport cu pârâta iniţială, B. S.A., s-a reţinut cu putere de lucru judecat îndeplinirea cerinţei procesuale legată de o procedură prealabilă obligatorie anterior sesizării instanţei.

Deşi se face o amplă analiză teoretică a regimului juridic al acestei instituţii, din motivele de recurs nu rezultă vreun argument în favoarea opiniei că, în cazul modificării cadrului procesual pasiv prin înlocuirea pârâtului iniţial cu un succesor, anume în cazul transmisiunii calităţii procesuale, este obligatorie reluarea unei proceduri prealabile sesizării iniţiale a instanţei. Altfel spus, cum judecata continuă cu succesorul, care ia procedura în starea în care se află la momentul introducerii sale în cauză, reţine că, în speţă, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că sesizarea instanţei s-a făcut după îndeplinirea procedurii prealabile, în condiţiile stabilite de lege.

Referitor la criticile formulate în raport cu soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte constată că acestea nu vizează încălcarea unor norme de procedură, ci interpretarea şi aplicarea, de către instanţa de apel, a unor norme de drept material. Aşadar, analiza acestor aspecte va fi realizată în acea parte din prezenta hotărâre dedicată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În sfârşit, tot subscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a invocat încălcarea normelor de drept procesual în materia regimului probator. În esenţă, a susţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe baza unor simple prezumţii, în condiţiile neprobării existenţei aprobării consiliului de administraţie şi a unei hotărâri A.G.A. cu privire la plata primelor de succes.

Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce prezumţiile judiciare, ca mijloc de probă, permit judecătorului să deducă anumite consecinţe dintr-un fapt cunoscut, spre a stabili un fapt necunoscut, dacă acestea au "o greutate şi o putere de a naşte probabilitatea" (art. 1.203, raportat la art. 1.199 din C. civ. de la 1864). Aşadar, nefiind pusă în discuţie o chestiune de admisibilitate a probelor, constată că aprecierea acestora se realizează în mod liber de către instanţele de fond, potrivit convingerii lor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate. Cum judecata recursului este limitată la aspecte de legalitate, se reţine că nu pot fi primite aceste critici, ce vizează temeinicia hotărârii atacate.

Nici criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite. Contrar susţinerilor recurentei, considerentele deciziei atacate răspund exigenţelor dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.. De altfel, în afara unor consideraţii teoretice, de ordin general, prin intermediul căii de atac nu se face trimitere la aspecte concrete neluate în analiză de către instanţa de apel sau la apărări şi probe ignorate de aceasta.

Nemulţumirea recurentei este cantonată la aprecierea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de prim control judiciar, aspecte ce excedează controlul de legalitate realizat de instanţa de recurs.

Instanţa supremă constată, de asemenea, că sunt nefondate şi criticile încadrate de recurentă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, se susţine că pârâta C. S.A. nu este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive fiind nelegală. Constată că, în adevăr, societatea B. S.A. a făcut obiectul unei divizări parţiale, în sensul că o parte a patrimoniului acesteia s-a desprins şi a fost transferat, ca întreg, unei societăţi existente, respectiv beneficiarei C. S.A., în schimbul alocării de acţiuni ale societăţii beneficiare către acţionarii societăţii care a transferat activele, în condiţiile art. 2501 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Aşadar, societatea divizată a continuat să existe, ulterior divizării, o scurtă perioadă de timp, întrucât, în cursul soluţionării litigiului de faţă, iniţial şi-a schimbat forma de organizare (din societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată) şi, mai apoi, a fost lichidată şi radiată din registrul comerţului.

Însă, contrar susţinerilor recurentei, aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 2501 din Legea nr. 31/1990, în cazul divizării parţiale, se aplică integral prevederile legale referitoare la consecinţele divizării, cu excepţia art. 250 alin. (1) lit. c) (relative la încetarea societăţii divizate).

Aşadar, chiar dacă B. S.A. a continuat să existe încă 9 (nouă) luni de la data divizării, în speţă erau pe deplin incidente dispoziţiile art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Potrivit acestui text de lege, dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luare unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză.

Recurenta a susţinut, pe de o parte, că reclamantul-intimat nu era titularul unei creanţe certe, lichide şi exigibile la data întocmirii proiectului de divizare, iar, pe de altă parte, că erau aplicabile dispoziţiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată. Se constată, în primul rând, că aceste afirmaţii sunt contradictorii. Prevederile alin. (3) sunt aplicabile doar în ipoteza în care elementul de pasiv este repartizat prin proiectul de divizare unei societăţi beneficiare, iar creditorul nu obţine realizarea obligaţiei de la această societate. Or, în mod evident, chiar şi prin prezentele motive de recurs, se susţine inexistenţa creanţei a cărei realizare o solicită reclamantul, ceea ce exclude ipoteza recunoaşterii şi repartizării acesteia prin proiectul de divizare.

Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care elementul de pasiv ar fi rămas în patrimoniul societăţii divizate, răspunderea societăţii beneficiare, respectiv a pârâtei-recurente, nu era exclusă, aceasta răspunzând până la concurenţa activelor nete repartizate, întrucât, în mod evident, creanţa nu a fost realizată până la radierea B. S.A..

Prevederile alin. (3) al articolului 2411 din Legea nr. 31/1990 nu impun altă condiţie, pentru antrenarea răspunderii societăţii beneficiare căreia nu i-a fost repartizat elementul de pasiv, decât nerealizarea creanţei de la debitorul iniţial al acesteia. Or, deşi impută reclamantului nerealizarea unei condiţii imperative, constând în demersul prealabil de a se adresa prioritar societăţii cu care încheiase contractul de mandat, recurenta omite a observa că cererea de chemare în judecată a fost formulată, iniţial, în contradictoriu chiar cu mandantul, înlocuit în litigiul de faţă prin mecanismul transmiterii calităţii procesuale.

În consecinţă, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente raportului juridic.

În sfârşit, recurenta a susţinut greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 67, coroborat cu art. 1172 din Legea nr. 31/1990, a dispoziţiilor art. 117 alin. (1), art. 141 alin. (1), art. 142 din Legea nr. 31/1990, precum şi ignorarea prevederilor art. 17 şi art. 18 din Actul constitutiv al B. S.A. şi a dispoziţiilor art. 4.4 şi art. 10 din contractul de mandat nr. x din 23 decembrie 2010. În esenţă, a susţinut că remunerarea mandatarului - administrator cu sume de natura primelor de succes era condiţionată de stabilirea unor criterii de performanţă şi de obţinerea unor rezultate deosebite, printr-un act adiţional la contractul de mandat.

Or, în opinia recurentei, nu există acordul organelor statutare (colective) pentru acordarea acestor sume, respectiv hotărârea adunării generale a acţiunilor şi nici a deciziei a consiliului de administraţie.

Instanţa supremă reţine că, în realitate, nu se invocă vreo încălcare a textelor de lege sus-arătate, întrucât instanţa de apel nu a reţinut că stabilirea remuneraţiei administratorului nu ar fi atributul adunării generale a acţionarilor, în condiţiile art. 15318 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Ceea ce contestă, în realitate, recurenta, este valoarea probatorie pe care instanţa de apel a acordat-o înscrisului intitulat Raport privind stimularea activităţii specifice personalului cu funcţii de conducere din cadrul B. S.A. pentru anul 2011, înscris însuşit, prin semnătură, de către reclamant, în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie şi director general al societăţii pe ce o parte, şi acţionarul D., pe de altă parte. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că scriptul în discuţie constituie un veritabil act adiţional la contractul de mandat încheiat de reclamant cu societatea mandant şi că acţionarul semnatar a avut împuternicirea organelor statutare (colective) ale societăţii pentru validitatea convenţiei şi că prin acest act au fost stabilite criteriile de performanţă şi cuantumul avantajelor materiale suplimentare (prima pentru rezultate deosebite) acordate reclamantului, în sensul art. 4 şi art. 10 alin. (2) din contractul nr. x din 23 decembrie 2010.

Recurenta solicită, prin motivele de recurs, să se reţină inexistenţa mandatului acordat de adunarea generală a acţionarului semnatar D. şi, pe cale de consecinţă, că acesta din urmă şi-a asumat obligaţia în nume propriu, pe seama propriului patrimoniu.

Or, instanţa de apel, pe baza analizei probatoriului administrat, a statuat că o convenţie (în speţă raportul descris mai sus) poate produce efecte faţă de organul în numele căruia s-a încheiat (adunarea generală a acţionarilor), chiar şi în condiţiile în care s-ar verifica lipsa sau depăşirea împuternicirii faţă de cel în numele căruia s-a încheiat (mandantul). Concret, s-a reţinut că reprezentatul urmează să suporte efectele contractului încheiat de o persoană în numele său ori de câte ori terţul (reclamantul) dovedeşte că a fost în mod rezonabil îndreptăţit să creadă că persoana cu care a contractat acţiona în calitate de reprezentant şi că această credinţă a sa a fost determinată tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

Prin urmare, s-a făcut o corectă aplicare a instituţiei reprezentării aparente, astfel că hotărârea atacată nu este susceptibilă a fi criticată sub aspectul nelegalităţii. În speţă, dacă erau îndeplinite condiţiile eficacităţii reprezentării aparente, respectiv dacă s-a dovedit că reprezentatul a contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe terţ să creadă că tratează cu o persoană ce are putere de reprezentare sau a tolerat comportamentul acţionarului D., despre care cunoştea faptul că acţionează în numele său, reprezintă chestiuni de fapt, de temeinicie, ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs. Aşa cum s-a mai arătat, demersul instanţei de recurs este limitat la verificarea legalităţii hotărârii atacate.

De altfel, soluţia instanţei de apel este sprijinită şi de o motivare subsidiară, anume aceea că, chiar şi în situaţia în care acţionarul semnatar al raportului nu ar fi avut mandat în acest sens din partea organului colegial îndrituit să aprobe remuneraţii suplimentare (adunarea generală a acţionarilor), totuşi reprezentatul a ratificat ulterior contractul. Concret, a reţinut că societatea recurentă a achitat celorlalte persoane menţionate în raport sumele constând în prime de succes, în cuantumul precizat în respectivul înscris. Altfel spus, a constatat că a intervenit o ratificare tacită, din comportamentul reprezentatului a rezultat fără echivoc intenţia sa de a face eficace contractul încheiat între reprezentant şi terţ. Prin urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 1.546 alin. (2) teza ultimă din C. civ. de la 1864, iar acest aspect nu a format obiect al criticii în recurs.

În sfârşit, prin motivele de recurs se contestă puterea doveditoare a unui înscris (bugetul de venituri şi cheltuieli al B. S.A. previzionat pentru 2011) şi se descriu împrejurările care au pus în imposibilitate pârâta să depună ea însăşi acest înscris la dosar (anume că nu are acces la arhiva societăţii B. S.A., actualmente radiată).

Pe de altă parte, se afirmă faptul că, potrivit documentelor pe care le are arhivate, ale aceleiaşi societăţi, B. S.A., a constatat că reclamantul-intimat, prin acţiunile sale, a denaturat rezultatele financiare aferente anului 2011.

Faţă de susţinerile evocate, instanţa supremă reaminteşte că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu şi asupra celor de drept. Or, calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, prin intermediul acesteia nu se devoluează în faţa judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin. Aşadar, aspectele de netemeinicie nu vor fi luate în dezbatere, analiza fiind limitată doar la criticile de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

În această ordine de idei, instanţa supremă apreciază că este nefondată şi nu poate fi primită nici critica referitoare la aplicarea abuzivă a art. 174 C. proc. civ., critică încadrabilă în realitate în sfera de aplicare a art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât recurenta nu a probat nici în recurs contra înscrisurilor depuse de partea adversă, nu a dovedit nici faptul că se află în imposibilitate absolută de a produce aceste înscrisuri, după cum nu a uzat nici de posibilitatea conferită de art. 175 C. proc. civ.

Este nefondată şi va fi înlăturată şi critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.443 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.. Fără a contesta inaplicabilitatea în speţă a noului C. civ. în raport cu data naşterii raporturilor juridice pe care se întemeiază pretenţiile din dosar, instanţa supremă apreciază că acest temei juridic, indicat expres prin încheierea de şedinţă de la 27 noiembrie 2019, nu are o pondere determinantă în economia soluţiei.

Pe de o parte, acest text legal nu face altceva decât să producă definiţia răspunderii civile solidare, care nu este contrazisă de legea specială a societăţilor şi care, de altfel, se regăsea şi în art. 1.039 din C. civ. de la 1864.

Pe de altă parte, acest text legal este juxtapus principalului temei juridic al soluţiei, anume art. 2411 din Legea nr. 31/1990, care în alin. (2) prevede in terminis răspunderea solidară a societăţilor beneficiare.

Faţă de cele ce preced, apreciind că în cauză nu se verifică existenţa niciunuia din motivele de recurs expres invocate sau calificate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de pârâta C... ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1116 din 19 iunie 2019, deciziei civile nr. 127 din 27 ianuarie 2021, încheierilor din 20 noiembrie 2019 şi 27 noiembrie 2019, precum şi împotriva celorlalte încheieri premergătoare, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 2 iunie 2021.