Nullity of construction contract assignment and failure to formulate valid cassation grounds under Romanian civil procedure

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 5 august 2020, sub nr. x/2020, reclamantele A. S.R.L., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D., constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune autentificat sub nr. x din 9 octombrie 2015 de E., rectificarea întabulării dreptului de proprietate în favoarea pârâtei prin radiere şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, a lipsei dovezii de reprezentant, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor persoane fizice, a lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.

Prin încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2020, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi a lipsei de interes, a constatat ca rămasă fără obiect excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor persoane fizice.

Prin sentinţa nr. 194/LP/2020 din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele B. şi C., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 288/2021-A din 21 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţa nr. 194/LP/2020 din 19 noiembrie 2020 a Tribunalului Bihor, pe care a menţinut-o în totalitate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 4/1973, indicate în cererea de apel. În opinia recurentei, contractul de construire ce a fost cesionat nu reprezintă un contract tipic, ci este un contract de achiziţie imobil, respectiv apartament. Conform legii speciale şi conform prevederilor referitoare la contractul de construire, se arată că nu era necesară încheierea unui proces-verbal de recepţie finală pentru a se constata executarea integrală a contractului de construire, fiind suficientă adeverinţa nr. x din 8 octombrie 2015, ce a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al intimatei D. în cartea funciară. Astfel, recurenta afirmă că nu putea fi cesionat contractul de construire deoarece la data cesiunii, contractul de construire fusese integral executat.

Autoarea căii de atac invocă şi nerespectarea prevederilor art. 1179, art. 1235, art. 1236 alin. (2) şi (3), art. 1247 şi art. 1315 alin. (1) C. civ., precizând că analiza caracterului ilicit al unui contract şi stabilirea motivului şi scopului real urmărit de părţi se face în raport de comportamentul părţilor anterior şi ulterior încheierii contractului. Afirmă că preţul a fost plătit, construcţia a fost realizată, recepţionată preliminar şi predată.

Recurenta susţine că ar fi trebuit să se facă distincţie între apartament finalizat în sensul de construcţie care să poată fi întabulată în cartea funciară şi apartament "la cheie" şi că instanţa de apel nu ar fi trebuit să ţină cont de hotărârile prin care s-au soluţionat litigii legate de finalizarea altor apartamente din acelaşi imobil. Mai arată că ar fi trebuit să se facă distincţie între constructor/executant, investitor şi beneficiar/proprietar, conform Legii nr. 10/1995.

Se apreciază că prin încheierea contractului de cesiune de contract în ziua următoare achiziţionării imobilului de către societate s-a încercat diminuarea patrimoniului societăţii şi majorarea patrimoniului intimatei, condiţiile de preţ şi termenul de plată inducând ideea unei cauze ilicite. Recurenta arată că nu poate fi vorba de invocarea propriei culpe deoarece se impunea o distincţie între persoana juridică A. S.R.L. şi interesele acesteia şi persoana fizică F., administrator al societăţii, care în acord cu intimata, au fraudat interesele recurentei.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., pentru lipsa semnăturii şi alin. (3) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., inexistenţa motivelor de nelegalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a analizat aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 4/1973, decizia nefiind motivată, din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest text de lege fiind invocat formal.

Aceste susţineri nu pot fi analizate nici din perspectiva pct. 8 al aceluiaşi text de lege întrucât art. 48, art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe şi vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie, indicate în memoriul de recurs, se referă, în esenţă, la înscrisurile care fac dovada dreptului de proprietate în cazul locuinţelor construite de stat. Or, recurenta încearcă să argumenteze, în baza acestor dispoziţii legale, că din cuprinsul adeverinţei nr. x din 8 octombrie 2015, ar rezulta că, la momentul cesiunii, obligaţiile din contractul de construire erau executate integral. Astfel, autoarea căii de atac contrazice statuarea curţii de apel în sensul că obligaţiile din contractul de construire nu erau integral executate, solicitând instanţei de recurs să reinterpreteze probele şi să revină asupra situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă.

Nici invocarea nerespectării prevederilor art. 1179 (condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului), art. 1235 (cauza contractului), art. 1236 alin. (2) şi (3) (cauza ilicită şi imorală), art. 1247 (nulitatea absolută) şi art. 1315 alin. (1) C. civ. (cesiunea contractului) sau ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii nu constituie veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pentru a se putea considera că recursul este motivat, autoarea căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate, sub aspectul legalităţii acesteia. Astfel, nu este suficientă precizarea unor texte de lege, ci este necesar a se demonstra că norma de drept material a fost încălcată sau greşit aplicată. Aspectele legate de analiza caracterului ilicit şi de stabilirea cauzei raportat la comportamentul părţilor şi cele legate de stabilirea obligaţiilor decurgând din contractul de construire şi a modului în care acestea au fost sau nu îndeplinite reprezintă chestiuni de netemeinicie, asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în calea de atac a recursului deoarece stabilirea situaţiei de fapt, a modului în care s-au derulat relaţiile dintre părţi şi interpretarea probelor sunt atributele exclusive ale instanţelor devolutive.

Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă nu şi-a respectat obligaţia impusă de lege de a dezvolta critici care să poată fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va da eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 288/2021-A din 21 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Faţă de soluţia de anulare a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.544,77 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 288/2021-A din 21 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.544,77 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2022.