Abusiveness of discretionary interest margin clauses and exclusion of currency risk terms under monetary nominalism in foreign currency loans
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed both appeals, upholding the Court of Appeal's decision which partially granted the consumer's claims. The dispute concerned a foreign currency (CHF) loan contract, challenging specific clauses regarding the bank's discretion to vary the interest rate margin, a 0.03% administration fee, and the exchange rate risk allocation. The Court ruled that clauses allowing the bank to unilaterally modify the interest margin without clear, objective, and transparent mechanisms were abusive and absolutely null, entitling the consumer to the restitution of overpaid interest plus legal interest. However, the Court rejected the consumer's claims regarding the administration fee, finding it clearly defined and not abusive, and denied the request to freeze the CHF-LEU exchange rate at the contract signing value; the Court held that the loan currency clause reflects the supplementary statutory principle of monetary nominalism (Art. 1578 of the 1864 Civil Code) and is thus excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive (Art. 1(2) of Directive 93/13/EEC and Art. 3(2) of Law 193/2000), making the bank's obligation to repay in the original currency valid and non-modifiable by the court.
Legislator headnote
AI generatedart. 992 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 din Legea nr. 296/2004, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; Abusiveness of discretionary interest margin clauses and exclusion of currency risk terms under monetary nominalism in foreign currency loans: The dispute concerned a foreign currency (CHF) loan contract, challenging specific clauses regarding the bank's discretion to vary the interest rate margin, a 0.03% administration fee, and the exchange rate risk allocation. The Court ruled that clauses allowing the bank to unilaterally modify the interest margin without clear, objective, and transparent mechanisms were abusive and absolutely null, entitling the consumer to the restitution of overpaid interest plus legal interest. However, the Court rejected the consumer's claims regarding the administration fee, finding it clearly defined and not abusive, and denied the request to freeze the CHF-LEU exchange rate at the contract signing value; the Court held that the loan currency clause reflects the supplementary statutory principle of monetary nominalism (Art. 1578 of the 1864 Civil Code) and is thus excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive (Art. 1(2) of Directive 93/13/EEC and Art. 3(2) of Law 193/2000), making the bank's obligation to repay in the original currency valid and non-modifiable by the court.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for dismissing the appeals as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 24 mai 2022
Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată la 19.12.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei:
- constatarea nulităţii şi caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 11.04.2007, precum şi a art. I din Actul adiţional nr. x din 04.02.2008;
- obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii actului adiţional din data de 04.02.2008;
- obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variaţia indicelui Libor şi la marja fixă a băncii;
- repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea sumelor percepute peste cele datorate, la care se va adăuga dobânda legală;
- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 6.3 din contractul de credit;
- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată durata derulării contractului;
- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferenţă de curs valutar, la care se vor adăuga dobânzile legale calculate de la data încasării până la data restituirii integrale.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 480 şi art. 992 C. civ. de la 1864 şi Directiva nr. 93/13/CEE.
Prin precizarea formulată la data de 10.01.2019, reclamanta a arătat că valoarea capătului nr. 4 de cerere este în cuantum de 105.147,55 RON, a capătului nr. 6 de cerere de 206.088,48 RON, iar a capătului nr. 7 de cerere de 128.085,48 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 2106 din 11.04.2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 3222 din 17.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
2. Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel reclamanta A., prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
Prin decizia civilă nr. 102 din 20.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 11.04.2007, în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei în funcţie de criteriul "conform deciziei băncii", şi la art. I din actul adiţional nr. x din 04.03.2008, în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele achitate cu titlu de dobândă contractuală, peste dobânda calculată raportat la indicele LIBOR la 3 luni şi marja de 4,1 p.p.a., începând cu data încheierii actului adiţional nr. x din 04.03.2008 şi până la sfârşitul perioadei de creditare sau până la modificarea contractului.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de dobândă, calculată de la data achitării sumelor şi până la data plăţii efective.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.
2. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta B. S.A..
Prin recursul declarat de reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.
Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că acestea au fost interpretate greşit în ceea ce priveşte obligaţia împrumutatului de a plăti un comision de administrare a creditului de 0,03 %, lunar, aplicat la valoarea rezultată din evaluarea imobilului, introdus prin actul adiţional nr. x din 4.03.2008.
De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi a interpretat în mod eronat prevederile art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13 privind neîndeplinirea condiţiilor privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.
Referitor la clauza privind comisionul de administrare, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu există un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în raport cu activitatea de administrare a contului desfăşurată de bancă, faptul că perceperea acestui comision este justificată, suma datorată este percepută într-un cuantum redus precum şi că obligaţia de plată a comisionului şi modalitatea de calcul au fost stabilite în mod clar şi inteligibil.
Prin urmare, arată recurenta că raţionamentul instanţei de apel este construit din interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în realitate fiind îndeplinite cele trei condiţii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare.
Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că acest comision nu este explicat în cuprinsul contractului de credit, în final a concluzionat că acesta este justificat prin activitatea desfăşurată de angajaţii băncii.
Or, în condiţiile omisiunii explicitării comisionului, nu se pot verifica raţiunile avute de bancă la perceperea comisionului iar în lipsa indicării contraprestaţiilor este echivalentă cu redactarea clauzei într-un limbaj care nu este uşor inteligibil, fiind incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care au fost transpuse în legislaţia naţională dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.
În acest sens, recurenta a invocat şi cele statuate la par. 75 prin Decizia CJUE C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, privind cerinţa ca o clauză contractuală să fie redactată în mod clar şi inteligibil.
Recurenta susţine că modul de redactare al clauzelor contractului se înscrie în prevederile art. 1 lit. a), b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (1) şi (6) din acelaşi act normativ.
Prin urmare, din cauza modului neclar şi neinteligibil în care a fost redactată clauza privind comisionul de administrare, ţinând cont şi de caracterul nenegociat al acestei clauze, se crează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutatului.
Referitor la îngheţarea şi restituirea diferenţelor de curs valutar, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că se aplică principiul nominalismului, iar din acest motiv plata ratelor se va efectua în CHF, nu în RON.
Recurenta consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea normelor de drept material reglementate de Legea nr. 193/2000, întrucât principiul nominalismului nu este aplicabil în cauză. Recurenta arată că acest principiu nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula care este aplicată în caz de fluctuaţie a cursului.
Potrivit recurentei, având în vedere că principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, ele nu se impun părţilor, ci sunt menite să suplinească voinţa acestora. Prin urmare, recurenta susţine că principiul nominalismului nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci reprezintă chiar regula.
În continuare, recurenta apreciază că principiul nominalismului, fiind reglementat de norme supletive, nu intră sub incidenţa sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", clauza privind riscul valutar fiind supusă analizei caracterului său abuziv.
Totodată, prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 4 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit supus analizei, obligă profesionistul să informeze în mod complet, corect şi precis, consumatorii asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a face o alegerea raţională între produsele si serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.
Recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece acest echilibru nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a pierderilor şi câştigurilor fiecăreia dintre părţile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual.
Pentru a nu avea caracter abuziv, clauzele care permit profesionistului să modifice condiţiile contractuale convenite iniţial trebuie să specifice în mod expres situaţiile în care acesta este autorizat să procedeze la o asemenea modificare, întrucât numai într-o astfel de situaţie consumatorul îşi poate exprima într-un mod liber consimţământul la încheierea contractului.
Potrivit recurentei, în cazul contractului de credit dedus judecăţii, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înşelătoare şi incompletă, deoarece riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel.
În consecinţă, remediul apt să înlăture toate consecinţele negative care derivă din instituirea clauzei inserate la art. 6.3 din contract îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-Leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.
Prin recursul declarat de pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului reclamantei şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1. din contractul de credit şi la art. I din actul adiţional nr. x din 4.03.2008, referitor la caracterul variabil al marjei şi obligarea băncii să restituie reclamantei sumele achitate cu titlu de dobândă contractuală, peste dobânda calculată, raportat la indicele Libor la 3 luni şi marja de 4,1 p.p.a. începând cu data încheierii actului adiţional, împreună cu dobânda legală aferentă.
Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât acestea nu impun ca motivaţia întemeiată a modificării dobânzii să fie prevăzută în contract, ci doar ca aceasta să existe. Or, banca nu a modificat dobânda în mod discreţionar, ci constrânsă de contextul economic, în lipsa acestor modificări nemaiputând să îşi atingă previziunile economice, aşadar există o motivaţie întemeiată.
Potrivit recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă.
Recurenta susţine că nu au fost analizate toate condiţiile stabilite de legiuitor, clauza privind dobânda variabilă fiind negociată cu consumatorul. De asemenea, nu a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, odată ce s-a identificat caracterul variabil al dobânzii şi elementele în funcţie de care aceasta variază şi nu este contrară bunei-credinţe, deoarece nu s-a urmărit obţinerea unui avantaj nepermis.
Recurenta arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, deoarece nu a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului, apreciind greşit că sunt îndeplinite condiţiile legale în măsura în care acestea nu au fost analizate pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă. În acest sens, se arată că instanţa nu a analizat condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ din perspectiva clauzelor contractuale şi graficului de evoluţie a dobânzii.
În aprecierea recurentei instanţa de apel nu a avut în vedere calitatea reclamantei de angajată a băncii în aprecierea lipsei negocierii clauzelor şi a caracterului clar şi inteligibil.
Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 apreciind că actul adiţional de adaptare a contractului la aceste prevederi legale nu produce niciun efect juridic între părţi, deoarece banca nu a dovedit efectuarea tuturor diligenţelor pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea acestuia. Recurenta-pârâtă consideră că banca avea doar o obligaţie de diligenţă privind informarea consumatorilor şi nu obligaţia de rezultat în sensul de a garanta primirea de consumator a notificării de a se prezenta la bancă în vederea semnării actului adiţional.
Potrivit prevederilor legale menţionate, atât reclamanta cât şi banca aveau posibilitatea de a denunţa contractul de credit în termenul indicat de actul normativ menţionat. Or, cum niciuna dintre părţi nu a făcut acest lucru şi cum reclamantei i se aplicau prevederile legale privind acceptarea tacită a alinierii contractului său la O.U.G. nr. 50/2010, rezultă că a fost implicit modificat contractul de credit de actul adiţional, chiar dacă acesta nu a fost semnat de reclamantă.
Recurenta susţine că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind soluţia de restituire de către aceasta a sumelor reprezentând dobânda contractuală, peste dobânda calculată la indicele Libor la 3 luni şi marja de 4,1 p.p.a. Prin raportare la aceste dispoziţii, sancţiunea care poate interveni în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este aceea a încetării producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate.
Prin întâmpinarea depusă la 1 noiembrie 2021 pârâta B. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
De asemenea, prin întâmpinarea depusă la 17 noiembrie 2021, reclamanta A. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.
Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.
Prin încheierea din 29 martie 2022 s-au admis în principiu recursurile şi s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:
I. Recursul declarat de reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.
Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare nu sunt fondate.
Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile privind caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare şi că, nefiind redactată într-un mod clar şi inteligibil, a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantei.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 alin. (1) " o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", alin. (2) "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv", alin. (3) "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens" şi alin. (6) "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".
Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze trebuie întrunite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contestată să nu fi fost negociată, prin ea însăşi, să se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinţei bunei-credinţe.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care au fost transpuse prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu se exclude ab initio controlul caracterului abuziv al clauzelor în condiţiile în care nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
De asemenea, relevante în cauză sunt deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care interpretează dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, privind sensul expresiei de limbaj uşor inteligibil.
Astfel, potrivit hotărârii pronunţate în cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte."
De asemenea, în analiza caracterului abuziv al comisionului de administrare relevantă este Cauza CJUE nr. C-621/17 Gyula KISS împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii, prin care s-a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză" .. "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".
În egală măsură, se reţine şi efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE şi prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.
În cauză, clauza privind comisionul de administrare este prevăzută la art. I din actul adiţional nr. x din 04.03.2008 la contractul de credit, potrivit căreia pârâta percepe comisionul în procent de 0,03% aplicat la valoarea rezultată din evaluarea imobilelor aduse drept garanţie, lunar, odată cu scadenţa de plată a ratei creditului.
Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel, analizând clauza privind comisionul de administrare, în mod corect, a reţinut că nu are un caracter abuziv din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Critica recurentei-reclamante privind faptul că în contractul de credit, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale, nu este definit comisionul de administrare şi nu se pot stabili prestaţiile băncii, nu este fondată.
În primul rând, în legislaţia în vigoare la data încheierii actului adiţional nr. x din 04.03.2008 la contractul de credit, prin care a fost introdus în contract comisionul de administrare, nu exista obligaţia definirii acestui comision, nefiind prevăzut de lege, dar nici interzis de vreo normă legală. Ulterior adoptării actului adiţional la contractul de credit, prin apariţia O.U.G. nr. 50/2010 a fost legiferat acest comision de administrare.
În al doilea rând, în legătură cu contraprestaţia băncii în perceperea comisionului de administrare instanţa de apel a reţinut în mod just faptul că din chiar denumirea acestuia rezultă că aceasta constă în operaţiunile efectuate de bancă pe parcursul derulării contractului de credit, precum monitorizarea creditului ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului, aceste aspecte putând fi cunoscute de către un consumator mediu informat precum reclamanta, care a avut şi calitatea de director-adjunct al unei sucursale a societăţii pârâte.
Referitor la transparenţa clauzei privind perceperea comisionului de administrare, recurenta-reclamantă a fost în măsură să prevadă, la data încheierii actului adiţional nr. x din 04.03.2008 la contractul de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,03 %, conform art. I din actul adiţional menţionat, prevăzând în mod expres şi la ce se raportează acest procent, respectiv la valoarea rezultată din evaluarea imobilelor aduse drept garanţie, în acord cu cele statuate în cauza CJUE C-26/13 Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, invocată de recurentă.
Astfel, fiind dedus scopul perceperii comisionului de administrare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, invocate de recurentă, nefiind o situaţie neclară privind reglementarea acestui comision.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1)-(3) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, întrucât valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul şi scadenţa sunt stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă din chiar denumirea sa.
Prin urmare, clauza privind comisionul de administrare nu este abuzivă din perspectiva Legii nr. 193/2000, întrucât este redactată într-un mod clar şi inteligibil şi nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu se încadrează în clauzele prezumate abuzive, prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
Clauza prevăzută la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 vizează modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, or, comisionul de administrare a fost stipulat în contract prin art. I din actul adiţional nr. x din 04.03.2008 la contractul de credit, nefiind cazul unei modificări unilaterale a clauzei.
Nici ipoteza prevăzută la alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, prin care consumatorul este obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului, nu poate fi reţinută, întrucât recurenta-reclamantă a cunoscut în faza precontractuală prevederile actului adiţional în care erau stipulate cuantumul comisionului de acordare, baza de calcul şi scadenţa şi şi-a asumat aceste costuri prin semnarea actului.
De asemenea, nici clauza prevăzută la alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu este incidentă, întrucât clauza privind comisionul de administrare este prevăzută în mod clar şi inteligibil şi nu dă dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauza în favoarea sa.
În considerarea celor evocate, Înalta Curte reţine că, în speţă, criticile recurentei-reclamante privind comisionul de administrare nu sunt fondate, instanţa de apel efectuând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.
Criticile recurentei-reclamante privind nerespectarea Legii nr. 193/2000 în analiza clauzei de risc valutar precum şi a solicitării de stabilizare a cursului de schimb, întrucât principiul nominalismului instituit la art. 1578 C. civ. de la 1864 nu este aplicabil ori a fost interpretat în mod greşit, nu sunt fondate.
Potrivit art. 6.3 din contractul de credit dedus judecăţii, împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară plăţii ratelor în valuta prevăzută în graficul de rambursare.
Astfel, riscul valutar ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17 din 2003 şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.
Având în vedere că orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, cum este şi recurenta reclamantă, care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel în mod corect a reţinut că nu i se poate imputa băncii lipsa furnizării unei estimări precise cu privire la evoluţia pe termen lung a cursului CHF-Leu, în cadrul obligaţiei generale de informare pe care o are profesionistul faţă de consumator, în etapa anterioară încheierii convenţiei.
Mai mult, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 şi, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În acest sens, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.
Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, pronunţată în cauza C-92/11, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la încheierea contractului.
În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 şi Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.
Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că posibilitatea derogării de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.
În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşare a verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.
În considerentele 37 şi 38 din hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.
În concluzie, CJUE a subliniat că aceste clauze, care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF), transpun o normă supletivă din dreptul naţional, faţă de care părţile pot să deroge şi intră sub incidenţa excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.
Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 din C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, şi, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.
Prin urmare, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut aplicarea principiului nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 de la excluderea analizei caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă.
Critica recurentei-reclamante privind excluderea în mod greşit de la analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar de către instanţa de apel, întrucât principiul nominalismului reflectă norme supletive şi nu intră sub incidenţa sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, este nefondată.
În cauză, principiul nominalismului monetar este reglementat prin art. 1578 C. civ. de la 1864, normă supletivă întrucât stabileşte o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Or, în cauză nefiind cazul unei derogări de la principiul nominalismului, norma legală este obligatorie părţilor contractante.
În consecinţă, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, transpuse în legislaţia naţională la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fiind în prezenţa unor acte normative care reglementează principiul nominalismului.
Criticile recurentei-reclamante privind obligaţia de informare a băncii referitor la cursul de schimb valutar, potrivit art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, precum şi existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin restituirea împrumutului în moneda în care a fost contractat, nu sunt fondate.
Având în vedere că această clauză privind riscul valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, Înalta Curte constată că nu se mai impune nici analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în obligaţia generală de informare a consumatorului şi existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin restituirea împrumutului în moneda în care a fost contractat.
Critica privind respingerea solicitării recurentei-reclamante de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, este de asemenea nefondată.
Cererea recurentei de stabilizare sau îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei de credit, nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenţie a instanţei de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutaţii au obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care acesta a fost acordat, interzisă potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000.
În acest sens este şi decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2010 în cauza C-618/10, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, în care s-a statuat că, atunci când se constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia.
În acest context, solicitarea recurentei de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului, este lipsită de temei legal, deoarece nici reglementarea specială (legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE) şi nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor.
De asemenea, solicitarea recurentei este lipsită şi de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON.
În considerarea celor evocate, Înalta Curte constatând că hotărârea recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..
II. Recursul declarat de pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.
Criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a art. 969 C. civ. de la 1864, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi încălcarea prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, referitoare la clauzele prevăzute la art. 5.1 din contract care dau dreptul băncii de a modifica nivelul dobânzii în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii şi art. I din Actul adiţional nr. x din 04.03.2008, prevăzute la art. IV din contractele de credit privind caracterul variabil al marjei, sunt nefondate.
Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor privind caracterul variabil al marjei băncii în stabilirea dobânzii.
Verificând decizia recurată, instanţa de apel prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul naţional prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a reţinut că se poate aprecia caracterul abuziv al clauzelor care privesc obiectul principal al contractului, respectiv preţul contractului, în măsura în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
În egală măsură, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".
O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract cu titlu oneros, dobânda fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.
Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod just a reţinut că situaţia de excludere prevăzută de textul legal invocat nu este operantă în speţă, în ceea ce priveşte clauzele privind caracterul variabil al marjei dobânzii, întrucât aceasta nu întruneşte cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referinţă variabilă nefiind exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.
Aşadar, exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.
Analizând clauza prevăzută la art. 5.1 din contract se constată că banca are dreptul de a modifica nivelul dobânzii în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei sale, iar la art. I din Actul adiţional nr. x din 04.03.2008, este prevăzut caracterul variabil al marjei băncii. Prin urmare, marja băncii este componenta variabilă a dobânzii care nu este clară ci, dimpotrivă, este una echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii, nefiind evidenţiată nicio formulă matematică sau alţi factori accesibili şi verificabili.
În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare al acesteia, instanţa de apel în mod corect a constatat că aceste clauze privind caracterul variabil al marjei nu satisfac exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor privind marja dobânzii, instanţa de apel şi-a încadrat analiza în mod corect în criteriile legale proprii clauzelor asociate obiectului principal al contractului.
În ceea ce priveşte caracterul negociat al clauzelor contestate, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu au fost negociate, întrucât băncii îi revenea sarcina dovedirii negocierii, ceea ce nu a fost cazul.
În cauză, se constată că marja ca o componentă variabilă a dobânzii este stabilită de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator şi care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că banca şi-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreţionar dobânda.
Situaţia creată prin inserarea clauzelor privind caracterul variabil al marjei dobânzii în modalitatea relevată este de natură să afecteze echilibrul contractual, deoarece banca şi-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv şi conform propriilor interese acest cost al creditului, pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziţie avantajoasă superioară în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaşte mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.
Critica recurentei-pârâte privind necercetarea de către instanţa de apel a graficului de evoluţie a dobânzii, din care rezultă evoluţia descendentă a dobânzii, în analiza cerinţei privind dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, este nefondată.
Chiar dacă potrivit susţinerilor recurentei dobânda a avut şi o evoluţie descendentă, se reţine că analiza caracterului abuziv al clauzelor este efectuată la data încheierii contractului, fără a se avea în vedere evoluţia concretă, în executarea ulterioară a convenţiei.
În ceea ce priveşte buna-credinţă, este de reţinut, aşa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiţie este îndeplinită atunci când profesionistul acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.
Raportat la cauza dedusă judecăţii, se constată că această condiţie nu este îndeplinită deoarece clauzele privind componenta variabilă a dobânzii conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea sa, fără ca reclamanta să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabileşte dobânda, precum şi a efectelor economice pe care le implică.
În urma analizei clauzelor contractuale privind caracterul variabil ar marjei dobânzii, Înalta Curte reţine că această clauză reuneşte toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă, instanţa de apel aplicând în mod corect prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Critica recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864, întrucât instanţa de apel nu a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului, nu sunt fondate.
Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţelor acestora, ceea ce, în speţă nu era cazul.
Criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor tezei a II-a a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât, pe de o parte, motivaţia întemeiată pentru modificarea dobânzii nu trebuie să fie prevăzută în contract, ci doar să existe, iar, pe de altă parte, aceasta rezidă în contextul general economic, nu sunt fondate.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul.
Aşadar, "motivele întemeiate" prevăzute la art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi care au un caracter obiectiv.
Totodată, în Cauza CJUE Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa, dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl priveşte.
Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica unilateral caracterul variabil al marjei dobânzii doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive, în cauza dedusă judecăţii sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract în ce constau motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda.
Contrar susţinerilor recurentei, costurile apărute ca urmare a contextului economic internaţional nu pot reprezenta un motiv întemeiat pentru modificarea unilaterală a marjei dobânzii în sensul prevăzut de legiuitor la art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un criteriu neindicat în contract, aşadar prevăzut într-un mod netransparent.
Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar în mod corect a reţinut că neindicarea niciunui motiv pentru care banca să poată modifica marja dobânzii face ca această clauză să fie lipsită de previzibilitate, neputându-se verifica dacă modificarea a fost sau nu justificată.
Prin urmare, deşi art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.
Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzelor trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de acestea în ceea ce îl priveşte, or în cauză nu s-au oferit indicii clare, obiective cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, pentru debitorul consumator.
În consecinţă, în mod judicios instanţa de apel a reţinut că aceste clauze referitoare la posibilitatea băncii de a modifica caracterul variabil al marjei dobânzii sunt abuzive.
De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte privind interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma în vigoare anterior datei de 02.01.2011, referitor la acceptarea tacită de către consumator a modificărilor prin act adiţional.
Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2020 "pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă; modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă; creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale; se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept; nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."
Cu privire la teza acceptării tacite a actului adiţional prin care recurenta-pârâta a susţinut că s-a conformat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu a dovedit prin niciun mijloc de probă faptul că aceasta a depus toate diligenţele pentru informarea reclamantei privind semnarea actului adiţional.
Nu se poate aprecia că raţionamentul instanţei de apel ar fi viciat de încălcarea textului legal evocat, respectiv de o pretinsă confuzie între obligaţia de diligenţă pentru informarea consumatorului, stabilită de lege în sarcina creditorului (comunicarea cu privire la semnarea actelor adiţionale), cu o obligaţie de rezultat (recepţionarea notificării), întrucât a depune toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale presupune tocmai a dovedi că informarea a ajuns la destinatar, este efectivă, consumatorul semnând sau acceptând tacit actul adiţional.
Criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind soluţia de restituire de către aceasta a sumelor reprezentând dobânda contractuală, peste dobânda calculată la indicele Libor la 3 luni şi marja de 4,1 p.p.a., sunt nefondate.
Potrivit recurentei-pârâte, sancţiunea care poate interveni în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este aceea a încetării producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate.
Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului restitutio in integrum şi a plăţii nedatorate, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.
Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit.
Ca atare, reclamanta este îndreptăţită la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta, întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.
Prin urmare, banca este ţinută şi la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit încă de la data plăţii, astfel cum corect s-a stabilit de instanţa de apel.
Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile promovate de reclamanta A. şi pârâta B. S.A., împotriva deciziei nr. 102 din 20 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâta B. S.A., împotriva deciziei nr. 102 din 20 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.