Contractual liability limit and res judicata effect of criminal judgment in insurance regression action for excess moral damages

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 25 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 194.694 RON, reprezentând despăgubirea achitată peste limita maximă prevăzută de contract, compusă din 10.194 RON cheltuieli de executare şi 184.500 RON diferenţă despăgubire şi prestaţie periodică, calculată de la data accidentului până în luna mai 2016 inclusiv, sumei de 16.000 RON, reprezentând prestaţie periodică achitată până în luna iulie 2018, precum şi la plata dobânzii legale aferente despăgubirii anterior menţionate, calculată din ziua formulării cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a debitului.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.443, art. 1.456 şi art. 2.224 C. civ., art. 194 C. proc. civ., prevederile contractului de asigurare nr. x/2002 şi cele ale poliţei de asigurare valabile la data accidentului.

Prin sentinţa civilă nr. 1413 din 3 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, reclamanta a fost obligată la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariul avocaţial.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea hotărârii apelate şi, pe fond, admiterea acţiunii în totalitate.

Prin încheierea din 12 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe, spre competentă soluţionare, având în vedere obiectul judecăţii şi statuările anterioare, potrivit cărora cauza este judecată în contradictoriu cu un profesionist, în legătură cu actele îndeplinite în exercitarea activităţii sale obişnuite, dar şi data înregistrării apelului, respectiv 25 iulie 2018, precum şi Hotărârea nr. 5/10 martie 2016 dată de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Piteşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la 28 martie 2019, sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 511/A-C din 7 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 184.500 RON, cu dobândă legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

A fost menţinută în rest sentinţa.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul B. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1536 din 30.07.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a admis recursul şi s-a casat decizia atacată, cauza fiind trimisă pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, Înalta Curte a reţinut că prin decizia penală nr. 36 din 18.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. x/2013, s-a stabilit că răspunderea reclamantei nu se limitează la valoarea de 2.000 RON, ci aceasta datorează despăgubiri şi pentru daune morale, iar aceste statuări cu privire la prejudiciu nu mai pot fi repuse în discuţie în faţa instanţelor civile.

În ceea ce priveşte solidaritatea, Înalta Curte a reţinut principiul statuat prin decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu care, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

4. Prin decizia nr. 208/A-COM din 20 aprilie 2021, pronunţată în al doilea ciclu procesual de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatului-pârât suma de 9.498 RON cheltuieli de judecată.

5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susţine că hotărârea recurată este nelegală, întrucât este motivată insuficient, sumar şi confuz, iar unele motive sunt contradictorii, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel trebuia să analizeze decizia penală nr. 36 din 18.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. x/2013, şi nu să reţină exclusiv statuările din decizia de casare.

O astfel de motivare încalcă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit recurentei, instanţa de apel trebuia să analizeze decizia penală menţionată şi să constate că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat, întrucât prin această hotărâre nu s-au pus în discuţie chestiuni tranşate în cauza pendinte. Totodată, prin hotărârea penală nu s-a reţinut că răspunderea societăţii recurente nu se limitează la suma de 2.000 RON, ci că s-a menţinut obligarea societăţii recurente în solidar cu intimatul-pârât.

Recurenta susţine că prin decizia penală s-a făcut trimitere la Anexa nr. 2, în sensul că s-a menţionat extinderea acoperirii prevăzute în contractul de asigurare şi pentru asigurarea de răspundere civilă faţă de terţi, neefectuându-se nicio trimitere la depăşirea valorii maxime de despăgubire. Anexa nr. 2 a vizat doar extinderea asigurării pentru cazurile prevăzute la pct. 1, clauză care se referă exclusiv la vătămările suferite în mod direct de vânător, şi nu la extinderea sumei asigurate, neputând fi incidentă autoritatea de lucru judecat.

Recurenta mai arată că nu a pus în discuţie soluţia definitivă a instanţei penale, ci solidaritatea între codebitori, iar instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestor chestiuni.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material privind acordarea daunelor morale.

În aprecierea recurentei au fost încălcate dispoziţiile art. 1.270 C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Recurenta susţine că nu pot fi scindate condiţiile de asigurare, în raport de împrejurarea dacă sunt sau nu favorabile uneia sau alteia dintre părţile contractante, întrucât formează un tot unitar, fiind acceptate sau respinse în integralitatea lor.

Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1443 şi art. 1456 C. civ., întrucât Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet competent să judece recursul în interesul legii, se referă la răspunderea civilă obligatorie iar, în cauză, este pusă în discuţie răspunderea contractuală, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.

În acest sens, recurenta susţine că a solicitat partea de datorie care revine intimatului-pârât, respectiv diferenţa reţinută prin executare peste limita maximă de 2.000 RON, prevăzută de lege, prin subrogarea în drepturile creditorului, îndreptându-se cu o acţiune în regres împotriva acestuia.

În opinia recurentei, nu se poate reţine puterea de lucru judecat, întrucât instanţele învestite anterior nu s-au pronunţat doar cu privire la atragerea exclusivă a răspunderii recurentei, ci şi cu privire la răspunderea pârâtului, în solidar, cu asigurătorul reclamant. Astfel, nu există identitate între problema soluţionată irevocabil, în dosarul penal, şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată nefiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, sens în care nu se încalcă principiul res judicata.

Instanţele nu s-au pronunţat anterior cu privire la efectul între codebitori, nu a analizat raporturile ce derivă din contractul de asigurare facultativă şi nici cu privire la împărţirea părţilor de datorie.

Prin întâmpinarea depusă la 9 septembrie 2021, intimatul-pârât B. a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, cu obligarea recurentei- reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 8 martie 2022 s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Criticile recurentei privind nemotivarea deciziei recurate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit recurentei, decizia instanţei de apel este motivată sumar, confuz şi contradictoriu, întrucât aceasta nu a analizat decizia penală nr. 36 din 18.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. x/2013 şi a reţinut în mod greşit autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care instanţa penală nu a constatat solidaritatea codebitorilor, nici că răspunderea asigurătorului nu se limitează la valoarea de 2000 de RON şi nici nu au fost analizate raporturile juridice în litigiu, respectiv dreptul de regres ori apărările privind depăşirea valorii maxime de despăgubire.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a reţinut că hotărârea definitivă de condamnare şi de soluţionare a laturii civile pronunţate de instanţa penală, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei învestite cu acţiunea în regres cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o, a existenţei prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite, reproducând considerentele deciziei de casare.

În continuare, având în vedere că cele dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii în rejudecarea apelului, potrivit dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut şi că prin decizia penală invocată s-a stabilit jurisdicţional cu caracter definitiv că răspunderea reclamantei nu se limitează la valoarea de 2.000 RON, ci aceasta datorează şi daunele morale, iar aceste statuări cu privire la prejudiciu şi răspunderea asigurătorului nu mai pot fi repuse în discuţie.

Totodată, prin decizia de casare s-a mai reţinut că prin decizia penală s-a statuat cu caracter definitiv asupra solidarităţii dintre debitorul asigurat şi asigurător şi a obligaţiei asigurătorului de a suporta integral despăgubirile, instanţa de apel mărginindu-se să facă trimitere la statuările obligatorii ale instanţei de recurs pentru dezlegarea problemelor de drept deduse judecăţii.

Prin urmare, decizia recurată conţine temeiurile pentru care s-a respins apelul formulat de reclamantă, răspunde criticilor din apel şi apărărilor formulate în cauză privind autoritatea de lucru judecat a deciziei penale, în acord cu cele dezlegate prin decizia de casare şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii instanţei de apel sau a unor considerente contradictorii, contrar celor susţinute de recurentă.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că la stabilirea daunelor morale instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.270 C. civ., întrucât nu a analizat condiţiile de asigurare în integralitatea lor.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1443 şi art. 1456 C. civ., privind raporturile juridice dintre codebitori, iar Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet competent să judece recursul în interesul legii, care se referă la răspunderea civilă obligatorie nu este incidentă în cauză.

În continuare, recurenta apreciază că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a deciziei penale invocate întrucât nu există identitate între problema soluţionată definitiv în dosarul penal şi cea dedusă judecăţii.

Înalta Curte constată că prin decizia de casare s-a stabilit cu caracter definitiv că prin decizia penală invocată asigurătorul răspunde şi pentru daunele morale iar, în ceea ce priveşte solidaritatea dintre părţi, s-a stabilit obligaţia asigurătorului de a suporta integral despăgubirile apelul fiind respins de instanţa penală. Prin urmare, se reţine că aceste statuări cu privire la suportarea prejudiciului şi solidaritatea între debitori nu mai pot fi repuse în discuţie.

De asemenea, instanţa de casare a reţinut principiul solidarităţii codebitorilor statuat prin Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet competent să judece recursul în interesul legii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici recurenta contestă, în realitate, decizia de casare şi nu considerentele instanţei de apel care a dat curs dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Or, aspectele dezlegate prin decizia de casare sunt obligatorii potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., atât instanţei cât şi părţilor, recurenta neavând posibilitatea să repună în discuţie chestiunile care au primit deja o dezlegare definitivă.

De altfel, instanţa de casare a făcut, la rândul său, trimitere la principiul "res judicata", în sensul în care drepturile şi obligaţiile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară, pronunţată într-un alt proces având un obiect şi cauză diferite, cum este litigiul pendinte, în raport cu soluţia instanţei penale de soluţionare a laturii civile a cauzei şi de respingere a apelului asigurătorului (recurenta în cauză).

Susţinerile recurentei privind inexistenţa obligaţiei contractuale de a suporta plata despăgubirilor morale în solidar cu persoana asigurată şi limitarea răspunderii sale la suma în cuantum de 2.000 RON au fost analizate şi au primit o soluţionare definitivă atât prin hotărârea instanţei penale, cât şi prin hotărârile pronunţate în contestaţia la executare promovată de recurentă şi respinsă prin decizia civilă nr. 1211 din 23 noiembrie 2017 a Tribunalului Vâlcea.

Instanţele au reţinut - considerente la care se face referire în decizia de casare - că în contractul de asigurare nr. x din 18 ianuarie 2002 s-a prevăzut Anexa 2 cuprinzând clauza specială privind asigurarea de accidente şi de răspundere civilă a vânătorilor, în cadrul căreia s-a prevăzut extinderea acoperirii prevăzute în poliţa de asigurare, asigurătorul acceptând şi asigurarea pentru răspundere civilă a vânătorilor faţă de terţi, cu sumele pe care vânătorul sportiv asigurat este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată pentru prejudicii pentru care răspunde în faţa legii faţă de terţe persoane păgubite printr-un accident produs cu arma de vânătoare sau accesorii ale activităţii de vânătoare, ca urmare a vătămării corporale sau decesului victimei, ipoteza în speţă.

În aceste condiţii ale limitelor judecăţii stabilite prin decizia de casare, soluţia instanţei de apel în mod corect s-a întemeiat pe principiul "res judicato", nemaifiind cazul unei analize devolutive asupra raporturilor juridice dintre părţi, în virtutea principiului "pacta sunt servanda" şi a condiţiilor răspunderii contractuale ori a întinderii obligaţiilor asumate, aspecte dezlegate anterior cu caracter definitiv.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 208/A-COM din 20 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Referitor la cererea intimatului-pârât B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv chitanţa nr. x din 17 mai 2022 emisă de Cabinet de Avocat C..

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 208/A-COM din 20 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să plătească intimatului-pârât B. suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.