Recourse annulled for carrier's void appeal and dismissed for insurer; joint liability for international road transport loss upheld

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 17 iunie 2016, pe rolul Tribunalul Argeş, secţia Civilă, sub nr. x/2016, reclamantele A. şi B. au solicitat obligarea pârâtelor C. S.R.L. şi D. S.A., în solidar, la plata sumei de 56.508,54 Euro, echivalentul a 256.526,16 RON, către reclamanta A., reprezentând prejudiciul ce a rezultat ca urmare a plăţii indemnizaţiei de asigurare către asiguratul B., datorită pierderii totale a mărfii constând în piese de maşină şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 45.000 Euro, echivalentul a 204.282 RON, către reclamanta B.

În drept, reclamantele au invocat prevederile art. 17 pct. 1 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), art. 1984 şi art. 2210 C. civ.

Prin cererea de chemare în garanţie formulată la 19 august 2016, pârâta D. S.A. a solicitat ca în situaţia în care va cădea în pretenţii să fie obligată E. S.A. la plata sumei de 100.000 Euro.

Prin sentinţa civilă nr. 450 din 10 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş, care la rândul său, prin sentinţa nr. 33 din 23 ianuarie 2017, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Argeş şi a constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

Prin sentinţa nr. 55/F- C. civ. din 20 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-a stabilit competenţa funcţională de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia Civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 14 septembrie 2017 s-a admis în principiu cererea de chemare în garanţie, iar prin încheierea din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins excepţia invocată de pârâta D. S.A. privind prescripţia dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 31 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta D. S.A. la plata sumelor de 56.508,54 Euro către reclamanta A. şi 45.000 euro către B.

De asemenea, a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta D. S.A. şi a fost obligată E. S.A. la plata sumei de 101.508,54 euro.

Totodată, a fost respinsă acţiunea faţă de pârâta C. S.R.L.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamantele A. şi B. au formulat apel, prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării ambelor pârâte D. S.A. şi C. S.R.L., în solidar, la plata sumelor solicitate prin cererea introductivă.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 25 ianuarie 2018, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, au formulat apel pârâta D. S.A. şi chemata în garanţie E. S.A., prin care au solicitat, în esenţă, schimbarea hotărârilor atacate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune iar, pe fond, respingerea acţiunii formulate ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 372/A-COMA din 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul reclamantelor A. şi B. şi al chematei în garanţie E. S.A., s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a admis în totalitate acţiunea principală şi au fost obligate pârâtele D. S.A. şi C. S.R.L. la plata, în solidar, a sumelor de 56.508,54 euro către reclamanta A. şi de 45.000 euro către reclamanta B.. S.A.

De asemenea, s-a admis cererea de chemare în garanţie şi a fost obligată E. S.A. la plata sumei de 100.000 euro, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Totodată s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta D. S.A.

Au fost obligate intimatele-pârâtele D. S.A. şi C. S.R.L. la plata către apelantele-reclamante, în solidar, a sumei 25.680 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat, redus conform dispoziţiilor C. proc. civ.. şi, de asemenea, a fost obligată apelanta-pârâtă D. S.A. la plata către chemata în garanţie a sumei de 475 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii, la 28 iulie 2021, a formulat recurs pârâta D. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, reţinerea cauzei pentru rejudecare în vederea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantelor, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii formulate de reclamante, ca neîntemeiată.

Potrivit recurentei-pârâte, prezentul litigiu s-a născut ca urmare a unui transport internaţional rutier de mărfuri, în această situaţie fiind aplicabile dispoziţiile Convenţiei CMR, care la art. 32 prevede că orice acţiune care derivă din transporturile supuse prezentei convenţii se prescrie în termen de un an,

Recurenta-pârâtă susţine că, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, în mod greşit şi neîntemeiat, au respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantelor. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit atât legea în materie, cât şi actele depuse la dosar, având în vedere că marfa a fost eliberată la data de 17.03.2015 iar cererea de chemare în judecată a reclamantelor a fost înregistrată la Tribunalul Argeş, secţia Civilă în data de 23.06.2016, peste termenul de prescripţie de 1 an, dreptul material la acţiune al reclamantelor fiind astfel prescris.

De asemenea, mai arată recurenta-pârâtă că, în ceea ce priveşte reclamanta A., nu se aplică termenul general de prescripţie întrucât raporturile dintre părţi sunt stabilite de Convenţia CMR, care prevede un termen de prescripţie de un an.

Recurenta consideră că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. S.A. întrucât nu a avut raporturi contractuale cu cele două reclamante, singura societate cu care a avut relaţii comerciale fiind pârâta C. S.R.L.

Totodată, susţine recurenta că în cauză nu suntem în prezenţa unui transport succesiv în condiţiile art. 34 din Convenţia CMR, astfel că potrivit art. 37 din aceeaşi convenţie, transportatorul care a luat comanda de transport fără să încarce efectiv marfa şi a vândut mai departe acest transport va trebui să răspundă în mod direct faţă de expeditor.

În continuare, recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor.

În acest sens, arată că la dosar nu sunt depuse documente din care să rezulte faptul ca reclamanta B. este proprietara mărfurilor avariate, facturile depuse nefiind suficiente pentru a face dovada proprietăţii, atât timp cât nu sunt urmate de dovada achitării. În aceste condiţii consideră recurenta-pârâtă că expeditorul mărfurilor este proprietarul acestora.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta A., recurenta pârâtă susţine că nu are calitate procesuală activă, având în vedere că aceasta nu este asigurătorul care a făcut plata despăgubirii către reclamanta B. Din dispoziţia de plată din 21.07.2015 se poate observa cu uşurinţă că plătitorul este o altă entitate şi anume A..

În ceea ce priveşte reclamanta B., suma solicitată reprezintă franciza iar acordarea acestei sume ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât a acceptat să suporte o parte din pagubă şi a urmărit o reducere a primei de asigurare.

De asemenea, consideră recurenta că în situaţia în care s-ar acorda această franciză, ar fi încălcat caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, contract la încheierea căruia fiecare parte şi-a asumat un risc, precum şi principiul relativităţii efectelor contractului şi puterea obligatorie a acestuia.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care a fost admisă acţiunea reclamantelor şi motivele pentru care au fost respinse toate apărările şi cererile de probatorii formulate de pârâta D. S.A.

Potrivit recurentei-pârâte, reclamantele nu au făcut dovada existenţei şi întinderii prejudiciului, faptului că toate mărfurile transportate au fost avariate, în condiţiile în care, potrivit expertizei judiciare, o parte din piese puteau fi folosite precum şi casării tuturor bunurilor transportate.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că se impune respingerea capătului de cerere prin care reclamanta B. solicită obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 45.000 euro reprezentând franciză, întrucât aceasta creşte raportat la numărul de evenimente despăgubite. Reclamanta B. si-a asumat riscul ca în situaţia producerii evenimentului asigurat să suporte contravaloarea acestei francize.

Recurenta-pârâtă consideră că nu poate fi obligată la plata unei asemenea sume având în vedere că este terţ faţă de contractul de asigurare încheiat între reclamante, fiind încălcat principiul relativităţii efectelor contractului.

Totodată, împotriva aceleiaşi decizii, la 29 iulie 2021, a formulat recurs chemata în garanţie E. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-chemată în garanţie susţine că hotărârea recurată este insuficient motivată şi cuprinde considerente contradictorii.

Consideră recurenta-chemată în garanţie că instanţa de apel nu a procedat la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. De asemenea, susţine că argumentele instanţei sunt contradictorii atât cu privire la motivarea privind respingerea excepţiilor invocate de aceasta, cât şi cu privire la fondul cauzei.

Potrivit recurentei, prin reţinerea unor argumente contradictorii şi prin omisiunea instanţei de a arăta în considerente cum a ajuns la concluzia că recurenta D. S.A. şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de societate în calitate de asigurător, hotărârea atacată nu satisface cerinţele art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-chemată în garanţie arată că, deşi instanţa a reţinut că a solicitat ca reprezentantul recurentei-pârâte D. S.A. să fie instruit să participe la operaţiunea de descărcare şi sortare a mărfurilor şi eliberarea unui proces-verbal de predare-primire, precum şi efectuarea de planşe foto, proceduri care nu au fost realizate de acesta, ulterior a constatat că din email-ul trimis rezultă că nu s-ar fi înţeles ce înscrisuri se solicită. Totodată, instanţa afirmă că recurenta-chemată în garanţie trebuia să precizeze în concret înscrisurile menţionate la art. 25.8 din condiţiile de asigurare, deşi în prevederile acestui articol sunt menţionate toate înscrisurile necesare instrumentării dosarului de daună.

Potrivit recurentei-chemate în garanţie, la dosar sunt dovezi din care să rezulte actele necesare instrumentării dosarului de daună, solicitate de aceasta, situaţie care contrazice cele reţinute de instanţa de apel referitoare la lipsa dovezilor.

Recurenta-chemată în garanţie consideră că nu s-au adus argumente nici cu privire la suma acordată intimatei-reclamante A., în cuantum de 45.000 euro, cu titlu de franciză.

În considerarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-chemată în garanţie susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 1270 şi art. 1350 alin. (1) C. civ., condiţiile de asigurare nefiind susceptibile de a fi interpretate în raport de împrejurarea dacă sunt sau nu favorabile uneia sau alteia dintre părţile contractante, ele formând un tot unitar.

Precizează recurenta-chemată în garanţie că prin lipsa documentelor necesare gestionării şi plăţii, nu s-a putut stabili cauza producerii pagubei, împrejurările acesteia şi nici acoperirea acesteia prin condiţiile de asigurare aplicabile. Recurenta susţine că nu au fost depuse înscrisurile justificative solicitate de asigurător la art. 25.8 din condiţiile de asigurare, respectiv copia procesului-verbal de predare primire încheiat de asigurat cu beneficiarul mărfii şi fotografii ale mărfii distruse de la locul producerii evenimentului, acte din care sa rezulte cuantumul prejudiciului.

În continuare recurenta-chemată în garanţie consideră că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că nu poate da eficienţă dispoziţiilor art. 25.8 din condiţiile de asigurare, motivând că la dosar nu există lămuriri cu privire la precizarea în concret a actelor pe care le-a solicitat în temeiul articolului menţionat.

Recurenta-chemată în garanţie menţionează că instanţa de apel nu a analizat proba reprezentând email-urile depuse de aceasta, întrucât ar fi observat din conţinutul acestora ce acte erau necesare instrumentării dosarului.

Mai arată recurenta-chemată în garanţie că instanţa de apel nu a reţinut faptul că prin contractul facultativ dintre părţi s-au stabilit condiţiile privind acordarea despăgubirilor de către asigurător, respectiv că aceasta avea obligaţia de a stabili şi a plăti despăgubirile legal cuvenite, în baza documentaţiei complete privind cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat şi întinderii pagubelor.

Aşadar, recurenta susţine că pârâta D. S.A. a încălcat dispoziţiile contractului de asigurare prin nedepunerea documentelor solicitate potrivit art. 25.10 alin. (2) din contract

În consecinţă, susţine recurenta-chemată în garanţie au fost încălcate dispoziţiile din cap. XXV din contractul de asigurare, potrivit căruia asiguratul în caz de daună avea obligaţia să precizeze felul mărfii avariate, cuantumul estimat al daunei, să pună la dispoziţie înscrisurile justificative solicitate conform art. 25.8 din condiţiile de asigurare, să ia masuri pentru limitarea pagubelor şi salvarea mărfii transportate potrivit art. 25.6 din condiţiile de asigurare, să asiste la operaţiunile de încărcare şi descărcare conform art. 24.8. iar potrivit art. 24.8.5, în cazul bunurilor cu probleme pentru care se fac observaţii în scrisoarea de trăsura, conducătorul auto trebuia să facă fotografii.

Recurenta-chemată în garanţie apreciază că, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile contractuale de către recurenta-pârâta, în calitate de asigurat, cererea de chemare în garanţie trebuia respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., recurenta-chemată în garanţie susţine că aceasta nu apare printre asiguraţii menţionaţi în contract şi nefăcând în niciun fel dovada că este societate afiliată sau filiala a celor două asigurate principale, în mod greşit, s-a considerat că aceasta are calitate procesuală activă.

De asemenea, recurenta-chemată în garanţie menţionează că instanţa nu s- a pronunţat cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.. Potrivit recurentei, reclamanta B. nu este beneficiara asigurării de transport maritim invocată de cealaltă reclamantă, asigurarea depusă la dosar exprimând raporturi contractuale între F., în calitate de asigurat, şi asigurătorul A..

Franciza prevăzută în contract şi-a asumat-o asiguratul, respectiv F. şi în niciun caz nu poate fi solicitată de asigurător, cu atât mai mult acordată. Franciza este o parte din dauna suportată de asigurat, neexistând niciun temei legal al acestei solicitări. Prin urmare, reclamanta A. nu are nicio calitate în relaţiile dintre F. şi B., astfel încât nu are nici calitate procesuală activă în cauza supusă judecăţii.

Totodată, reclamanta B. nu a prezentat în faţa instanţei niciun înscris din care să reiasă că societatea F. i-ar fi cedat dreptul la despăgubire, astfel încât aceasta nu este nici beneficiarul despăgubirii şi nici nu are calitatea de asigurat în contractul de asigurare depus la dosar.

În continuare, recurenta-chemată în garanţie reiterează criticile din motivele de apel privind soluţionarea eronată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte D. S.A. referitoare la lipsa raporturilor contractuale între pârâtă şi reclamante.

De asemenea, recurenta reia şi criticile din motivele de apel privind soluţionarea eronată a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune având în vedere că termenul de prescripţie de un an a fost împlinit iar în cauză nu a intervenit niciun caz de suspendare sau întrerupere a termenului.

Prin întâmpinarea formulată la 12 octombrie 2021 pârâta C. S.R.L. a invocat nulitatea recursului formulat de pârâta D. S.A., întrucât criticile formulate, prin care a reluat apărările de la fond şi apel, nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta D. S.A., ca nefondat. Totodată, a solicitat respingerea recursului formulat de chemata în garanţie E. S.A., ca nefondat.

La 14 octombrie 2021, reclamantele A., B. au depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta D. S.A., prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 29 martie 2022 s-au admis în principiu recursurile, s-a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului pârâtei şi s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

I. În temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta D. S.A., invocată de intimata-pârâtă C. S.R.L., urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Recursul fiind o cale de atac de reformare, prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel, este necesar ca acesta să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat doar formal pe motivele de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existenţa unor argumente străine de natura cauzei, recurenta limitându-se să reitereze susţinerile din apel privind netemeinicia hotărârii primei instanţe.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin criticile formulate recurenta susţine că în mod greşit au fost respinse excepţiile invocate la instanţa de fond, fiind reiterate motivele şi apărările valorificate la prima instanţă de control judiciar.

Astfel, arată recurenta că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fost în mod greşit respinsă de către instanţa fondului, întrucât termenul de prescripţie este de un an şi nu cel general de 3 ani, iar acesta s-a împlinit la 02.04.2016, fiind inclusă şi durata de suspendare prevăzută la art. 32 pct. 2 din Convenţia CMR.

De asemenea, potrivit recurentei şi excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi active au fost respinse în mod greşit întrucât, pe de o parte, recurenta nu a avut raporturi contractuale directe cu cele două reclamante iar, pe de altă parte, reclamanta B. nu a făcut dovada proprietăţii bunurilor avariate şi nici reclamanta A. nu a făcut dovada plăţii despăgubirii către cealaltă reclamantă şi a temeiului contractual al despăgubirii.

Analizând hotărârea recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că dreptul material la acţiune nu este prescris, termenul de un an fiind suspendat până la 16.02.2016 şi împlinit la 16.08.2016, după depunerea acţiunii, potrivit art. 32 alin. (3) din Convenţia CMR raportat la 2534 alin. (2) C. civ.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a recurentei, instanţa de apel a reţinut că, prin semnarea scrisorilor de transport, recurenta a dobândit calitatea de transportator al mărfii potrivit art. 4 din Convenţia CMR şi astfel este răspunzătoare faţă de reclamante pentru pierderea totală sau parţială ori pentru avarierea produsă între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, astfel cum prevede expres art. 17 pct. 1 din Convenţia CMR.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, instanţa de apel a reţinut că reclamanta B. este proprietara mărfurilor menţionate în scrisorile de transport depuse la dosar, aceasta fiind cea care a suferit prejudiciul constând în avarierea pieselor auto, fără a fi necesară proba efectuării plăţii acestora.

Totodată, prin decizia recurată s-a reţinut că astfel cum rezultă din clauzele contractului de asigurare a mărfurilor, părţi sunt şi societăţile asociate, afiliate sau filiale ale asigurătorului. De altfel, instanţa de apel a reţinut că ulterior producerii evenimentului rutier, pârâta D. S.A. nici nu a contestat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite să reclame prejudiciul produs.

Se constată că, pe fond, recurenta nu face decât să reia criticile de la instanţele devolutive privind titularii raporturilor juridice, inexistenţa răspunderii şi a dovezilor existenţei şi întinderii prejudiciului, contestând menţiunile din raportul de expertiză şi procesele-verbale de casare a mărfurilor avariate, precum şi cele privind suportarea franşizei de către reclamanta asigurată B.

Prin urmare, reiterarea aceloraşi apărări formulate la instanţele fondului privind respingerea în mod greşit a excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune, calităţii procesuale active şi pasive, dovada existenţei şi întinderii prejudiciului şi suportarea franşizei de către reclamanta B., fără nicio referire la considerentele instanţei de apel şi la presupusele erori în interpretarea şi aplicarea normelor de drept substanţial prin decizia recurată ori la considerentele acesteia, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, de strictă interpretare şi aplicare.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimata-pârâtă C. S.R.L. prin întâmpinare, privind nulitatea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, astfel că se impune anularea recursului.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de chemata în garanţie E. S.A., Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei-chemate în garanţie privind motivarea insuficientă şi considerentele contradictorii ale deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, nu sunt fondate.

Recurenta susţine că instanţa de apel, pe de o parte, nu a analizat argumentele şi probele administrate pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt, iar, pe de altă parte, considerentele sunt contradictorii atât cu privire la motivarea prin care a respins criticile privind excepţiile invocate, cât şi cu privire la fondul cauzei.

De asemenea, potrivit recurentei, în ce priveşte chemarea în garanţie formulată împotriva recurentei, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind dovezile solicitate reprezentantului asiguratei în respectarea obligaţiilor impuse pentru instrumentarea dosarului de daună, întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut că acesta a fost instruit să participe la operaţiunea de descărcare şi sortare a mărfurilor şi eliberarea unui proces-verbal de predare-primire, precum şi efectuarea de planşe foto, nu a efectuat aceste proceduri, pentru ca ulterior să se susţină că din email-urile trimise nu s-ar fi înţeles ce înscrisuri sunt necesare pentru avizarea daunelor.

Or, Înalta Curte constată că aceste critici sunt incompatibile cu calea de atac a recursului, urmând a fi înlăturate, întrucât, în realitate, se solicită repunerea în discuţie a situaţiei de fapt privind modalitatea de executare a obligaţiilor asiguratului, precum şi reinterpretarea probelor, aspecte care în calea extraordinară de atac a recursului nu sunt posibile, obiect al judecăţii în recurs fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel şi conformitatea cu regulile de drept.

În aceeaşi modalitate, recurenta critică modul de apreciere al instanţei de apel asupra dovezilor administrate în ce priveşte calitatea procesuală a reclamantelor.

Înalta Curte reaminteşte că stabilirea situaţiei de fapt şi verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie şi nu în aceea a controlului de nelegalitate reglementat expres şi limitativ prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., cu consecinţa că examinarea deciziei, din perspectiva acestor critici, este exclusă în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. S.A., criticile recurentei în sensul inexistenţei unui raport juridic de răspundere faţă de reclamanta B., ci doar în raport cu pârâta C. S.R.L. cu care s-ar fi încheiat contractul de transport internaţional de mărfuri nu pot fi reţinute.

Instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi, stabilind titularul obligaţiei de despăgubire în persoana transportatorilor, în virtutea scrisorilor de transport, a art. 4, precum şi a art. 17 pct. 1 din Convenţia CMR, destinatarul mărfurilor transportate fiind reclamanta, chiar dacă oferta de a contracta a fost recepţionată prin pârâta C. S.R.L.

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a reţinut că reclamanta B. a fost destinatara mărfurilor transportate de pârâta D. S.A., fiind şi cea care a suferit prejudiciul constând în avarierea pieselor auto transportate de către pârâte. Urmare a accidentului produs, reclamanta B. a primit de la reclamanta A. o despăgubire de 56.508,54 Euro, în temeiul poliţei de asigurare, fiind cesionate, totodată, în favoarea asigurătorului toate drepturile şi acţiunile împotriva părţilor responsabile pentru producerea prejudiciului.

Aşadar, se constată că, analizând corespunzător titularii drepturilor şi obligaţiilor din raporturile juridice în litigiu, instanţa de apel a răspuns criticilor privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor, acestea acţionând în mod legitim pârâtele în judecată, în calitatea acestora de transportatori ai mărfurilor avariate, pentru suportarea şi, respectiv, recuperarea despăgubirilor achitate asiguratului, în temeiul actului de subrogaţie şi cererii de remitere prin care i-au fost cesionate asigurătorului toate drepturile şi acţiunile împotriva părţilor responsabile pentru producerea riscului asigurat.

În continuare, recurenta susţine că decizia recurată nu este motivată în ceea ce priveşte criticile din apel privind cererea de plată a franşizei către reclamanta A..

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că existenţa franşizei nu influenţează sub niciun aspect obligaţia pârâtei D. S.A. de a repara prejudiciul produs din culpa sa, ci doar repartizarea suportării prejudiciului în raporturile pârâtelor cu cele două reclamante, neputând reprezenta o cauză de înlăturare a răspunderii civile.

Consecinţa stipulării acestei franşize în contractul de asigurare este suportarea riscului de către asigurat, în această limită, în raporturile acestuia cu asigurătorul său, nu şi în raporturile juridice de răspundere solidară născute între pârâte, care deşi rămân în continuare răspunzătoare pentru repararea întregului prejudiciu, răspunderea este stabilită în mod corect diferenţiat faţă de reclamante, pe acest temei, respectiv numai faţă de reclamanta B. şi nu faţă de reclamanta A., în calitate de asigurător, cum se susţine.

Prin urmare, se constată că motivarea curţii de apel conţine argumentele privind răspunderea solidară a pârâtelor şi obligaţia la plata franşizei către asigurat, răspunde motivelor din apelurile formulate şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii recurate.

În acest context, împrejurarea că recurenta-chemată în garanţie nu este de acord cu considerentele instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 1270 şi 1350 alin. (1) C. civ., întrucât din probele administrate, rezultă că pârâta D. S.A. ar fi nesocotit dispoziţiile art. 25 şi 24.8 din contractul de asigurare, prin faptul că nu a depus toate documentele necesare în vederea stabilirii prejudiciului cauzat.

Recurenta susţine că din probele administrate, respectiv corespondenţa electronică şi din prevederile contractului, rezultă documentele pe care asiguratul trebuia să le depună la dosarul de daună. Totodată, recurenta susţine că asiguratul nu a respectat obligaţiile contractuale privind efectuarea de fotografii a mărfurilor avariate la locul accidentului, întocmirea de procese-verbale privind piesele deteriorate şi asistarea la distrugerea mărfii.

Înalta Curte reaminteşte că stabilirea situaţiei de fapt şi verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie şi nu în aceea a controlului de nelegalitate, prin indicarea normelor de drept material încălcate sau aplicate greşit, potrivit motivului de casare invocat de recurentă, cu consecinţa că examinarea deciziei, din perspectiva acestor critici, este exclusă în calea de atac a recursului.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat, în cadrul controlului judiciar devolutiv, raporturile juridice stabilite între părţi şi modul efectiv de executare a obligaţiilor asumate, din perspectiva regulilor privind forţa obligatorie a clauzelor stipulate în art. 25.8 şi art. 26.2 din Condiţiile de asigurare şi a principiilor legale instituite prin art. 1270 şi art. 1350 C. civ., considerente care nu fac obiectul unor critici de nelegalitate, recurenta limitându-se să reproducă încă o dată conţinutul clauzelor stipulate, cu precizarea că nu deţine un corespondent asigurător pe teritoriul Turciei (locul producerii evenimentului asigurat) care să fi efectuat, în locul său, constatarea daunelor, nefiind, deci, combătută concluzia instanţei de apel că nu se putea, în aceste condiţii, da eficienţă excepţiei de neexecutare în temeiul art. 25.10 alin. (2) din contract, invocându-şi, în aceste condiţii, propria lipsă de diligenţă.

Mai arată recurenta că instanţa de apel ar fi nesocotit norme ale dreptului material şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiilor invocate, privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei D. S.A., reluând întocmai criticile formulate în apel.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat nicio normă de drept material care ar fi fost încălcată sau aplicată greşit de către instanţa de apel, în analiza criticilor privind respingerea excepţiilor invocate la prima instanţă.

În consecinţă, controlul judiciar exercitat pe calea recursului nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate prin arătarea normelor de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, de strictă interpretare, criticile formulate neputând fi completate deductiv de instanţa de casare.

În ce priveşte prescripţia dreptului la acţiunea, în acord cu susţinerile recurentei, instanţa de apel a aplicat termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de dispoziţiile art. 32 din Convenţie referitoare la contractul de transport internaţional, apreciind că a început să curgă la 17 martie 2015 şi s-ar fi împlinit la 18 martie 2016.

Pe de altă parte, considerentele instanţei de apel în sensul că a operat suspendarea cursului prescripţiei între 9 şi 16 februarie 2016, potrivit art. 32 alin. (2) din Convenţia CMR, ceea ce a determinat aplicabilitatea art. 2534 C. civ. privind efectele suspendării prescripţiei şi care au condus la concluzia introducerii în termenul de prescriere a acţiunii introductive la 17 iunie 2016, nu sunt combătute de recurentă.

Prin urmare, reiterarea întocmai a criticilor din apel, care au primit o dezlegare din partea instanţei de prim control judiciar, fără, însă, a arăta în concret aspectele de nelegalitate a deciziei recurate prin raportare la motivele de apel invocate, nu conduce de plano la incidenţa motivului de recurs invocat, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Aşadar, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtă şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemata în garanţie E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 372/A-COM din 23 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 372/A-COM din 23 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de chemata în garanţie E. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.