Contractual supply dispute: admissibility of loss of rights as a substantive defense and limits on extraordinary appeal review of contract interpretation

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 13 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea B., obligarea acesteia la plata sumei de 52.078,00 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate, suma de 4.100,00 euro, reprezentând transportul aferent acestora, suma de 98.439,47 euro, reprezentând coli offset neachitate, suma de 4.776,83 euro, reprezentând costuri de depozitare coli offset, suma de 19.702,76 euro, reprezentând penalităţi contractuale calculate până la data de 9 iunie 2016, urmând să fie calculate până la data achitării sumelor restante.

Reclamanta a solicitat şi cheltuieli de judecată în cuantum de 11.679 RON, respectiv 2.590,69 euro.

Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la 22 decembrie 2016, pârâta B. a solicitat respingerea în tot a cererii introductive, iar în subsidiar, în măsura în care instanţa ar aprecia întemeiate pretenţiile reclamantei, compensarea sumelor acordate reclamantei cu creanţa sa împotriva acesteia.

Prin cererea reconvenţională s-a solicitat obligarea reclamantei la plata daunelor-interese pentru repararea prejudiciilor cauzate prin neexecutarea conformă a obligaţiilor contractuale, respectiv suma de 19.552,32 euro, reprezentând contravaloarea costurilor suportate de către pârâtă în vederea realizării produselor, conform versiunii 3, suma de 99.195,60 CHF şi de 6475,12 euro, reprezentând prejudicii cauzate pârâtei raportat la reclamaţiile clienţilor, suma de 95.990 CHF, reprezentând costuri suplimentare angajate de către pârâtă pentru a preveni degradarea unor produse, prin despachetarea şi reîmpachetarea acestora, folosind materiale suplimentare, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a depus la 25 ianuarie 2016 răspuns la întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, raportat la faptul că, deşi cererea principală şi actele anexate au fost comunicate pârâtei la data de 25 noiembrie 2016, iar cele 25 de zile prevăzute de lege au expirat în data de 21 decembrie 2016 (ultima zi), întâmpinarea şi cererea reconvenţională au fost depuse în data de 22 decembrie 2016, astfel cum apare pe ştampila aplicată de registratura Tribunalului Specializat Cluj.

În acest sens, a solicitat decăderea pârâtei din dreptul de a administra proba cu înscrisurile propuse şi nedepuse la dosar.

În drept, a invocat art. 13, art. 201 alin. (2), art. 205 alin. (2), art. 208, art. 249 din C. proc. civ., respectiv art. 1270, art. 1556 din C. civ.

Prin întâmpinarea la cererea reconvenţională depusă la 9 februarie 2017, a fost invocată excepţia nulităţii cererii pentru lipsa motivelor de fapt şi excepţia tardivităţii formulării cererii reconvenţionale, ca urmare a aplicării sancţiunii decăderii, respectiv respingerea acesteia, pe fond, ca neîntemeiată.

În drept, a invocat art. 13, art. 209 alin. (4), art. 249, art. 254 din C. proc. civ., respectiv art. 1270, art. 1350, art. 1531, art. 1532, art. 1533, art. 1544 din C. civ.

Prin încheierea civilă din 14 aprilie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată, excepţia nulităţii cererii reconvenţionale pentru lipsa motivelor de fapt, excepţie invocată de reclamantă prin întâmpinare. A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii depunerii cererii reconvenţionale de către pârâta şi a decăderii acesteia din dreptul de a depune cererea reconvenţională, excepţie invocată de reclamantă prin întâmpinare. Totodată, s-a reţinut că nu se impune disjungerea şi judecarea separată a cererii reconvenţionale formulate de pârâtă, chestiune ridicată din oficiu. A fost acordat reclamantei un termen suplimentar pentru depunerea unui supliment de întâmpinare şi pentru propunerea de noi probe faţă de motivele invocate de pârâtă prin notele de şedinţă şi înscrisurile anexate depuse la 29 martie 2017, termen care s-a împlinit la data de 10 mai 2017, ora 16:00.

Prin suplimentul la întâmpinare depus la 10 mai 2017, reclamanta a detaliat apărările sale iniţiale prin raportare la actele depuse de pârâtă la 29 martie 2017.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 22 mai 2017, prima instanţă a dispus decăderea pârâtei din dreptul de a folosi probele scrise depuse în data de 29 martie 2017 pentru dovedirea cererii sale reconvenţionale. A încuviinţat pentru ambele părţi probele scrise, respectiv a încuviinţat pentru pârâta interogatoriul reclamantei. A respins, ca neutile cauzei, restul probelor pentru ambele părţi, respectiv proba testimonială şi proba cu expertiza tehnică judiciară.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 26 iunie 2017, s-a respins cererea pârâtei de renunţare la judecata cererii reconvenţionale, reţinând lipsa acordului reclamantei în acest sens, conform art. 406 alin. (4), teza I din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1297 din 14 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B., care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 52.078,00 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate, 4.100,00 euro, reprezentând contravaloarea transportului acestor mărfuri, 98.439,47 euro, reprezentând coli offset neachitate, 4.776,83 euro, reprezentând costuri de depozitare coli offset şi 19.331,61 euro reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 9 iunie 2016, respectiv 0,15% pentru fiecare zi de întârziere la plata sumelor arătate, calculate începând cu data de 10 iunie 2016 şi până la plata integrală a sumelor la care a fost obligată.

S-au respins ca neîntemeiate pretenţiile în cuantum de 371,15 euro solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâtă pentru suma de 19.552,32 euro reprezentând costuri aferente aparaturii şi ştanţelor necesare în vederea realizării produselor conform versiunii 3, suma de 99.195,60 CHF şi 6475,12 euro reprezentând prejudicii cauzate de nerealizarea conformă de către reclamantă a produselor, precum şi suma de 95.990,00 CHF, reprezentând costuri suplimentare ale pârâtei, suportate pentru a preveni degradarea unor produse prin despachetarea şi reîmpachetarea acestora, folosind materiale suplimentare.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 37.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 1297/2017, precum şi a încheierilor de şedinţă din 3 aprilie 2017 şi 22 mai 2017, a declarat apel pârâta B., solicitând admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, în principal, în temeiul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., anularea hotărârilor apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, primei instanţe iar în subsidiar, s-a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii principale şi admiterii cererii reconvenţionale.

Prin decizia nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta B., împotriva sentinţei civile nr. 1297/14 iulie 2017 pronunţate de către Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii capetelor de cerere din acţiunea principală având ca obiect plata sumei de 98.439,47 euro, reprezentând coli offset neachitate şi a sumei de 4.776,83 euro, reprezentând costuri de depozitare coli offset, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi aferente acestor pretenţii.

A fost obligată pârâta să plătească societăţii reclamante suma de 16.080,29 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente sumei de 56.178 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate şi contravaloarea transportului acestor mărfuri, calculate până la data de 9 iunie 2016. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi aferente sumei de 56.178 euro, începând cu data de 10 iunie 2016 şi până la data plăţii efective, precum şi suma de 17.313,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanţă.

Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A fost obligată intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 15.686,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva acestei decizii, la data de 7 ianuarie 2021 a formulat cerere de completare a dispozitivului, reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia din data de 26 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a fost admisă cererea de completare a deciziei civile nr. 525/2020 dar, pe fond a fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimatei Societatea A. S.R.L. având ca obiect obligarea apelantei Societetea B. la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Împotriva deciziei nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, au declarat recurs principal pârâta, iar reclamanta a formulat recurs incident.

În cuprinsul cererii de recurs incident, reclamanta a arătat că formulează recurs şi împotriva deciziei din data de 26 ianuarie 2021 de completare a dispozitivului deciziei nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

5. Prin recursul principal, formulat la data de 4 ianuarie 2021 împotriva deciziei nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pârâta B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat, admiterea căii de atac declarate şi casarea parţială a hotărârii recurate în privinţa soluţiei pronunţate cu privire la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se arată că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 480 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că, deşi recurenta a invocat aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a considerat greşit că prima instanţă a judecat fondul cererii reconvenţionale.

Recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat restrictiv noţiunea de judecată a fondului. Astfel, deşi temeiul cererii reconvenţionale este reprezentat de răspunderea civilă contractuală a reclamantei, prima instanţă nu a analizat condiţiile atragerii răspunderii civile, ci a dat eficienţă sancţiunii decăderii prevăzute de art. 17 din contractul încheiat între părţi, cu consecinţa că nu a mai judecat fondul acestei cereri.

Recurenta arată că interpretarea instanţei de apel înfrânge principiul dublului grad de jurisdicţie, principiu care derivă din art. 6 CEDO, întrucât prima instanţă nu a soluţionat cauza pe fond, iar decizia instanţei de apel de a evoca pentru prima dată fondul, în condiţiile nesoluţionării acestuia de către prima instanţă, încălcă principiul disponibilităţii, dar şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate, conform dispoziţiilor art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că soluţia pronunaţată este rezultatul unei greşite aplicări a normelor de drept material privind interpretarea contractului, deoarece a fost respinsă cererea reconvenţională în urma reţinerii unei situaţii de fapt pe care nici reclamanta nu a invocat-o în apărarea sa.

Conform recurentei, susţinerile instanţei de apel referitor la destinaţia specială a ambalajelor în funcţie de tipul transportului - terestru sau maritim - adaugă la contract, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 1268 alin. (4) din C. civ., precum şi principiul forţei obligatorii a contractului, reglementat de art. 1270 din C. civ., iar aceste aspecte nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Prin întâmpinarea depusă la 31 mai 2021, reclamanta A. S.R.L a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

De asemenea, a solicitat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

6. Prin recursul incident, declarat la data de 31.05.2021 reclamanta Societatea A. S.R.L. a criticat considerentele deciziei nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, formulând şi recurs împotriva deciziei din 26 ianuarie 2021 de completarea dispozitivului deciziei nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă. A solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei în privinţa soluţiei de respingere în parte a cererii de chemare în judecată, precum şi a celei referitoare la respingerea cheltuielilor de judecată în apel, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că recursul vizează considerentele deciziei nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi solicită înlocuirea celor care privesc domeniul de aplicare a prevederilor art. 17 din Contractul nr. x/6 iunie 2013, referitoare la calificarea viciilor ca fiind ascunse şi nu aparente, precum şi excluderea aplicării decăderii conform art. 17 din contract, în cazul viciilor reclamate, considerente prevăzute la pag. 20-26.

Cu privire la recursul împotriva considerentelor reţinute de instanţa de apel privind modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, respectiv considerentele referitoare la domeniul de aplicare a prevederii art. 17 din Contractul nr. x/6 iunie 2013, calificarea viciilor ca fiind ascunse şi nu aparente, precum şi excluderea aplicării decăderii conform art. 17 din contract în cazul viciilor reclamate, recurenta arată că instanţa de apel a interpretat greşit art. 17 din Contract, a art. 2545, art. 1680, art. 1714, art. 1715 C. civ., dar încalcă şi art. 1268, art. 1270 din acelaşi cod.

În cauză, sunt incidente prevederile legale privind vânzarea după mostră sau model, conform art. 1.680 din C. civ., aspect corect reţinut de instanţa de apel.

Contrar considerentelor instanţei de apel, art. 17 din contract nu distinge între vicii ascunse şi vicii aparente, fiind astfel aplicabil în ipoteza oricăror deficienţe calitative sau cantitative. Această clauză nu este susceptibilă de interpretări şi se opune cu titlu obligatoriu părţilor contractante şi deopotrivă instanţei de apel, care trebuia să procedeze la interpretare numai dacă clauza nu era clară. Or, clauza este clară, iar interpretarea este greşită întrucât nu respectă voinţa părţilor contractante şi încalcă art. 1.268 C. civ.. Forţa obligatorie a contractului conform art. 1.270 C. civ., se aplică şi atunci când clauza contractuală este neîndoielnică.

Apoi, deficienţele susţinute de către pârâtă nu se încadrează în categoria viciilor ascunse, cum greşit a statuat instanţa de apel, deoarece contrar considerentelor, calităţile mostrei nu au fost ascunse, pârâta având posibilitatea inclusiv să testeze rezistenţa bunului la transportul pe mare, chiar în conditii de birou.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se arată că, în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere reprezentând colile offset, decizia recurată încalcă regulile de procedură referitoare la dreptul de dispoziţie al părţilor, reglementat de art. 9, dreptul la apărare reglementat de art. 6, principiul aflării adevărului în procesul civil reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

În acest sens se arată că, greşit a reţinut instanţa de apel că reclamantul a solicitat doar valoarea colilor offset, în baza e-mailului din 31.01.2014, iar nu valoarea colilor achiziţionate în cursul anilor 2014-2015, deşi din petitele cererii de chemare în judecată rezultă că s-a solicitat suma de 98.439,47 euro, sumă care reprezintă contravaloarea tuturor colilor offset achiziţionate şi rămase pe stocul recurentei-reclamante, atât din cursul anului 2014, cât şi din 2015.

În consecinţă, consideră recurenta, sunt încălcate reguli de procedură privind caracterul devolutiv al apelului reglementate de dispoziţiile art. 476, art. 477, art. 478, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., devoluţiunea operând cu privire la întreaga cauză, iar instanţa de apel trebuia să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite de recurenta-reclamantă.

Referitor la acest motiv de nelegalitate, se mai arată că, în ceea ce priveşte expertiza contabilă, instanţa de apel încalcă regulile de procedură deoarece instanţa a permis o delegare a autorităţii judecătoreşti către experţi, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 211, art. 330 alin. (1) din C. proc. civ., a art. 126 alin. (1) din Constituţie, dar şi a regulilor procedurale de apreciere a probelor considerând raportul de expertiză "regina probelor", contrar dispoziţiilor art. 264 din acelaşi cod.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susţine că decizia recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a Contractului-cadru nr. x/6 iunie 2013, a dispoziţiilor art. 1272, art. 1240 alin. (2), art. 1266 alin. (2), art. 1176 din C. civ.

Recurenta arată că, atât în faţa primei instanţe, cât şi a celei de apel, a solicitat contravaloarea stocului de coli offset rămas neutilizat, temeiul contractual invocat fiind art. 1 si art. 7 din Contractul nr. x/06.06.2013 şi a practicilor contractuale ulterioare dintre părţi, referitoare la colile offset.

Instanţa de apel a considerat necesar să lămurească natura colilor offset si regimul lor, concluzionând că acestea nu au format obiectul contractului cadru, ci obiectul unui acord între părţi, rezultat dintr-o practica comercială, distinctă de contractul cadru, dar în completarea acestuia.

Contrar acestor considerente, acordul este în realitate un alt contract de aplicare al contractului cadru nr. x/6 iunie 2013, prin urmare, colile offset au format tot obiectul contractului cadru.

Prin contractul-cadru, părţile contractante au stabilit principalele reguli şi condiţii care vor guverna încheierea unor contracte viitoare dintre ele, dar nu şi conţinutul concret al contractelor de aplicaţie care urmează a fi încheiate în executarea sa.

Astfel, art. I din Contract menţionează că vânzătorul se obligă să vândă, iar cumpărătorul să cumpere produsele din carton în sortimentaţia, cantităţile şi preţurile din Anexa la acest contract. Instanţa de apel a arătat corect că această Anexă nu a fost depusă la dosar de către părţi, însa greşit s-a reţinut că niciuna dintre părţi nu a susţinut că aceste coli offset nu au făcut obiectul convenţiei.

În lipsa Anexei, întrucât prin contractul-cadru părţile au stabilit elementele esenţiale şi ţinând seama că aceste coli au fost achiziţionate doar în considerarea cutiilor de carton furnizate către pârâtă, de practicile statornicite între părţi, dar şi de conţinutul contractului cadru raportat la art. 1272 alin. (1) din C. civ., recurenta-reclamantă consideră că înţelegerea părţilor asupra colilor offset a reprezentat un alt contract de aplicare al contractului-cadru nr. x/6 iunie 2013.

Cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel de respingere a capătului de cerere reprezentând costurile de depozitare a colilor offset, recurenta arată că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a art. 15 a Contractului-cadru nr. x/6 iunie 2013, a dispoziţiilor art. 1272, art. 1240 alin. (2), art. 1266 alin. (2), art. 1176 din C. civ.

Instanţa de apel a exclus de la aplicare art. 15 din contractul-cadru reţinând că s-au depozitat produse, respectiv colile offset care nu au format obiectul contractului cadru nr. WAP din 6 iunie 2013.

Recurenta susţine ca a dovedit că a existat corespondenţa explicită cu privire la durata de depozitare a colilor, inclusiv solicitările pârâtei privind depozitarea acestor bunuri.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se arată că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în privinţa calificării înţelegerii părţilor privind colile offset ca fiind în afara Contractului-cadru nr. x/6 iunie 2013.

Astfel, instanţa de apel interpretează natura contractului nr. x/6 iunie 2013, în sensul că acesta este un contract-cadru, însă apoi aminteşte dispoziţiile art. 1176 alin. (2) din C. civ., conform cărora modalitatea de executare a contractului cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora, sunt precizate prin convenţii ulterioare.

Se arată că, în temeiul aceluiaşi contract cadru, pârâta a emis mai multe comenzi de produse, confirmate de reclamantă şi în baza acestora a livrat produsele din carton. Aceste operaţiuni sunt specifice contractului cadru urmat de contracte de aplicare, prin care reperele esenţiale sunt fixate, iar cu fiecare comanda acceptată se încheie un contract distinct de vânzare-cumpărare prin care se stabilesc în concret volumul şi sortimentaţia de produse, precum şi preţul aferent acestora.

Or, înţelegerea părţilor cu privire la achiziţia colilor offset este un alt contract de aplicare al contractului cadru, iar toate considerente instanţei de apel prin care califică această înţelegere, ca fiind străină de contractul cadru, sunt considerente contradictorii celor reţinute atunci când califică contractul cadru şi contractele de aplicare.

Recurenta mai arată că, atât cu privire la expertiza contabilă dar şi în ceea ce priveşte celelalte probe, decizia recurată este insuficient motivată şi cuprinde considerente contradictorii atunci când se reţine că nu s-a probat cantitatea de coli offset, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanţa de apel a considerat raportul de expertiză o probatio probatissima, ignorând celelalte probe administrate în cauză care probează cantitatea de coli offset, fără a identifica în cuprinsul hotărârii motivele pentru care au fost înlăturate argumentele recurentei.

Referitor la cheltuielile de judecată din primă instanţă şi apel se arată că decizia din 26.01.2021 privind completarea dispozitivului deciziei nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020, este pronunţată cu ignorarea art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) din acelaşi cod, şi cuprinde, totodată si motive contradictorii, motive de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra cheltuielilor de judecată efectuate la prima instanţă şi apel, recurenta arată că nu este în culpă procesuală prin urmare, pârâta trebuia să fie obligată la plata în întregime a acestora. Totodată, pentru ipoteza că se va menţine soluţia de admitere a apelului, recurenta consideră că ambele părţi au fost în culpă procesuală în apel.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece a redus cheltuielile de judecata solicitate de recurentă în primă instanţă, iar reducerea onorariului avocaţial proporţional cu pretenţiile aduse nu reprezintă un criteriu legal în sensul acestor dispoziţii legale.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul pârâtei B. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., invocându-se faptul că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (6) şi art. 174 alin. (2) din acelaşi cod şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 1268 alin. (4) C. proc. civ.

În privinţa criticii de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a considerat că tribunalul a judecat fondul cererii reconvenţionale, deşi aceasta a fost respinsă ca urmare a constatării decăderii sale din dreptul de a invoca neconformitatea produselor livrate în anul 2014, ca urmare a nerespectării procedurii prevăzute de art. 17 din contractul din litigiu, iar celelalte elemente ale răspunderii contractuale nu au mai fost analizate.

Prin urmare, susţine recurenta, în cauză erau incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care impuneau admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Acest motiv de casare nu este fondat şi va fi respins ca atare, reţinându-se că instanţa de apel, în mod corect a constatat că prima instanţă a respins cererea reconvenţională ca urmare a analizării fondului acestei cereri.

Premisa aplicării art. 480 alin. (3) C. proc. civ. o constituie soluţionarea în mod greşit a cauzei de către prima instanţă, fără a intra în cercetarea fondului, deci ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale ori în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Într-o astfel de ipoteză, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul evocând fondul, cu excepţia cazului în care prin apel sau prin întâmpinare s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin urmare, dispoziţia legală stabileşte regula conform căreia, anulând hotărârea, instanţa de apel va evoca fondul cauzei, precum şi excepţia de la această regulă constând în trimiterea cauzei spre rejudecare, în măsura în care s-a solicitat luarea acestei măsuri, prin actele de procedură menţionate.

Aşadar, dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., constituie o derogare de la principiul dublului grad de jurisdicţie, motiv pentru care nu se poate considera că prin aplicarea acestor dispoziţii legale decizia este nelegală din perspectiva încălcării unor prevederi legale a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii ori dreptul al un proces efectiv.

În altă ordine de idei, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că prima instanţă a dat eficienţă unei sancţiuni de drept material, respectiv, a aplicat art. 2545 C. civ. constatând că pârâtul nu şi-a exercitat dreptul subiectiv în termenul stabilit convenţional, astfel că aplicându-se normele de drept substanţial s-a dat o soluţie pe fondul litigiului.

În alţi termenii, decăderea, ca sancţiune de drept civil reglementată prin normele de drept substanţial cuprinse în dispoziţiile art. 2545 C. civ., a fost valorificată de reclamantă ca o apărare de fond în legătură cu pretenţiile ce au format obiectul cererii reconvenţionale, iar prima instanţă a analizat-o din perspectiva dispoziţiilor legale menţionate raportate la art. 17 din convenţia părţilor.

De altfel, soluţionarea cauzei fără a intra în cercetarea fondului semnifică faptul că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în temeiul unei excepţii procesuale peremptorii, or a lipsei de procedură, ipoteze care nu sunt incidente în cauză.

În privinţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia pronunţată încalcă dispoziţiile art. 1270 şi art. 1268 alin. (4) C. civ.

Deşi, susţine recurenta instanţa de apel a analizat pe fond pretenţiile ce au format obiectul cererii reconvenţionale şi a interpretat corect art. 17 din contract, stabilind că despăgubirile pretinse sunt aferente unor vicii ascunse şi nu aparente, soluţia pronunţată pe fondul cererii este rezultatul aplicării greşite a normelor legale privind interpretarea contractului. Cererea reconvenţională a fost respinsă pe baza unor argumente pe care nu le-a invocat reclamanta, care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, fiind eronată şi lipsită de suport legal sau convenţional concluzia conform căreia ambalejele produse de reclamantă erau destinate doar transportului terestru nu şi maritim.

Referitor la această critică, Înalta Curte observă că instanţa de apel a examinat toate condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii contractuale a reclamantei şi în urma interpretării clauzelor contractuale şi a probelor administrate în cauză a concluzionat argumentat că aceste condiţii nu sunt îndeplinite.

De altfel, în privinţa acestui motiv de casare, este corectă apărarea intimatei-reclamante conform căreia, recurenta s-a raportat doar la un singur argument, respectiv, la cel privind tipul de transport, nefiind criticate şi celelalte motive pentru care instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.

În consecinţă, acest motiv de recurs este nefondat şi va fi respins ca atare.

Situaţia este identică şi în privinţa recursului incident formulat de reclamanta A. S.R.L., care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte că în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa supremă, verifică conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, ceea ce semnifică faptul că sunt excluse analizei în această etapă procesuală aspectele care vizează netemeinicia deciziei recurate, interpretarea probelor administrate în cauză, a stării de fapt ori a clauzelor contractuale. Pentru a provoca controlul de legalitate al hotărârii, criticile trebuie să se încadreze în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din această perspectivă se va reţine că prin recursul incident, recurenta-reclamantă a criticat considerentele avute în vedere de instanţa de apel în privinţa cererii reconvenţionale, solicitând înlocuirea celor referitoare la domeniul de aplicare a art. 17 din convenţia părţilor, în sensul calificării viciilor ca fiind ascunse şi nu aparente şi excluderea aplicării decăderii conform acestei clauze contractuale, cu motivarea că interpretarea dată este contrară dispoziţiilor dreptului material menţionate în cuprinsul acestei critici.

În legătură cu acest motiv de recurs se impune precizarea că verificarea considerentelor deciziei recurate nu relevă încălcarea dispoziţiilor de drept material, ci este rezultatul aplicării corecte a regulilor de interpretare a convenţiei prin raportare la probele administrate în cauză. Starea de fapt reţinută de instanţa de apel în interpretarea contractului nu este supusă controlului în această cale de atac, cum de altfel a precizat şi recurenta-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză referitor la recursul declarat de pârâtă, observaţie care, pentru identitate de raţiune este valabilă şi în privinţa recursului propriu.

Astfel, referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia încalcă regulile de procedură referitoare la dreptul de dispoziţie al părţilor, dreptul la apărare, principiul aflării adevărului şi caracterul devolutiv al apelului.

Din dezvoltarea criticii se constată că, în realitate recurenta contestă modul de interpretare a probelor în temeiul cărora instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată, solicitându-se reevaluarea şi reinterpretarea stării de fapt, chestiuni incompatibile cu specificul acestei căi de atac. Relevant în această privinţă este şi faptul că prin recursul formulat deşi se invocă încălcarea regulilor referitoare la efectuarea expertizei, criticile vizează interpretarea acestei probe, motiv de recurs care pentru considerentele menţionate nu poate fi valorificat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în privinţa calificării naturii contractului din litigiu ca fiind un contract cadru, iar toate considerentele prin care se califică înţelegerea părţilor ca fiind străină de contractul-cadru sunt contradictorii celor prin care s-a reţinut acest caracter.

În legătură cu această critică, Înalta Curte constată că instanţa de apel, verificând obiectul contractului astfel cum a fost stabilit prin art. 1 şi cum a rezultat din corespondenţa părţilor a concluzionat referitor la colile offset că acestea nu au format obiectul contractului-cadru WAP nr. 19 din 6 iunie 2013, că situaţia lor nu a fost reglementată prin acest contract, dar puteau face obiectul unei convenţii distincte, în baza unei practici comerciale constante sau a uzanţelor părţilor care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare în sensul dispoziţiilor art. 1240 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, motivul de casare nu este fondat urmând a fi respins ca atare, deoarece dezvoltarea criticii nu relevă lipsa motivării sau motive contradictorii ori străine de natura pricinii ci se solicită reevaluarea probelor şi reinterpretarea clauzelor contractului, critici care nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs a vizat nelegalitatea deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., derivată din aplicarea greşită a prevederilor art. 1272, art. 1240 alin. (2), art. 1266 alin. (2), art. 1176 C. civ.

În această privinţă, Înalta Curte observă că, în realitate sunt reluate chestiunile referitoare la interpretarea contractului, cele privind colile offset, respectiv a contravalorii acestora şi a costurilor de depozitare, pretenţii pe care instanţa de apel le-a respins constatând că nu au fost dovedite în cauză.

Sub acest aspect este fondată apărarea intimatei-pârâte conform căreia prin motivele de recurs care vizează aceste capete de cerere se critică modul în care instanţa de apel a judecat fondul cauzei, iar invocarea dispoziţiilor legale anterior menţionate este formală, pentru că în realitate în dezvoltarea acestei critici sunt reluate chestiunile privind interpretarea contractului şi reaprecierea probelor nefiind dezvoltate argumente din care să rezulte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu toate acestea, verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte observă că, în privinţa contravalorii colilor offset şi a penalităţilor de întârziere aferente acestor sume s-a reţinut din probele administrate în cauză - a căror analiză este exclusă în această etapă procesuală - lipsa caracterului cert şi lichid al creanţei pretinse de reclamantă cu acest titlu.

În egală măsură, instanţa de apel interpretând clauza contractuală cuprinsă în art. 15 din convenţia părţilor a argumentat că şi pretenţiile reclamantei reprezentând costurile de depozitare a colilor offset, precum şi a penalităţilor de întârziere aferente sunt nefondate. Întrucât modul de interpretare a clauzelor contractuale excede controlului de legalitate rezultă că şi analiza acestei critici este exclusă, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica este nefondată şi va fi respinsă ca atare.

În privinţa criticilor referitoare la nelegalitatea deciziei de completare prin care s-a respins cererea intimatei-reclamante de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel, se va reţine că dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., au fost corect aplicate în condiţiile în care apelul pârâtei a fost admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii unor pretenţii formulate de reclamantă astfel încât au fost reconsiderate şi cheltuieli de judecată în conformitate cu pretenţiile admise, iar intimata fiind în culpă procesuală a fost justificat obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Motivul de recurs privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prin care se critică modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiei legale pretins greşit aplicate în cauză.

În concluzie pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate prin recursul principal formulat de pârâtă precum şi cele din recursul incident declarat de reclamantă, acestea vor fi respinse în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi hotărâri, precum şi împotriva deciziei din 26 ianuarie 2021 privind completarea dispozitivului deciziei nr. 525/2020 din 3 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 24 mai 2022.