Validity of unmandated signature on construction contract addendum and scope of cassation review for factual reinterpretation

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 aprilie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 236.119,72 RON plus TVA (51.750 Euro plus TVA) reprezentând suma achitată de reclamantă în avans pentru lucrările pe care pârâta s-a angajat să le efectueze până la data de 10 februarie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 2170 din 5 iulie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.R.L. şi a obligat reclamanta la plata sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 780 din 28 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2170 din 5 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată şi contradictorie, preluând aceeaşi eroare a primei instanţe, respectiv presupusa lipsire de efecte juridice a Actului Adiţional nr. 2 în limba italiană, printr-o interpretare eronată a condiţiilor în care s-a semnat, în fapt, respectivul act adiţional şi o presupusă inexistenţă a mandatului acordat de B. persoanei ce a semnat acest document.

În continuare, recurenta arată motivele contradictorii reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte situaţia faptică şi contextul semnării Actului Adiţional nr. 2 în limba italiană.

O primă interpretare eronată şi contradictorie a instanţei de apel vizează faptul că respectivul mandat ar fi trebuit încheiat în forma scrisă "în vederea dovedirii intervenirii unui astfel de contract". În acest context, se arată că până la momentul în care, în etapa procesuală a fondului, B. a susţinut că nu administratorul acesteia a semnat Actul adiţional nr. x în limba italiană, recurenta a fost ferm convinsă că semnătura de pe document îi aparţine.

Aprecierea instanţei de apel că forma scrisă era necesară dovedirii intervenirii Contractului este eronată, prin prisma faptului că Actul adiţional nr. x în limba italiană nu constituie un contract de sine stătător, ci manifestarea de voinţa a ambelor părţi în sensul actualizării obligaţiilor sinalagmatice, în contextul nou creat.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat în mod eronat incidenţa dispoziţiilor art. 309 alin. (2) prima teza C. proc. civ. în privinţa formei scrise a Actului adiţional nr. x în limba italiană, având în vedere că acest înscris nu avea nici scopul şi nici aptitudinea de a dovedi existenţa şi încheierea valabilă a Contractului (în contextul în care niciuna dintre părţi nu a contestat validitatea acestuia), ci doar amendarea unor prevederi ale acestuia.

De asemenea, în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel a arătat că nu se poate reţine în sarcina intimatei-pârâte săvârşirea unei fapte ilicite prin prisma incidenţei prevederilor clauzei prevăzute de art. 16 alin. (2) din Contract.

O altă susţinere contradictorie a instanţei de apel se circumscrie unei potenţiale culpe a recurentei, cât timp "apelanta-reclamanta nu a indicat identitatea persoanei despre care susţine că ar fi semnat actul adiţional în calitate de mandatar al intimatei pârâte, nici nu a invocat şi dovedit că această persoană ar fi prezentat un mandat scris de reprezentare acordat de intimata-pârâtă, dar nici nu a dovedit că ar fi solicitat o astfel de dovadă, deşi avea aceasta posibilitate conferită de art. 1302 C. civ.

La fel de contradictorie apare şi aserţiunea instanţei, potrivit căreia, nu s-ar fi verificat mandatul de reprezentare al persoanei care a semnat Actul adiţional nr. x în limba italiană.

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, recurenta arată că a dovedit faptul că împrejurările semnării Actului adiţional nr. x în limba italiană, în aceeaşi zi în care s-a semnat şi Actul adiţional nr. x în limba română, au fost unele atipice, particulare, datorate presiunilor venite din partea chiriaşului de a-i fi predat cu celeritate spaţiul închiriat, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de 200 Euro pentru fiecare zi de întârziere.

Contradictorialitatea considerentelor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în motivarea deciziei recurate rezidă şi din faptul că instanţa de apel recunoaşte existenţa Notificării nr. x din data de 3 februarie 2017, însă consideră că aceasta ar fi "un act ulterior actului adiţional nr. x întocmit în limba italiană" şi "nu constituie o dovadă a comportamentului intimatei-pârâte, care ar fi determinat-o pe apelanta-reclamanta să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a o reprezenta pe intimata-pârâtă şi că acţionează în limita puterilor conferite".

O ultimă aserţiune în ceea ce priveşte contradictorialitatea considerentelor instanţei de apel pe marginea presupusei lipsiri de efecte juridice a Actului adiţional nr. x în limba italiană o reprezintă şi reţinerea instanţei, potrivit căreia "această menţiune din cuprinsul notificării nr. x/06.02.2017 certifică împrejurarea că societatea intimata-pârâtă a cunoscut la un moment dat actul adiţional nr. x întocmit în limba italiană, însă această împrejurare nu echivalează cu dovedirea existenţei consimţământului societăţii de a încheia actul adiţional prin reprezentant legal sau mandatar".

Prin urmare, în urma analizei expuse, recurenta consideră că există o serie de motive contradictorii existente în considerentele deciziei recurate, datorate atât neînţelegerii cât şi aprecierii eronate din partea instanţei de apel a situaţiei faptice de la momentul încheierii Actului adiţional nr. x în limba italiană, prin raportare la prevederile legale incidente, sens în care solicită admiterea acestui motiv de recurs.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1301, art. 1302 şi art. 1309 C. civ.

În acest sens se arată că, în cursul zilei de 28 octombrie 2016, între părţi nu a avut loc nicio discuţie legată de o potenţială persoană delegată de intimată, persoana care să se prezinte şi să semneze Actul adiţional nr. x în limba italiană în locul d-lui C.. Este evident că, dacă o asemenea discuţie ar fi avut loc, s-ar fi respectat prevederile art. 1302 C. civ. ce impuneau prezentarea, la semnare, a unei împuterniciri speciale acordate de reprezentat reprezentantului, în vederea semnării actului adiţional.

În mod evident, indiferent de faptul că Actul adiţional nr. x în limba italiană a fost semnat, în realitate, de dl. C. sau de un reprezentant al acestuia, necunoscut nici până în prezent recurentei, este de reţinut că în situaţia dedusă judecăţii au existat o serie de elemente care au determinat-o pe recurentă să considere că persoana semnatară a Actului adiţional nr. x în limba italiană a acţionat în limita puterilor conferite, contrar celor reţinute de instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate.

Recurenta susţine şi greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1350, 1517, 1530 şi 1556 C. civ.

Premisa generală a angajării răspunderii contractuale o constituie existenţa unui contract valabil încheiat. Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă tocmai în încălcarea drepturilor creditorului, prin neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate.

În ceea ce priveşte sumele aferente capătului nr. 1 de cerere, recurenta a solicitat Tribunalului Bucureşti obligarea intimatei-pârâte B. la restituirea sumei de 283.343,66 RON inclusiv TVA (236.119,72 RON plus TVA), echivalentul sumei de 62.100 Euro inclusiv TVA (51.750 Euro plus TVA).

Deşi situaţia de fapt a fost reţinută corect de instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, aceasta statuând în sensul că "este adevărat că intimata nu a finalizat toate lucrările contractate prin Contractul de antrepriză nr. x/16.02.2016 şi cele patru acte adiţionale la acesta până la data de 31.01.2017", cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că recurenta ar fi fost cea în culpă, deoarece ar fi înregistrat "un număr total de 545 zile calendaristice de întârziere în efectuarea plăţilor, ceea ce a echivalat în mod automat cu prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor cu un număr de zile lucrătoare egale cu numărul zilelor calendaristice în efectuarea plăţii".

Această reţinere a instanţei de apel este total eronată, în contextul în care sumele ce au fost solicitate spre a fi restituite provin doar din plăţile suplimentare făcute de recurentă în baza Contractului şi Anexei tehnice nr. 1 la acesta, pe de o parte, şi în baza Actului Adiţional nr. 3 şi Anexei tehnice nr. 4, pe de alta parte.

Astfel, cum părţile au agreat începerea lucrărilor la 3 mai 2016, acestea trebuiau finalizate în 60 de zile, respectiv până la 3 iulie 2016. La acest termen se adaugă cele 142 de zile de întârziere la plată, deci termenul limită de finalizare a lucrărilor din Anexa tehnica nr. 1 Ia Contract se împlinea în ziua de 15 noiembrie 2016.

Or, cum ultima plata parţială a facturii nr. x, emisă de B. la data de 27 iunie 2016 a fost efectuată în aceeaşi zi de 15 noiembrie 2016, rezultă că recurenta A., în respectiva dată nu se afla în culpă în cea ce priveşte întârzierea plăţilor datorate conform Contractului.

În concluzie, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, la data de 15 noiembrie 2016 cea aflată în culpă era chiar intimata B., care nu finalizase lucrările contractate, aspect reţinut şi în raportul de expertiză întocmit în apel, cuantumul acestor lucrări neefectuate fiind de 8.268 Euro inclusiv.

În continuare, recurenta menţionează condiţiile ce se desprind, prin raportare la facturile depuse de intimată în probaţiune şi reţinerile expertului judiciar, context în care apreciază că această modalitate de emitere specifică şi plată a facturilor emise de B. nu a fost observată şi nici reţinută de expertul judiciar D., la momentul întocmirii raportului de expertiză, motiv pentru care concluziile expertului pe marginea obiectivului nr. 3 al raportului sunt total eronate.

Astfel cum s-a arătat, prin raportare la părţile semnatare ale contractului, prima parte aflată în culpă a fost chiar intimata B. care, chiar şi în condiţiile aplicării prevederilor art. 16 din Contract, nu şi-a respectat obligaţiile contractuale asumate.

În acest context, recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat si aplicat greşit prevederile art. 1517 şi art. 1556 C. civ., cât timp nu a reţinut că B. a fost prima care nu si-a executat obligaţiile contractuale asumate, iar recurenta avea dreptul legal de a refuza executarea propriei obligaţii, într-o măsură corespunzătoare.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei dovedirii unui prejudiciu cert si previzibil, suferit de A., se susţine referitor la pretenţiile solicitate de recurentă că, potrivit capătului nr. 1 de cerere - respectiv obligarea intimatei la restituirea sumelor încasate în plus pentru lucrările contractate şi neexecutate conform Contractului şi Actului adiţional nr. x - prejudiciul este cert şi determinat, fiind calculat de expertul judiciar D. în cadrul raportului de expertiză întocmit în apel.

În ceea ce priveşte pretenţiile solicitate, potrivit capătului nr. 3 si 4 de cerere, recurenta consideră că acestea sunt pe deplin justificate în măsura în care Actul adiţional nr. x în limba italiană este valabil încheiat şi, prin urmare, produce efecte juridice.

Prin raportare la situaţia dedusă judecaţii, recurenta consideră că raportul de cauzalitate între fapta ilicită a intimatei B. şi prejudiciul suferit de A. este pe deplin stabilit, având în vedere că prejudiciul pecuniar suferit de recurentă, potrivit capetelor nr. 1, 3 şi 4 de cerere, este o consecinţă directă a nerespectării de către intimată a obligaţiilor contractuale asumate.

Prin întâmpinarea depusă la data de 24 decembrie 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 21 februarie 2022, recurenta a solicitat respingerea susţinerilor şi înlăturarea acestora ca fiind nefondate.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie la data de 4 noiembrie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a învederat nulitatea recursului pentru neindicarea criticilor de nelegalitate.

Prin încheierea din 31 martie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul din 19 mai 2022, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs; motivele de nelegalitate sunt prevăzute limitativ în art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., iar art. 489 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3). care se referă la motivele de ordine publică, precum şi în situaţia alin. (2), în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Referitor la acest motiv de recurs recurenta consideră că există o serie de motive contradictorii existente în considerentele deciziei recurate, datorate atât neînţelegerii cât şi aprecierii eronate din partea instanţei de apel a situaţiei faptice de la momentul încheierii Actului adiţional nr. x în limba italiană, prin raportare la prevederile legale incidente.

Aceste susţineri vizează modul de interpretare a clauzelor contractuale şi a probelor administrate, iar nu ipotezele legale prevăzute de motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca atare recurenta nu s-a conformat obligaţiei de motivare a recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurentei nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care ar fi fost încălcate norme de drept material prin decizia atacată.

Astfel, deşi recurenta a indicat încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1301, art. 1302 şi art. 1309, art. 1350, 1517, 1530 şi 1556 C. civ., prin criticile formulate aceasta contestă reţinerea culpei contractuale, prin urmare este vizată netemeinicia deciziei, iar nu nelegalitatea acesteia.

Prin criticile enunţate recurenta urmăreşte în realitate o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie interpretarea probatoriului, chestiuni care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie a hotărârii atacate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, nefiind o cale de atac de reformare, ci o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Pentru considerentele arătate, reţinând că în speţă nu s-au identificat nici motive de ordine publică, Înalta Curte constată, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 780 din 28 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2022.