Recourse limitation to legal review; non-performance exception requires proof of unperformed obligations, not factual reassessment of insolvency notifications

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 aprilie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 557.490,08 RON, aferentă facturilor neachitate, emise în baza contractului de prestări servicii nr. x, încheiat între părţi la 6 iulie 2011, la care se adaugă penalităţile de întârziere, calculate, conform art. 3.1 lit. d) din contract, de la data scadenţei până la achitarea efectivă a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 247 din 14 mai 2019, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi, reţinând în esenţă că, raportat la actele de recunoaştere tacită a datoriei şi de acceptare a facturilor, apărarea de fond a pârâtei referitoare la excepţia de neexecutare a contractului nu poate fi primită, dar şi că sunt îndeplinite condiţiile privind caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 557.490,08 RON, reprezentând debit principal, precum şi la plata penalităţilor în procent de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenţei facturilor şi până la plata efectivă a debitului principal.

Împotriva acestei hotărâri, C. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 143 din 17 iunie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, reţinând că tribunalul a respins în mod greşit excepţia de neexecutare a contractului, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate, în măsura în care nu contravin deciziei.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, recurenta a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A susţinut recurenta că instanţa de apel a menţinut în mod corect soluţia dată de tribunal excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, însă, cu încălcarea normelor de drept material, a apreciat că este întemeiată excepţia de neexecutare a contractului şi a respins acţiunea.

În acest context, a arătat că, deşi a reţinut că s-au invocat trei motive de apel, instanţa de prim control judiciar a analizat doar două dintre acestea.

Cu privire la motivul de apel vizând excepţia de neexecutare a contractului, recurenta a susţinut că în mod eronat a apreciat curtea de apel că acesta ar fi întemeiat.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâta i-ar fi cerut în repetate rânduri reclamantei să prezinte documente justificative ale executării obligaţiilor asumate, că nu era necesară probarea deschiderii corespondenţei, atât timp cât s-a dovedit că aceasta a fost expediată si recepţionată de reclamantă şi că, la data expedierii acestei corespondenţe, reclamantei nu îi fusese ridicat dreptul de administrare prin administratorul statutar, debitoarea nefiind în procedura de faliment, astfel că nu era necesar ca această corespondenţă să fie comunicată şi administratorului judiciar, care doar îi supraveghea activitatea.

A susţinut autoarea căii de atac că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei. Astfel, instanţa de apel şi-a motivat soluţia prin raportare la solicitările repetate emise de intimată în vederea comunicării documentelor justificative ale lucrărilor executate, deşi notificările comunicate reclamantei la 2 decembrie 2013, la care face trimitere, nu au fost invocate, susţinute sau probate de vreuna dintre părţile litigante, nici în fond şi nici în apel.

În acest sens, a arătat că în faţa primei instanţe şi a celei de apel s-a invocat o singură notificare, anume adresa emisă de C. S.R.L. sub nr. x din 2 decembrie 2013, ce ar fi fost transmisă prin corespondenţă electronică către adresa de e-mail x@x.com.

Un alt aspect străin de natura cauzei apreciază recurenta că l-ar reprezenta şi considerentul din decizia din apel conform căruia s-a probat recepţionarea notificării sus-menţionate, deşi nu există vreo probă în acest sens la dosarul cauzei, iar acest aspect nu a fost susţinut nici de intimată.

A mai arătat recurenta că, urmare a desemnării administratorului judiciar, acesta a notificat-o pe intimată în vederea achitării sumelor solicitate, astfel că C. S.R.L. a avut cunoştinţă de împrejurarea deschiderii procedurii insolvenţei asupra S.C. A. S.R.L.

Aşa fiind, recurenta a apreciat că nu s-ar fi putut reţine legala comunicare a adresei nr. x din 2 decembrie 2013 (transmisă numai către adresa de e-mail x@x.com), fără o încălcare evidentă de către instanţa de apel a normelor de drept material care reglementează modalitatea de transmitere a înscrisurilor către societăţile aflate în insolvenţă.

A susţinut recurenta că, pornind de la aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în materia insolvenţei şi făcând abstracţie de faptul că se află sub incidenţa Legii nr. 85/2006, instanţa de apel se substituie apelanţilor şi produce probe în sprijinul acestora, reţinând că reclamanta ar fi fost legal notificată asupra necesităţii depunerii unor situaţii de lucrări şi a unor documente justificative, deşi apelanta-intimată menţionase că a trimis numai notificarea evocată mai sus.

Pe de altă parte, a arătat că, la data la care instanţa de apel a reţinut că s-ar fi efectuat o comunicare legală către S.C. A. S.R.L. (2 decembrie 2013), în considerarea căreia a fost pronunţată hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată, societatea se afla în perioada de observaţie prevăzută de Legea nr. 85/2006, fiind incidente astfel dispoziţiile exprese ale art. 3 pct. 26, pct. 27 şi pct. 30, art. 20 şi art. 49 din actul normativ sus-menţionat.

În acelaşi sens, a arătat recurenta, sunt şi dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc că cei supuşi procedurii insolvenţei vor fi citaţi conform prevederilor legii speciale.

În continuare, a arătat că din hotărârea prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei rezultă că debitoarei i-a fost ridicat dreptul de administrare, contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, iar la dosarul cauzei nu au fost depuse documente care să demonstreze contrariul.

A subliniat autoarea căii de atac că, raportat la întreaga reglementare a procedurii speciale a insolvenţei, dreptul de administrare nu este exercitat prin intermediul administratorului statutar, ci prin intermediul unui administrator special, cu privire la persoana ori la datele de corespondenţă ale căruia instanţa de apel nu a efectuat nicio verificare.

Or, şi dacă s-ar admite că adresa de corespondenţă electronică ar aparţine administratorului special, oricum comunicarea legală reţinută în mod greşit de instanţa de apel ar fi implicat transmiterea adresei nr. x către administratorul judiciar desemnat să instrumenteze procedura insolvenţei, însă o astfel de comunicare nu a fost realizată şi/sau probată.

A arătat recurenta că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile de drept material, reţinând că nu ar fi necesară dovedirea deschiderii corespondenţei, atât timp cât s-a probat că aceasta a fost comunicată şi recepţionată de reclamantă, deşi calitatea de reclamantă, respectiv de recurentă, este deţinută de S.C. A. S.R.L., reprezentată legal prin B.., faţă de care nu s-a probat nici măcar transmiterea vreunei corespondenţe şi, mai mult decât atât, normele de drept material impun ca orice comunicare să fie efectuată între părţi prin mijloace care asigură dovada recepţionării acesteia.

Recurenta a evocat prevederile art. 3.1 lit. c), art. 3.3 şi art. 4 din contractul încheiat cu partea adversă, potrivit cărora beneficiarul s-a obligat să înştiinţeze prestatorul de apariţia unor situaţii care pot influenţa negativ respectarea clauzelor contractuale şi, în măsura în care prestatorul nu îşi respectă obligaţiile, beneficiarul poate să angajeze sau să plătească alţi agenţi economici, iar contractul va înceta de plin drept dacă una dintre părţi îşi încalcă vreuna dintre obligaţiile proprii, după ce a fost avertizată printr-o notificare scrisă, de către cealaltă parte, că o nouă nerespectare a acestora va duce la rezoluţiunea/rezilierea contractului.

Or, în lipsa unei alte clauze contractuale privind comunicarea efectuată între părţi ori a punerii în întârziere, recurenta a apreciat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 85/2006, care se completează cu cele ale C. civ. de la 1864.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că, raportat la momentul încheierii contractului - 6 iulie 2011, în speţă sunt incidente dispoziţiile C. civ. de la 1864, care nu cuprind o reglementare a excepţiei neexecutării contractului.

Mai mult, a arătat că excepţia de neexecutare a contractului impune o serie de condiţii, neîndeplinite în cadrul relaţiei dintre părţile litigante şi neverificate de instanţa de apel.

A susţinut recurenta că una dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiei este aceea ca neexecutarea obligaţiei să nu fie consecinţa faptei personale si directe a celui care o invocă. Cu toate acestea, instanţa de apel a admis excepţia de neexecutare a contractului, reţinând, în mod nelegal, imposibilitatea prestatorului de a dovedi că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, prin simpla raportare la solicitarea beneficiarului (necomunicată legal) de transmitere a situaţiilor de lucrări, cu ignorarea întregului probatoriu administrat în susţinerea acţiunii, care relevă faptul că şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale asumate.

În opinia recurentei, contrar celor reţinute de instanţa de apel, îndeplinirea întocmai a obligaţiilor sale este probată prin acceptarea facturilor emise şi prin achitarea parţială a acestora. Nu se poate reţine că lipsa unui document anterior poate să ducă la anularea actelor ulterioare care au fost acceptate prin plata acestora. Astfel, neprezentarea situaţiilor de lucrări ce ar fi fost solicitate de intimată nu poate conduce la anularea acceptării de către aceasta a facturii emise.

A mai susţinut recurenta că a probat livrarea de balast, pietriş, piatră spartă, aşa cum rezultă din avizele de însoţire a mărfii depuse la dosarul cauzei, astfel că apărarea conform căreia nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale este formulată strict pro causa.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material şi raportat la prevederile art. 3.3 şi 4.1 din contract, care impun beneficiarului să notifice prestatorului neexecutarea contractului printr-o notificare scrisă, comunicată în mod legal, prin raportare la dispoziţiile C. civ., coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006.

Or, trecând peste toate aspectele ce ţin de lipsa unei notificări legale, conduita ce s-ar fi impus a fi adoptată de intimată ar fi fost aceea de refuz la plată si de restituire a facturilor.

Cu privire la considerentele deciziei atacate potrivit cărora partea adversă ar fi probat că a executat ea însăşi lucrările ce ar fi trebuit efectuate de prestator, a arătat că intimata a întocmit şi semnat împreună cu beneficiarul final o altă situaţie de lucrări, pentru simplul fapt că S.C. A. S.R.L., care a prestat în realitate serviciile, nu se afla în raport contractual direct cu beneficiarul final U.A.T. Ţepu.

În final, autoarea căii de atac a arătat că în speţă nu este invocată şi nici verificată neexecutarea unei obligaţii suficient de importante, câtă vreme intimata a acceptat şi recunoscut la plată sumele solicitate pe calea acţiunii ce formează obiectul prezentului dosar, fără a emite vreo obiecţiune în legătură cu modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor asumate de S.C. A. S.R.L. şi fără a formula vreo cerere reconvenţională.

La 23 octombrie 2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 5 noiembrie 2020 recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 3 februarie 2021 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta şi intimata-pârâtă au depus la dosar puncte de vedere la raportul întocmit.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 143 din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentei-reclamante, subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., priveşte faptul că, analizând apelul intimatei-pârâte, instanţa de apel ar fi omis să analizeze unul dintre motivele de apel.

Instanţa supremă reţine că această critică este în egală măsură lipsită de interes şi nefondată.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătoreşti, care trebuie să conţină, pe lângă arătarea obiectului cererii, a susţinerilor pe scurt ale părţilor şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanţa ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor cu care a fost învestită, a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, prezentând în mod logic raţionamentul juridic pe care şi-a fundamentat soluţia.

Astfel, în mod contrar celor învederate de recurenta-reclamantă, din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a răspuns şi criticilor reprezentând "al treilea motiv de apel", respectiv cele care privesc aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., din perspectiva inversării sarcinii de a proba îndeplinirea/neîndeplinirea obligaţiilor de către reclamantă, în cadrul soluţionării celui de-al doilea motiv de apel, referitor la greşita respingere de către instanţa de fond a excepţiei de neexecutare a contractului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut (pagina 15 a deciziei) că, în baza dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., reclamanta era cea care trebuia să probeze că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, prin depunerea documentaţiei prevăzute în contract - situaţii de lucrări, documente din care să rezulte calitatea şi cantitatea lucrărilor, procese-verbale de recepţie parţială, aşa cum sunt acestea menţionate în caietul de sarcini.

Înalta Curte reţine că instanţa nu este obligată să răspundă fiecărui argument adus de părţi în legătură cu textele legale pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Instanţa supremă reţine că această critică a recurentei-reclamante este, în acelaşi timp, lipsită de interes, întrucât, chiar şi în situaţia în care instanţa de apel ar fi omis analiza unui motiv de apel, în măsura în care această omisiune nu priveşte apelul propriu al recurentei, iar interesele părţilor sunt contrare, doar partea vătămată într-un drept al său ar fi putut formula critici cu privire la neanalizarea motivelor sale de apel, un asemenea drept vătămat nefiind nici măcar alegat şi cu atât mai puţin dovedit în cauză.

Critica subsumată de recurentă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând faptul că decizia recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei, este nefondată.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că instanţa de apel ar fi reţinut, ca şi temei pentru admiterea excepţiei de neexecutare a contractului, existenţa unor solicitări repetate, respectiv "notificările comunicate la data de 02.12.2013", emise de intimată în vederea comunicării de către recurentă a documentelor justificative ale lucrărilor executate. Or, arată recurenta că, în speţă, intimata-pârâtă ar fi invocat existenţa doar a unei notificări din 2 decembrie 2013.

În ceea ce priveşte întemeierea soluţiei pe considerente străine de natura pricinii, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că o hotărâre poate fi casată dacă cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", astfel că, de principiu, existenţa pe lângă motivele consistente şi a unor temeiuri complet străine de natura pricinii nu poate justifica casarea hotărârii.

Analizând decizia recurată, instanţa supremă nu poate reţine prezenţa unei motivări complet străine de natura cauzei, care să determine casarea hotărârii.

Astfel, recurenta încearcă să justifice existenţa unor motive străine de natura cauzei prin redarea unor considerente trunchiate din decizia recurată, fără a observa că, deşi a folosit, iniţial, exprimarea la plural, în fraza imediat următoare celei redate de recurentă, instanţa de apel şi-a nuanţat expunerea prin referirea la forma de singular a sintagmei "notificare", rezultând fără echivoc că şi-a fondat raţionamentul pe notificarea din 2 decembrie 2013, a cărei existenţă este necontestată de reclamantă.

Restul criticilor privind caracterul singular sau repetat al notificărilor trimise de intimata-pârâtă, precum şi reţinerea de către instanţa de prim control judiciar a caracterului probat al comunicării notificării din 2 decembrie 2013 nu se constituie în critici de nelegalitate ce pot fi cercetate în această etapă procesuală, în realitate recurenta punând în discuţie stabilirea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel în urma administrării probatoriului propus de părţi.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În plus, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa supremă reţine că soluţia pronunţată în cauză nu este întemeiată exclusiv pe reţinerea comunicării efective a notificării din 2 decembrie 2013, ci, aşa cum rezultă din lectura deciziei recurate, instanţa de apel, în urma unei analize şi interpretări pertinente a probatoriului şi a susţinerilor părţilor, a stabilit că recurenta-reclamantă nu a dovedit pe parcursului prezentului proces, efectuarea lucrărilor pretinse, ceea ce exclude incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ.

Totodată, contrar celor învederate de recurentă prin memoriul de recurs, se reţine că, prin cererea de apel, intimata-pârâtă a susţinut faptul că notificarea nr. x din 2 decembrie 2013 a fost comunicată recurentei prin intermediul e-mailului, dovada accesării e-mailului de către reclamantă fiind depusă la dosarul de apel.

Ceea ce recurenta-reclamantă urmăreşte prin invocarea acestor critici este o devoluare integrală a fondului, solicitându-se, in concreto, instanţei de recurs să stabilească o altă situaţie de fapt cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către autoarea recursului, procedând la reinterpretarea probatoriului.

Or, acest aspect excedează cercetarea ce poate fi efectuată în această etapă procesuală, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora atributul instanţei de recurs este de a examina, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Instanţa supremă nu va primi criticile recurentei-reclamante privind pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acestea nu reliefează motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie.

Recurenta-reclamantă critică, în esenţă, faptul că instanţa de apel, în urma administrării probatoriului, a reţinut faptul că notificarea din 2 decembrie 2013 a fost comunicată în mod legal administratorului special/statutar al reclamantei, căreia nu îi fusese ridicat dreptul de administrare la data emiterii respectivei notificări.

Prin urmare, deşi se invocă nesocotirea dispoziţiilor art. 3 pct. 27 şi 30, art. 20 şi art. 49 din Legea nr. 85/2006, în realitate recurenta pune în discuţie raţionamentul prin care instanţa de apel a apreciat proba cu înscrisuri şi prezumţii (respectiv modalitatea anterioară de comunicare dintre părţi), pentru a reţine în stabilirea situaţiei de fapt că respectiva notificarea a fost efectiv comunicată reclamantei.

Or, aşa cum s-a reliefat şi în considerentele anterioare, această cercetare excedează analiza pe care o poate face instanţa de recurs în baza art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa supremă constată că recurenta-reclamantă este într-o evidentă confuzie privind temeiurile care au condus instanţa de apel la admiterea excepţiei de neexecutare a contractului, temeiuri care derivă, în mod contrar celor pe care se întemeiază recursul, din reţinerea faptului că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că serviciile pentru care a emis facturile reclamate au fost în mod efectiv efectuate, respectiv nu a făcut dovada comunicării către intimata-pârâtă a situaţiilor de lucrări şi a restului documentelor prevăzute în caietul de sarcini, precum şi a îndeplinirii obligaţiilor contractuale prevăzute la art. 3.1 lit. a), art. 3.2 lit. e) şi art. 3.4 din contractul de prestări servicii nr. x din 6 iulie 2011.

Reţine şi că nesocotirea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care se poate subsuma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reţinută, întrucât regulile C. proc. civ. se aplică judecării cauzelor civile, în timp ce, în cauză, este disputată o comunicare privată dintre părţi.

Un ultim set de critici ale recurentei-reclamante, subsumate de aceasta cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează neîndeplinirea condiţiilor de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă critică pentru prima dată, direct în calea de atac a recursului, faptul că excepţia de neexecutare a contractului nu ar avea o reglementare proprie în C. civ. de la 1864, aplicabil contractului faţă de data încheierii acestuia - 6 iulie 2011. Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., instanţa supremă nu poate proceda la analiza acestei critici, care este formulată omisso medio.

Restul argumentelor aduse în legătură cu modalitatea de soluţionare a excepţiei de neexecutare a contractului sunt centrate exclusiv asupra unor aspecte de natură factuală şi asupra probelor administrate în acest sens, ceea ce scapă controlului instanţei în calea de atac extraordinară a recursului, pentru considerentele expuse in extenso în cele ce preced.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază decizia atacată ca fiind legală, constată că în privinţa acesteia nu este incident niciunul din cazurile de casare invocate de parte sau calificate din oficiu, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 143 din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.