Abusiveness of variable interest clause in consumer loan: judicial prohibition on modifying contractual content to replace null clauses

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017 la 7 iunie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa: 1. să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 3 noiembrie 2008 şi, în consecinţă, nulitatea absolută a acestora, respectiv a clauzelor de la:

- art. 5, care prevede că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B.., la care se adaugă 1,50 puncte procentuale, respectiv clauza nr. 2.11 teza a III-a din Condiţiile generale de creditare, care stabileşte că, dacă în urma modificării nivelului dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoştinţă, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii, precum şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor;

- art. 8, referitor la perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 2,50% flat (la termenul din 15 martie 2018 s-a îndreptat eroarea materială, numărul corect al articolului fiind 9, nu 8);

- art. 8 lit. b), care prevede perceperea unui comision de administrare de 50,00 Euro lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat;

- art. 7.4 lit. g) şi h) din Condiţiile generale de creditare, care permit băncii declararea scadenţei anticipate a creditului/a tuturor celelalte credite în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii contractuale.

A solicitat să se dispună modificarea contractului de credit bancar şi să se emită un nou grafic de rambursare în conformitate cu noua formă a contractului, urmare a constatării nulităţii clauzelor indicate prin primul capăt de cerere, precum şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobânzi şi comisioane, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, plus dobânda legală aferentă acestora.

A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat prevederile Legii nr. 193/2000 şi pe cele ale Legii nr. 190/1999, dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi ale art. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Prin încheierea din 15 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a introdus în cauză, în calitate de intervenienţi, pe coplătitorii A. şi C., conform art. 78 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1993/2018 din 21 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza a II-a din contractul de credit, doar în ceea ce priveşte faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B.. şi a celei cuprinse în art. 7.4 lit. g) şi h) din condiţiile generale de creditare, anexă la contract; a respins în rest cererea ca nefondată; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamantul A., intervenienţii forţaţi C. şi A., cât şi pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1736 din 28 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul şi intervenienţii au declarat recurs principal, iar pârâta a declarat recurs incident.

Recursul principal

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamant şi intervenienţi au dezvoltat următoarele critici:

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 şi art. 5 din C. civ. de la 1864, cu consecinţa înlăturării de la aplicare în mod greşit a Legii nr. 193/2000, precum şi a art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992.

Sub acest aspect, au relevat că atât Legea nr. 193/2000, cât şi Directiva 93/13/CEE permit instanţei de judecată modificarea clauzei referitoare la dobândă, în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a acesteia, în sensul că aceasta se compune din marjă fixă la care se adaugă indicele Euribor.

Au mai arătat că în cauză nu pot fi reţinute argumentele instanţei de apel în sensul că ar fi încălcate prevederile art. 5 C. civ. cu privire la libertatea de a contracta, motivele invocate de recurenţi excluzând această ipoteză, având în vedere că, la momentul semnării contractului de credit, exista în sarcina băncii obligaţia de a stipula în mod obiectiv variaţia dobânzii, potrivit art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992.

O altă critică se referă la nesocotirea de către instanţa de apel a efectelor nulităţii absolute conform Legii nr. 193/2000 şi a principiului restitutio in integrum, fapt ce a condus în mod greşit la dispoziţia de respingere a solicitării de restituire a sumelor achitate în mod nedatorat.

Sub acest aspect, recurenţii au susţinut că în cauză se impunea restituirea tuturor sumelor achitate în mod nedatorat, ca efect retroactiv, urmare a aplicării de către prima instanţă a sancţiunii nulităţii absolute a clauzei referitoare la dobândă.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut incidenţa prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi a celor de la lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cu privire la clauzele de la art. 9 referitoare la comisionul de acordare şi la cel de administrare, în sensul că acestea nu ar avea caracter abuziv.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare prevăzut la art. 9 din convenţie, recurenţii au arătat că ceea ce au reclamat a fost chiar lipsa caracterului clar şi inteligibil în sensul impus de Legea nr. 193/2000, deoarece acest comision reprezintă o dobândă mascată care lezează interesul economic al contractantului şi care aduce atingere mediului concurenţial bancar prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care în realitate disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

De altfel, nici consumatorul şi nici instanţa nu ar putea verifica pe parcursul relaţiilor contractuale îndeplinirea obligaţiilor de către bancă.

Referitor la comisionul de administrare, au susţinut că, potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, coroborat cu art. 249 C. proc. civ., băncii îi revine obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze cu recurenţii, aspect nedovedit.

Au mai susţinut că dezechilibrul semnificativ există şi datorită faptului că valoarea comisionului nu se corelează cu soldul creditului, în condiţiile în care scopul comisionului declarat de bancă este acela de a acoperi cheltuielile de întreţinere a aplicaţiilor de gestiune şi informarea clienţilor, iar soldul creditului scade lunar, cu fiecare rată achitată.

În concluzie, au arătat că instanţa de apel în mod greşit nu a reţinut caracterul abuziv al celor două clauze ce reglementează comisioanele de acordare şi de administrare.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la apelul principal, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Recursul incident

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei curţii de apel pentru o nouă judecată.

După prezentarea detaliată a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut, în esenţă, că decizia recurată pe de o parte, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce priveşte reţinerea faptului că între părţi nu a fost încheiat niciun act adiţional, deşi pârâta a criticat acest aspect prin cererea de apel formulată, iar pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii şi străine cauzei, cu privire la aplicabilitatea în timp a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a arătat motivele care stau la baza neluării în considerare a împrejurării existenţei unui act adiţional încheiat la contractul de credit atacat, deşi a făcut dovada actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, prin înscrisul depus la Anexa nr. 2 la întâmpinarea de la fond, înscris menţionat în mod frecvent în apărările făcute şi care are o însemnătate majoră în ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a constatat inaplicabilitatea în timp a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte clauza referitoare la dobânda variabilă, deşi a analizat incidenta respectivelor dispoziţii legale în privinta clauzei referitoare la comisionul de administrare, ceea ce a condus la pronunţarea unor considerente contradictorii şi străine cauzei.

Apreciază că este nepermis ca pentru anumite clauze contractuale să se aplice excluderea de la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar pentru altele nu, ca urmare a greşitei aprecieri a instanţei cu privire la legea aplicabilă în timp.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauzele din convenţie, acestea fiind excluse de la aprecierea caracterului abuziv din moment ce nu mai sunt în vigoare şi nici nu mai produc efecte odată cu intrarea în vigoare a actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta a mai criticat decizia recurată sub aspectul omisiunii instanţei de apel de a analiza incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă, în argumentarea criticii arătând că aceasta este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, fiindcă face parte din obiectul principal al contractului.

O altă critică vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece, susţine recurenta, clauzele privind dobânda remuneratorie variabilă nu intră în domeniul de aplicare a articolului invocat.

Ultima critică se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce rezultă din împrejurarea că instanţa de apel a interpretat în mod greşit noţiunile de negociere şi dezechilibru semnificativ, contrar cerinţelor bunei-credinţe. În realitate, prevederile referitoare la dobânda remuneratorie variabilă sunt rezultatul negocierii dintre părţi şi nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Recurenţii-reclamant şi intervenienţi au formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea căii de atac şi susţinând că instanţa de apel în mod corect a reţinut caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă, precum şi cele privind declararea scadenţei anticipate a creditului, fiind întrunite cerinţele de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 3 februarie 2021 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. şi de recurenţii-intervenienţi A. şi C., precum şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., ambele împotriva deciziei civile nr. 1736 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul principal

O primă critică a recurentului-reclamant şi a recurenţilor-intervenienţi priveşte aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, precum şi ale art. 5 din C. civ. de la 1864, cu consecinţa înlăturării de la aplicare a Legii nr. 193/2000 şi a art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992, referitoare la solicitarea recurenţilor de înlocuire a formulei de calcul a dobânzii din contractul de credit încheiat între părţi.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinsă în art. 5 teza II-a din contractul de credit, doar în ceea ce priveşte faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişază la sediile B..

Prin cererea de apel, reclamantul a solicitat înlocuirea clauzei prevăzute la art. 5 din contractul de credit după cum urmează: înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă stabilită în contractul de credit încheiat între reclamant şi B.. plus indicele EURIBOR.

Critica recurenţilor privind faptul că instanţa de apel ar fi apreciat greşit că instanţa de judecată nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor şi să modifice conţinutul convenţiei acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât nici legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, nici reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica C.J.U.E., sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv. Însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecăţii nu există o astfel de dispoziţie supletivă.

Instanţa supremă constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că neîndeplinirea condiţiei clarităţii clauzei reţinută de prima instanţă a avut drept consecinţă incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 6 din Legea nr. 193/2000, ultimul text legal prevăzând:

"Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Prin urmare, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate ca atare de către instanţă nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general şi a interesului particular al consumatorului, sancţiune echivalentă nulităţii absolute a acestor clauze.

Potrivit hotărârii Curţii Europene de Justiţie, pronunţată la 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, "consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor(...) În acest sens, instanţei naţionale îi revine, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, obligaţia de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepţia cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 şi jurisprudenţa citată). Cu toate acestea, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C 38/17, EU:C:2019:461, punctul 42)".

În plus, aşa cum s-a arătat, recurenţii au solicitat modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceştia, însă, în jurisprudenţa C.J.U.E. s-a reţinut că, "atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa naţională nu poate să completeze acest contract modificând conţinutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18)".

Fiind respinsă această solicitare a reclamanţilor, în mod corect instanţa de apel a constatat că nu se poate da curs nici solicitării de a se restitui sumele plătite cu titlu de dobândă încasată nedatorat, cu motivarea că, dacă s-ar admite restituirea, ar însemna să se stabilească implicit sau explicit care este modul de calcul după expirarea perioadei iniţiale, ceea ce nu este permis.

Înalta Curte reţine că, în raport de dispoziţiile art. 6 teza finală şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, fie contractul se derulează în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei acesta mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să solicite rezilierea lui.

Aşa fiind, cum în cauză contractul este reputat a continua să îşi producă efectele (aspect necontestat de părţi), iar instanţele de fond nu au intervenit în structura acestuia prin modificarea formulei de calcul al dobânzii, acest lucru rămânând la aprecierea părţilor contractante, restituirea prestaţiei constând în dobândă încasată necuvenit, deja executată în temeiul unei clauze al cărei caracter abuziv a fost constatat, deşi în principiu este admisibilă în conformitate cu principiul restitutio in integrum şi cu normele legale care guvernează instituţia plăţii nedatorate, în cauza de faţă nu poate fi dispusă, atât timp cât recurentul-reclamant are posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei al cărei caracter abuziv a fost constatat sau de a solicita rezilierea contractului.

În acest sens, trebuie notat şi faptul că recurentul-reclamant nu contestă dreptul recurentei-pârâte de a percepe după primul an contractual o dobândă care să cuprindă o componentă variabilă, ci dreptul celei din urmă de a determina în mod arbitrar şi netransparent partea de dobândă de referinţă variabilă, aspect ce relevă că nivelul dobânzii depinde de înţelegerea părţilor, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio in integrum în ceea ce priveşte sumele încasate cu titlu de dobândă să nu fie posibil în acest stadiu procesual.

De asemenea, instanţa supremă reţine şi că dispoziţiile art. 5.2 din contract privind dobânda contractuală au fost constatate abuziv doar în parte, respectiv doar în ceea ce priveşte faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B.., astfel că susţinerile recurenţilor având ca temei nulitatea absolută a întregii clauze relative la dobândă sunt nefondate.

Totodată, criticile recurenţilor privind aplicarea dispoziţiilor art. 13 şi 14 din Legea nr. 190/1999, în sensul în care "instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională conform art. 15 şi dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese, după caz" sunt nefondate, întrucât, în speţă, acţiunea a fost introdusă de consumator, iar constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă nu a fost consecinţa unei fapte contravenţionale constatate de instanţa de judecată, la sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

Nu în ultimul rând, O.U.G. nr. 174/2008, prin care au fost introduse norme juridice privind explicitarea formulei dobânzii contractuale, potrivit art. 93 lit. g) a fost publicată în M. Of. nr. 795 din 27 noiembrie 2008, astfel că, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 1 din C. civ. de la 1864 şi de art. 15 alin. (2) din Constituţia României nu se poate aplica contractului de credit încheiat la 3 noiembrie 2008.

Al treilea set de critici de nelegalitate vizează caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 9 lit. a) şi b) din contractul de credit încheiat cu intimata-pârâtă, prin care s-a stabilit în sarcina recurenţilor obligaţia de a achita un comision de administrare de 50,00 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat şi un comision de acordare credit de 2,5% flat.

Recurenţii au invocat interpretarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 1 lit. c) şi g) din Anexa la aceeaşi lege.

În esenţă, recurenţii au motivat că aceste clauze nu au fost negociate, nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzelor prin arătarea contraprestaţiei pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumelor de bani în temeiul celor două comisioane.

Recurenţii susţin că se poate considera şi că aceste comisioane disimulează o dobândă.

Criticile astfel formulate, întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că au fost invocate omisso medio, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. c) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, astfel că nu va proceda la analiza acestora.

Instanţa de recurs reţine, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al celor două clauze care reglementează comisionul de acordare şi comisionul de administrare şi a reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul clauzelor contractuale contestate. Valoarea comisionului de acordare şi de administrare, metoda lor de calcul şi data perceperii acestora rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îi priveşte.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că " art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi comisionul de administrare şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, iar aspectele factuale, care sunt aspecte de temeinicie, nu pot fi cenzurate în recurs, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu pot fi reţinute afirmaţiile recurenţilor potrivit cărora cele două comisioane disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de acordare a fost perceput pentru operaţiunile desfăşurate de angajaţii băncii cu ocazia acordării creditului, iar comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că aceste comisioane ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Se observă că instanţa de apel în mod corect a analizat caracterul abuziv al clauzelor ce instituie cele două comisioane nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauzele în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000, recurenţii neputând invoca o vătămare a intereselor lor, critica fiind nefondată.

Susţinerea privind lipsa negocierii este o chestiune de fapt, analizată prin hotărârea primei instanţe şi menţinută prin decizia pronunţată de instanţa de apel, reţinându-se că se prezumă a fi nenegociate clauzele contestate din contractul de credit, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, câtă vreme profesionistul nu a adus dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a contractului.

Nu în ultimul rând, caracterul nenegociat al clauzei nu conduce de drept la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar să se constate dacă clauza contractuală în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzei ce instituie cele două comisioane, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, instanţa de prim control judiciar reţinând că, prin perceperea acestor comisioane nu se creează niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor, întrucât aceştia au cunoscut, încă de la data încheierii contractului, faptul că vor achita un comision de administrare şi unul de acordare, după cum au cunoscut şi întinderea obligaţiei de plată.

De asemenea, aspectele legate de afirmarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate, care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele ce preced, reţinând că în cauză nu se verifică motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează a se respinge recursul declarat de recurentul-reclamant şi de recurenţii-intervenienţi, ca nefondat.

Recursul incident

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă, sub un prim aspect, faptul că decizia recurată este nemotivată, în privinţa reţinerii faptului că între părţi nu s-a încheiat un act adiţional.

Critica astfel formulată, deşi este întemeiată, nu are valenţa de a duce la schimbarea soluţiei din dispozitiv, prin care s-a menţinut soluţia primei instanţe, de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit nr. x din 3 noiembrie 2008, respectiv doar în ceea ce priveşte faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B..

Aceasta întrucât obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din contractul de credit, care prevede că "dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B.., la care se adaugă 1,50 puncte procentuale", clauză care se regăseşte doar în forma iniţială a contractului de credit nr. x din 3 noiembrie 2008.

În continuarea motivării instanţei de apel, Înalta Curte reţine că este adevărat că, prin actul adiţional din 21 iunie 2010, recurenta a modificat modul de calcul al dobânzii, însă dispoziţiile acestui act adiţional nu au format obiectul litigiului şi nu au fost supuse analizei în cadrul etapelor procesuale anterioare.

Prin urmare, considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că între părţi nu a fost încheiat un act adiţional nu are relevanţă în contextul clauzei contractuale suspuse analizei, care şi-a produs efectele până la intrarea în vigoare a actului adiţional şi asupra căreia instanţa de apel în mod judicios s-a pronunţat, în considerarea efectului retroactiv al nulităţii, ca sancţiune aplicată clauzelor declarate ca fiind abuzive, astfel că recurenta nu justifică un interes legitim în formularea criticii.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta susţine că decizia cuprinde o motivare contradictorie cu privire la reţinerea inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauza referitoare la dobânda variabilă, deşi, în considerente, ar fi analizat incidenţa respectivelor dispoziţii legale în privinţa clauzei referitoare la comisionul de administrare.

Criticile sunt nefondate, întrucât, chiar dacă, dintr-o eroare materială, instanţa de apel a avut în vedere o altă dată a contractului de credit, în mod corect nu a aplicat excluderea la care fac referire dispoziţiile evocate.

Dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Or, instanţa de apel a reţinut faptul că acest text de lege face vorbire de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, condiţie care nu este întrunită în cauză.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, trebuie subliniat că susţinerile recurentei-pârâte nu reliefează considerente contradictorii, de natura celor la care se referă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a căror gravitate să conducă, practic, la concluzia că hotărârea este nemotivată; ele se constituie într-o interpretare logică şi judicioasă a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, criticile astfel dezvoltate fiind apreciate ca nefondate.

Criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât pe de o parte contractul de credit nr. x din 3 noiembrie 2008, care guvernează raporturile dintre părţi, este încă în derulare (aspect pe care părţile nu îl tăgăduiesc), iar pe de altă parte reclamantul-consumator nu a solicitat, aşa cum prevăd dispoziţiile normative invocate de recurenta-pârâtă, rezilierea contractului.

Faptul că prin actul adiţional din 20 septembrie 2010 la contractul de credit nr. x din 3 noiembrie 2008 s-a modificat, printre altele, clauza privind dobânda contractuală nu duce la încetarea contractului, cât timp între părţi nu a intervenit unul dintre cazurile de încetare a contractului.

În plus, aşa cum s-a arătat, soluţia instanţei priveşte clauza prevăzută la art. 5.2 din contractul de credit, pentru perioada în care ea şi-a produs efectele.

Următoarea critică a recurentei-pârâte, încadrată în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte dobânda remuneratorie variabilă şi la interpretarea eronată de către instanţa de prim control judiciar a noţiunii de "limbaj clar şi inteligibil".

În argumentare, recurenta-pârâtă a susţinut că, făcând parte din obiectul principal al contractului, dobânda nu poate face obiectul verificărilor instanţei privind caracterul abuziv al clauzei ce o stabileşte, iar clauza este exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil.

În acord cu recurenta-pârâtă, instanţa supremă reţine că obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este înlăturată de la analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Astfel, în Cauza C-143/13 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţelor naţionale sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător. A apreciat că în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare a excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, pct. 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în Cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi şi obligaţii şi, în egală măsură, a celor ale cocontractantului.

Astfel, o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, căci contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este unul cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară de creditare.

Totodată, prezumţia instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele care decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În speţă, dobânda curentă variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 5.2 din contractul de credit conţine o componentă variabilă, denumită Dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B.. S.A. şi un element fix, marja de 1,50 puncte procentuale.

Exceptând acest element fix, Înalta Curte constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate."

Or, în speţă, aşa cum se poate constata şi cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă nu răspunde exigenţelor normelor legale evocate, criteriul costului resurselor de creditare, în funcţie de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, în lipsa altor elemente de identificare, neputând oferi clientului reprezentarea condiţiilor intervenirii cazului de modificare a dobânzii, condiţii care sunt, astfel, greu de evaluat şi de anticipat.

Tot prin prisma prevederilor legale sus-evocate, nici argumentele autoarei căii de atac privind inexistenţa unui criteriu obiectiv în legislaţie la care să se raporteze banca în stabilirea cuantumului dobânzii nu pot fi primite. Lipsa unui astfel de criteriu nu reprezintă un caz de exonerare a băncii de la obligaţia legală de a stipula în contract motivul pentru revizuirea ratei dobânzii, prin prezentarea mecanismului de funcţionare a acesteia, corespunzător descris, apt să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată.

În ceea ce priveşte criticile din memoriul de recurs referitoare la criteriul subiectiv, Înalta Curte reţine că acesta vizează caracterul previzibil al clauzei contractuale, care trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa consecinţele posibile în funcţie de care dobânda poate varia, în situaţia în care ipoteza modificării dobânzii prevăzute în clauză devine incidentă.

Faţă de aceste considerente, analizând decizia atacată şi înscrisurile aflate în dosar, Înalta Curte constată că lipsa criteriului subiectiv a fost în mod corect reţinută de către instanţa de apel, întrucât, în redactarea criticată de consumator, clauza atribuie doar băncii dreptul să aprecieze asupra întrunirii situaţiei-premisă pentru modificarea dobânzii, fără posibilitatea celeilalte părţi de a aprecia asupra ei, astfel încât să considere că schimbările intervenite asupra costului resurselor de creditare sunt semnificative şi îndreptăţesc banca la activarea clauzei.

Nici argumentele recurentei-pârâte referitoare la clauza inserată în contract privind însuşirea contractului de către recurentul-reclamant nu pot fi primite, acestea având un caracter pur formal şi nefiind apte, exclusiv prin ele însele, a complini lipsa caracterului inteligibil al clauzei contractuale şi nici a o lămuri.

În temeiul acestor considerente, argumentele recurentei-pârâte privind exceptarea clauzei contractuale referitoare la dobânda remuneratorie variabilă de la examenul caracterului abuziv nu pot fi primite.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înţelese componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanţa de apel că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, anume aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, din perspectiva faptului că în domeniul de aplicare a acestui articol nu intră clauza privind dobânda remuneratorie variabilă.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte reţine că la data semnării contractului de credit, forma în vigoare a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză este abuzivă dacă acordă comerciantului dreptul să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenţei unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

În Hotărârea din 21.03.2013 în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, este esenţial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reţinut de instanţele de fond aceasta şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu dobânda de referinţă variabilă care se afişa la sediile acesteia şi care, potrivit acesteia, se modifica în funcţiile de costul resurselor de creditare ale băncii, fără însă ca aceste noţiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc în contract. Or, în condiţiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere unui observator obiectiv posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde de către consumator.

Pentru aceleaşi considerente, nici susţinerile autoarei căii de atac privind lipsa unei reglementări la momentul încheierii contractului care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referinţă nu pot fi primite, atât timp cât textul de lege sus-arătat impunea indicarea de către profesionist în contract în mod transparent a metodei în raport cu care costurile aferente serviciului variau sau motivele acestei variaţii. Or, în lipsa îndeplinirii acestei cerinţe, motivul invocat este neîntemeiat.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte noţiunile de "negociere", "dezechilibru semnificativ", "contrar cerinţelor bunei-credinţe", prevăzute de acest text de lege, susţinând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părţi şi nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Referitor la condiţia negocierii directe a clauzelor contractuale, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opţiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii, aceasta excluzând negocierea.

Pornind de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimatului-reclamant i-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în acela că i-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o analiză temeinică şi legală a existenţei negocierii şi a conţinutului acesteia în privinţa clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reţinând că în speţă contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanţă susţinerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-reclamante, existenţa clauzei privind însuşirea clauzelor contractuale de intimatul-reclamant, posibilitatea acestuia de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecţiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenţei unei negocieri efective.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorul a conţinutului clauzelor contractuale, apte să răstoarne, astfel, prezumţia relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum şi că în speţă sunt întrunite cerinţele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în ceea ce priveşte clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, în mod judicios instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.2 teza a II-a din contractul de credit.

În acest context, se cuvine menţionat că, deşi sunt subsumate de autoarea căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credinţe, precum şi la constatarea, considerată eronată, că în speţă există un dezechilibru contractual între prestaţiile reciproce ale părţilor vizează, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reconfigurare a situaţiei de fapt stabilită de instanţele devolutive prin prisma materialului probator; astfel, recurenta-pârâtă îşi întemeiază motivul de recurs invocat pe afirmaţii privind probatoriul administrat în dovedirea caracterului negociat al contractului, costurile resurselor de creditare şi posibilitatea verificării acestora, interpretarea clauzelor contractuale, dar şi indicii de variaţie ai dobânzii în raport cu care a susţinut că dobânda de referinţă variabilă nu a înregistrat fluctuaţii.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, dar şi la modalitatea în care a fost valorificat probatoriul administrat, aspecte care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta-pârâtă a criticat, în realitate, modul de administrare sau de interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt.

Reluarea argumentelor supuse analizei instanţei de apel şi care au primit dezlegare atât din partea primei instanţe, cât şi din partea celei de apel, cu o indicare în esenţă formală a normelor de drept material pretins încălcate nu este aptă să conducă la casarea deciziei. Se cuvine subliniat faptul că recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se exercită controlul de legalitate al unei hotărâri judecătoreşti, legea prevăzând dublul grad de jurisdicţie, nu şi pe al treilea.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa deciziei atacate nu poate fi atrasă incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1736 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi de recurenţii-intervenienţi A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1736 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1736 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.