Abusiveness of bank administration and arrangement fees in foreign-currency mortgage contracts under EU consumer directive

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.4, 5.1 lit. b) şi c), 5.2, 8.4, 8.5, 8.6 şi 8.14 din contractul de credit nr. x din 1 aprilie 2008 şi să o oblige pe pârâtă la restituirea către reclamant a sumelor plătite cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare credit, la care se adaugă dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 6107 din 7 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea şi l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 4.292,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 462 A din 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat şi l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.189,03 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 1704 din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 462 A din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instante.

Prin decizia civilă nr. 241 din 18 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat şi a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale inserate la art. 4.4 în ceea ce priveşte sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel", în art. 5.1 lit. b), în art. 5.2 şi în art. 8.4 din contractul de facilitate de credit şi de garantie nr. x din 1 aprilie 2008, a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului suma de 2.694,38 franci elveţieni, achitată cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării sumei până la data plăţii efective.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

A luat act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată şi l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 2.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A luat act că apelantul reclamant şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată şi a respins ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva deciziei din apel, A. şi S.C. B. S.A. au declarat recurs.

1. Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, precizând că înţelege sâ critice doar soluţia de respingere a apelului cu privire la clauza prevăzută de art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 1 aprilie 2008, clauză vizând comisionul de administrare.

În motivare, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 4 şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE, art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (1)-(6) din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentului, contractul de credit ipotecar încheiat între părţi are caracterul unuia standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune.

Cu privire la comisionul de administrare, a arătat că, la art. 5.1. lit. c) din contractul de credit se prevede un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa ratei a 13-a, însumând 80.025 franci elveţieni pe perioada totală de rambursare de 33 de ani, deci mai mult de 50% din valoarea creditului şi acesta este încasat de intimata-pârâtă distinct de dobândă.

De asemenea, a arătat că acest comision nu a fost negociat în prealabil, împrumutatul neavând posibilitatea de a modifica în vreun fel obligaţia impusă de instituţia financiară în vederea acordării creditului şi, mai mult decât atât, destinaţia comisionului nu a fost prevăzută expressis verbis în contract. Astfel, deşi denumit generic "comision de administrare", nu se specifică în mod clar care sunt operaţiunile concrete pe care intimata-pârâtă înţelege să le efectueze în schimbul său, noţiunea de "administrare" nefiind definită prin contract, lipsă de transparenţă ce nu poate fi suplinită de instanţa de apel, care a apreciat că, din modul de formulare a clauzei, acest comision ar fi perceput pentru monitorizarea creditului, ceea ce, de asemenea, constituie o noţiune a cărei semnificaţie nu este stabilită.

Potrivit recurentului, şi în măsura în care perceperea acestui comision ar fi justificată de efectuarea anumitor cheltuieli, aşa cum a reţinut curtea de apel, perceperea unui comision de administrare ce reprezintă mai mult de 50% din valoarea creditului creează în mod clar un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, care este obligat să achite o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Or, în speţă, intimata a inserat în contract un comision de administrare calculat la valoare totală a creditului, fără să arate care este scopul acestuia şi ce serviciu acordat consumatorului este acoperit. Prin neindicarea, în niciun mod, a elementelor ce permit instituţiei financiare impunerea unui astfel de comision, precum şi prin necircumstanţierea niciunui criteriu care să îi dea intimatei acest drept, recurentul a apreciat că această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îi aducă un prejudiciu cert.

A subliniat autorul căii de atac că instanţa de apel a reţinut în mod eronat argumentele C.J.U.E. din cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss), care, separat de faptul că sunt unele de principiu, stabilesc că banca nu este obligată să detalieze în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale, dar este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. Cu exceptia cazului în care serviciile furnizate în schimbul acestora nu fac parte în mod rezonabil din prestaţiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului sau în care sumele aferente costurilor menţionate şi comisionului menţionat aflate în sarcina consumatorului sunt disproportionate în raport cu valoarea împrumutului, nu rezultă, sub rezerva unei verificări de către instanta de trimitere, că aceste clauze afectează în mod defavorabil poziţia juridică a consumatorului, astfel cum este prevăzută de dreptul naţional.

Or, raportat la valoarea comisionului de administrare - peste 50% din valoarea creditului - recurentul a apreciat că este evident dezechilibrul semnificativ (la care face referire art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE) dintre drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit recurentului, caracterul abuziv al clauzei care stabileşte comisionul de administrare este dat atât de dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, cât şi de modul lipsit de claritate şi transparenţă în care clauza este formulată.

În final, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 4 şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost acestea interpretate în jurisprudenţa C.J.U.E., dar şi dispoziţiile din dreptul naţional (art. art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) - (6) din Legea nr. 193/2000), prin aceea că a considerat clauza vizând comisionul de administrare suficient de explicită pentru o persoană care deţine cunoştinţe medii; a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestei clauze şi, în baza principiului quod nullum est, nullum producit effectum, obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare în cuantum de 7.072,8 franci elveţieni, echivalentul sumei de 29.310,38 RON, încasat de la 15 mai 2009 şi până la 20 martie 2012.

2. Prin memoriul de recurs, pârâta S.C. B. S.A. a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit art. 4 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, trebuie ca aceasta să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, să nu fi fost negociată şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ca o consecinţă a lipsei de negociere şi contrar bunei-credinţe.

În opinia recurentei, clauzele referitoare la comisioane sau la dobândă sunt elemente care formează costul total al creditului şi, împreună cu marja de profit (reliefată de o fracţiune din rata dobânzii) a băncii, formează preţul contractului de credit, componentă esenţială a obiectului contractului de credit.

A arătat recurenta că, potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit Directivei 93/13/CEE), o clauză este exclusă de la analiza caracterului abuziv dacă priveşte obiectul sau preţul contractului, cu îndeplinirea a două condiţii: i) este clar şi inteligibil exprimată/redactată şi ii) reprezintă o contraprestaţie pentru un serviciu prestat de comerciant.

În speţă, la momentul acordării, în conformitate cu prevederile art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, instituţia financiară a perceput un comision de acordare, acesta corespunzând activităţilor pe care creditoarea le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate: negocierea, întocmirea şi semnarea (în faţa notarului, atunci când este cazul) a documentaţiei contractuale (contracte de credit, contracte de garanţie), implementarea în sistem a facilităţii de credit, urmărirea prezentării de către client a tuturor documentelor ce atestă dreptul său de proprietate asupra imobilelor achiziţionate cu sumele acordate şi a înscrierii garanţiilor băncii în registrele de publicitate corespunzătoare, punerea sumelor care reprezintă facilitatea de credit la dispoziţia clientului etc.

De asemenea, recurenta a susţinut că art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, care stabileşte comisionul de acordare, arată în mod clar şi neechivoc faptul că acesta este în cuantum de 2.694,38 franci elveţieni, ceea ce reprezintă 2% din valoarea totala a creditului şi este plătibil integral de împrumutat la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat. Prin urmare, la momentul acceptării ofertei şi semnării contractului, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat putea cunoaşte faptul că, prin semnarea contractului, se obligă la plata acestei sume, care devine scadentă la data semnării contractului sau la data primei trageri din credit. Mai mult decât atât, a susţinut recurenta că la data încheierii contractului de credit Legea nr. 190/1999 permitea perceperea de comisioane de către creditor, singura condiţie pentru valabilitatea acestora fiind inserarea lor în contract.

În continuare, recurenta a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a subliniat că prevederea contractuală referitoare la comisionul de acordare este redactată în mod clar şi uşor de înţeles, reclamantul neavând nevoie de cunoştinţe de specialitate pentru a înţelege existenţa şi întinderea acestei obligaţii, astfel că nu se poate susţine ca împrumutatul nu ar fi cunoscut ce reprezintă comisionul perceput.

Cu privire la argumentele instanţei de apel conform cărora perceperea comisionului de acordare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, care este obligat să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute, recurenta a susţinut că acestea sunt rezultatul ignorării jurisprudenţei recente a C.J.U.E., potrivit căreia nu se impune detalierea tuturor serviciilor furnizate în schimbul sumelor plătite cu titlu de comision, iar o clauză referitoare la costurile de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Or, în speţă, comisionul de acordare face parte din obiectul contractului, iar clauza care îl stabileşte este exprimată clar şi inteligibil, astfel că presupusul caracter abuziv al acestuia nu se justifică.

Cu privire la art. 4.4 din contract, sub aspectul sintagmei "creditorul va avea dreptul, fără a fi obligat în niciun fel", recurenta a susţinut că modificarea dobânzii pe parcursul derulării contractului a fost clar prevăzută atât în oferta înaintată reclamantului înainte de semnarea contractului, cât şi în contract şi se raportează la un indice independent de voinţa băncii, expres precizat în contract, respectiv indicele de inflaţie.

Referitor la art. 5.2 din contract, care prevede posibilitatea revizuirii comisioanelor pe parcursul derulării contractului, autoarea căii de atac a arătat că această clauză nu a fost niciodată aplicată şi, mai mult decât atât, în condiţiile în care comisioanele de acordare şi de analiză sunt stabilite în sumă fixă, ar putea afecta doar comisionul de administrare, care nu a fost apreciat ca fiind abuziv de curtea de apel.

Cu privire la caracterul nenegociat, care a susţinut că a fost în mod eronat reţinut de instanţa de apel, recurenta a subliniat că, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, dar şi la conţinutul concret al contractului de credit supus analizei, clauzele vizând comisionul de acordare şi dobânda nu pot fi considerate ca fiind impuse, consumatorul fiind în posesia tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligaţiilor sale.

Cu privire la condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ, contrar bunei-credinţe, recurenta a arătat că, potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE, buna-credinţă presupune faptul că niciuna dintre părţi nu urmăreşte să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinţă intervine ori de cate ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.

Prin urmare, recurenta a apreciat că atitudinea sa subiectivă trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiţie a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din chiar conţinutul şi efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reţinerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi şi obligaţii în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noţiunea de "dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deţine poziţia de supremaţie la încheierea contractului.

Or, în speţă, consumatorul a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoaşterea şi asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare preferat fiind, în mod obiectiv, prezumată. Opţiunea a fost liber exprimată, banca neimpunând niciun fel de clauză, condiţie sau orice alt element care să influenţeze această alegere. Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatului, acceptate de acesta, aplicarea comisioanelor în discuţie neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor sale.

Referitor la criteriul echilibrului contractual, recurenta a arătat că art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE prevăd noţiunea de "dezechilibru semnificativ", iar doctrina a explicat şi a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind "contractul care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală". În cauza de faţă, însă, împrumutatul nu poate face dovada lipsei de utilitate, atât timp cât a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de credit termenii în care acesta urma să se deruleze şi i-a acceptat în cunoştinţă de cauză. Pentru a putea fi invocat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi.

A subliniat recurenta că legislaţia privind protecţia consumatorului nu are ca scop să îi permită acestuia să obţină modificarea unui contract numai pentru că a devenit mai oneros, ci numai să-l protejeze pe consumator de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind de voinţa băncii şi care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.

Or, dezechilibrul ar fi creat în ipoteza în care consumatorul ar fi exonerat de obligaţia de a rambursa creditul. Alegerea produsului de creditare a corespuns unor criterii de oportunitate proprii împrumutatului, acceptate de acesta, aplicarea costurilor neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor lui.

Perceperea comisionului de acordare are drept echivalent o contraprestaţie efectivă a băncii, care efectuează anumite operaţiuni bancare pe care nu este obligată să le efectueze gratuit, iar valoarea acestora nu este disproporţionată faţă de activitatea desfăşurată, raportat la valoarea creditului.

Cu privire la obligarea sa la plata dobânzii legale, calculată de la data efectuării plăţilor până la data restituirii efective, recurenta a susţinut că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, în speţă nu se regăseşte ipoteza unei creanţe scadente şi exigibile şi nu sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi nici ale O.G. nr. 13/2011. Mai mult, a subliniat că nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă dreptul persoanei care a fost repusă în situaţia anterioară la dobânzi aferente, calculate de la data executării prestaţiei până la repunerea în situaţia anterioară.

Astfel, dispoziţiile legale aplicabile, O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, definesc dobânda remuneratorie ca fiind dobânda calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, iar dobânda penalizatoare ca fiind dobânda datorată pentru neindeplinirea obligaţiei respective la scadenţă.

Or, obligaţia corelativă repunerii părţilor în situaţia anterioară devine scadentă doar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care a fost obligată la restituirea sumei de bani.

Pe de altă parte, a susţinut recurenta că cele două acte normative nu stabilesc o rată a dobânzii pentru obligaţiile băneşti stabilite în monedă străină prin contracte încheiate între persoane fizice şi persoane juridice române, în condiţiile în care se face referire la dobânda de referinţă a B.N.R., care nu are stabilită o dobândă de referinţă pentru euro, la relaţiile de comerţ exterior sau economice internaţionale sau la raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stabilit plata în moneda străină.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 26 august 2020, intimata-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 3 februarie 2021 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 241 din 18 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurentul-reclamant

Criticile recurentului-reclamant referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei relative la comisionul de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată în raport de dispoziţiile acestui act normativ intern, dar şi prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Se observă că instanţa de apel a analizat în mod corect caracterul abuziv al clauzei ce instituie plata unui comision de administrare nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 26 februarie 2015, în cauza Matei C-143/13).

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, se reţine că recurentul invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impune în sarcina consumatorului plata comisionului de administrare. În esenţă, se susţine că această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumei în cauză.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile contractuale ale art. 5.1. lit. c) îi permit recurentului consumator să evalueze consecinţele economice care decurgeau din acestea. Astfel, a reţinut că această clauză stabileşte în mod precis cuantumul comisionului de administrare, metoda lui de calcul şi data de exigibilitate a acestuia.

Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a C.J.U.E., în mod corect a statuat că banca - intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului de administrare, fiind suficient ca natura acestor contraprestaţii să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45). Mai mult, instanţa de apel a examinat şi dacă reclamantul a fost în măsură să verifice eventuala suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează, comparând contraprestaţiile băncii aferente comisionului de administrare cu cele privind dobânda, reţinând că nu se poate considera că acest comision este un avantaj material pe care intimata-pârâtă îl obţine nejustificat, fiind vorba, fără îndoială, de un element al preţului contractului de credit, distinct de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinţei banilor împrumutaţi.

Instanţa de recurs reţine că prin decizia nr. 1704 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a reţinut în mod definitiv caracterul de adeziune, respectiv nenegociat, al contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 1 aprilie 2008. Prin urmare, criticile recurentului sunt lipsite de interes din această perspectivă, fiind redundante.

În ce priveşte critica referitoare la faptul că din contract nu transpare scopul pentru care a fost prevăzut comisionul de administrare, aceasta este apreciată ca nefondată, denumirea comisionului fiind clară şi inteligibilă, fără a necesita lămuriri suplimentare şi conducând lindubitabil la evidenţierea scopului comisionului - administrarea creditului.

Trebuie notat şi faptul că, prin el însuşi, caracterul nenegociat al clauzei nu conduce de drept la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar să se constate dacă clauza contractuală în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzei ce instituie comisionul de administrare, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, iar o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, care este limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate, astfel cum impun dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază în plus şi caracterul aproape pur teoretic al criticilor din recurs, care nu sunt raportate la motivarea specifică şi la considerentele decizorii amplu şi logic articulate, care conduc fără dubiu la soluţia pronunţată.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanţa supremă urmează a respinge recursul declarat de recurentul-reclamant ca nefondat.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că recurenta-pârâtă nu a criticat soluţia instanţei de apel cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.4 din contractul de facilitate de credit şi garanţie, astfel că soluţia are caracter definitiv cu privire la acest aspect, mai ales în contextul respingerii recursului declarat de recurent.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 când a apreciat că nu face parte din obiectul contractului comisionul de acordare, prevăzut la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit din 1 aprilie 2008.

Dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În această privinţă, C.J.U.E. a declarat deja că clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul dispoziţiei menţionate, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, punctele 35 şi 36).

Totodată, instanţa de contencios european a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 54).

Nu în ultimul rând, C.J.U.E. a statuat că domeniul de aplicare exact al noţiunilor "obiect principal" şi "preţ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48. Această din urmă noţiune este, aşadar, definită într-un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor plăţi efectuate de acesta atât creditorului, cât şi unor terţi să fie menţionată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligaţie procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparenţă urmărit de această directivă.

Ţinând cont de îndrumările instanţei europene şi pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a reţinut că dobânda este contraprestaţia principală în contractul de credit şi nu dobânda anuală efectivă, iar comisionul de acordare nu a fost prezentat în contract ca fiind o componentă a dobânzii, ceea ce face ca această clauză ce instituie comisionul de acordare să fie o clauză accesorie, nedeterminantă pentru încheierea contractului, nefiind astfel incidentă excluderea prevăzută de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din termenii art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror caracter eventual abuziv nu poate face obiectul unei aprecieri are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât ea nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 55).

Din acest punct de vedere, se observă că instanţa de apel în mod corect a analizat caracterul abuziv al clauzei nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impune în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare. În esenţă, se susţine că această clauză îndeplineşte cerinţa de transparenţă, chiar dacă nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul comisionului de acordare.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contract, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile vizate sunt abuzive, întrucât scopul perceperii comisionului de acordare nu este prevăzut în contract, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, că sunt calculate raportat la cuantumul creditului, nu la volumul de muncă şi în raport de complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat în Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele reunite C-224/19 şi C-259/19 (CY/Caixabank S.A., LG, PK/Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.) că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Din acest punct de vedere, se constată că instanţa de apel a reţinut că reclamantul-consumator (căruia i s-a perceput şi un comision de analiză) - în lipsa definirii acestor comisioane într-un limbaj inteligibil - nu a avut posibilitatea de a înţelege cu claritate motivele pentru care recurenta-pârâtă a perceput atât un comision de analiză, cât şi un comision de acordare.

În plus, pe lângă faptul că verificarea îndeplinirii condiţiei comunicării ofertei de contractare în modalitatea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 190/1999 presupune o activitate ce excede verificărilor permise în această cale de atac, instanţa supremă reţine că îndeplinirea conformă a acestei obligaţii de comunicare nu ar putea influenţa soluţia în cauză, cât timp, pentru a nu fi abuzivă, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impun ca o clauză să fi fost efectiv negociată, condiţie neîndeplinită în cauză.

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei, prima instanţă a statuat că contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 1 aprilie 2008 reprezintă un contract standard preformulat, prezumându-se astfel, în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, caracterul nenegociat al clauzelor contestate, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză. Aceste reţineri ale primei instanţe nu au fost contestate de pârâtă prin exercitarea unei căi de atac împotriva sentinţei şi, totodată, nu au făcut obiectul apelului reclamantei, dobândind caracter definitiv.

De asemenea, caracterul de contract de adeziune nenegociat reiese şi din decizia de casare pronunţată de instanţa supremă în primul ciclu procesual, constituindu-se într-o problemă dezlegată, obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) Cod procvedură civilă.

Fiind constatat caracterul abuziv al clauzei ce instituie plata comisionului de acordare, în mod corect a dispus instanţa de apel restituirea sumelor percepute cu acest titlu de către recurenta-pârâtă.

În raport cu dispoziţiile art. 1.092 şi art. 994 din C. civ. de la 1864, în mod judicios s-a constatat că sumele achitate de reclamantul consumator în temeiul clauzei cu caracter abuziv reprezintă o plată nedatorată, precum şi că se impune restituirea lor, pârâta datorând dobândă legală aferentă sumelor încasate încă de la data achitării acestora de către reclamant şi până la restituire.

Astfel art. 1.092 alin. (1) C. civ. prevede că orice plată presupune o datorie şi ceea ce s-a plătit este supus repetiţiunii, art. 992 C. civ. instituie obligţia de restituire a accipiensului, art. 993 C. civ. instituie dreptul lui solvens la acţiunea în repetiţiune, iar art. 994 din acelaşi C. civ. prevede că, atunci când cel ce a primit plata a fost de rea-credinţă, el este dator a restitui atât capitalul, cât şi interese sau fructele din ziua plăţii.

Având în vedere îndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate, pârâta trebuie să restituie şi fructele - dobânda legală - aferente acestor sume, fiind accipiens de rea-credinţă întrucât a cunoscut faptul că plata primită era nedatorată, fiind întemeiată pe clauze contractuale abuzive.

În speţă, în privinţa clauzei declarată abuzivă, în mod corect s-a reţinut că pârâta a fost de rea-credinţă încă din momentul stipulării acesteia şi că, fiind un profesionist în domeniu, pârâta cunoştea sau trebuia să cunoască prevederile legale, inclusiv pe cele din materia protecţiei consumatorului, precum şi că a inserat, cu bună-ştiinţă, în contract clauze abuzive.

În aceste condiţii, dând efect obligaţiei de restituire ce incumbă pârâtei şi apreciind că aceasta a fost de rea-credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate în contractul de credit şi neputând invoca în sprijinul său necunoaşterea Legii nr. 193/2000, în mod corect a fost dispusă restituirea sumei respective de la momentul la care a fost încasată, data de la care dobânzile trebuie să curgă fiind reprezentată de data plăţii nedatorate, nu data cererii în justiţie, cu atât mai puţin de la momentul pronunţării hotărârii.

Criticile recurentei-pârâte privind nelegalitatea dispoziţiei de obligare a băncii la plata dobânzii legale de la data efectuării plăţilor până la data efectuării efective şi la inaplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000 şi ale O.G. nr. 13/2011 sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Dreptul solvensului la dobândă este consacrat în primul rând de art. 994 C. civ., care face referire la obligaţia accipiensului de rea-credinţă de a restitui atât capitalul, cât şi daunele-interese şi fructele, precum şi de art. 1088 alin. (1) C. civ., care prevede în mod expres că la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în mateie de comerţ, de fideiusiune şi societate.

Se reţine că, în materia plăţii nedatorate, momentul de la care curg dobânzile legale este condiţionat de reaua-credinţă a accipiensului (pârâta din prezenta cauză).

Acest moment este expres prevăzut de art. 994 C. civ. ca fiind ziua plăţii, în speţă data plăţii fiecărei sume cu titlu de comision de acordare, ceea ce infirmă susţinerile recurentei despre data introducerii acţiunii ori despre data pronunţării hotărârii definiitive a hotărârii de obligare la plată ca momente de la care se datorează dobânda legală şi face ca hotărârea pronunţată de instanţa de apel să fie judicioasă, la adăpost de orice critică.

Urmând raţionamentul sprijinit pe dispoziţiile art. 992-994, art. 1088 alin. (1) şi art. 1092 şi luând în calcul faptul că instanţa de apel a obligat la restiturea sumei încasate cu titlu de comision plus dobânda legală aferentă, instanţa supremă constată că instanţa de apel nu a indicat procentual dobânda legală, dar a făcut referire expresă la O.G. nr. 9/2000 şi la O.G. nr. 13/2011, acte normative apreciate ca aplicabile.

Statuarea instanţei de apel este corectă, întrucât în ordinea juridică internă, cu anume referire la contractul încheiat de părţi la 1 aprilie 2008, regimul juridic al dobânzii legale este stabilit succesiv prin cele două acte normative, O.G. nr. 9/2000 "privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti", iar O.G. nr. 13/2011 "privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar". Ca atare, incidenţa celor două acte normative a fost judicios stabilită.

Deşi recurenta-pârâtă a menţionat că formulează recurs şi cu privire la soluţia instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4 din contractul de credit, din modalitatea de exprimare a criticilor recurentei nu se poate desprinde vreo critică de nelegalitate a deciziei recurate, argumentele fiind concentrate pe aspecte de netemeinicie ce pun în discuţie evaluarea probatoriului în scopul stabilirii situaţiei de fapt cu privire la indicele aplicat pentru modificarea dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului.

Aceleaşi concluzii se reţin şi cu privire la criticile recurentei privind clauza 5.2 din contractul de credit. Departe de a critica raţionamentul instanţei de apel şi a arăta dispoziţiile legale încălcate sau aplicate greşit, recurenta s-a contonat în expunerea unor argumente ce privesc aspecte factuale ale cauzei, reiterând susţinerile din întâmpinare privitoare la oportunitatea anulării acestei clauze şi la aplicarea efectivă a acesteia pe parcursul derulării contractului.

Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia instanţei, care nu a primit apărările sale, nu poate constitui motiv de recurs, în lipsa indicării unor critici concrete care să poată fi analizate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aspectele legate de afirmarea inexistenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în cauză în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, instanţa supremă reţine că în privinţa recursului declarat de pârâtă nu se verifică din nicio perspectivă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează a fi respinse ca nefondate recursurile declarate de ambele părţi litigante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 241 din 18 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.