Unfair competition claim: failure to prove material damage bars civil liability despite alleged client diversion.

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 17 octombrie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 461.559,6 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a faptelor săvârşite de către pârâţi, fapte care se circumscriu sferei actelor de concurenţă neloială, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 3, art. 4 alin. (1) lit. g), art. 9 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, art. 1.357 C. civ., art. 95 alin. (1), art. 192 şi art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 326 din 29 martie 2019, pronunţată în dosar nr. x/2013, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în faliment, prin administrator special D. şi lichidator judiciar - consorţiul C.I.I. E. şi F.., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. şi a obligat-o pe reclamanta S.C. A. S.A. la plata către pârâtul C. a sumei de 3.000 RON, iar către pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 19.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidatori judiciari F.. şi C.I.I. E., a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 129/A din 3 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., fiind obligată apelanta-reclamantă să plătească pârâtei B. S.R.L. suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1.385 C. civ., stabilind eronat că "eventualul prejudiciu, care ar putea face obiect al reparaţiei în cadrul răspunderii civile delictuale bazate pe acte de concurenţă neloială în prezentul litigiu, nu se poate identifica cu valoarea integrală a contractului nr. x din 12 octombrie 2010, ci eventual cu valoarea profitului care ar fi fost generat de acest contract. În această privinţă, reclamanta a indicat un profit nerealizat prin neîncheierea contractului de 11.869 euro, învederând că l-a determinat printr-o estimare aproximativă, raportându-se la nivelul profitului realizat în anul 2010, de 2.406.085 RON, luând în considerare o marjă medie a profitului de 10,99% per contract".

Sub acest aspect, recurenta arată că instanţa de apel în mod eronat a limitat prejudiciul ce i-a fost produs la profitul realizat şi nu la valoarea integrală a contractului, în condiţiile în care nu a analizat situaţia financiară şi consecinţele din punct de vedere fiscal în eventualitatea în care ar fi încasat acea sumă, deducere T.V.A. şi alte beneficii.

A mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 11/1991 atunci când a stabilit "pe de altă parte, deşi art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991, în forma ei în vigoare la data încheierii contractului, se referă doar la deturnarea clientelei unui comerciant, Curtea apreciază că, pentru a constitui un act de concurenţă neloială, fapta de deturnare a clientelei trebuia să fie săvârşită cu rea-credinţă şi contrar uzanţelor cinstite între comercianţi (cerinţe impuse de art. 1 şi art. 11 din lege)".

Prin urmare, a arătat recurenta-reclamantă, instanţa de apel stabileşte, în aplicarea dispoziţiilor de drept material enunţate anterior, o condiţie suplimentară pentru săvârşirea faptei de deturnare, şi anume să fie săvârşită cu rea-credinţă, deşi Legea nr. 11/1991 nu prevede o astfel de condiţie.

În continuare, a susţinut că, deşi art. 2 din Legea nr. 11/1991 stabileşte în mod clar faptul că "Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii", instanţa de apel, aplicând greşit acest articol, a stabilit că fapta de concurenţă neloială presupune utilizarea unor secrete comerciale, pe care recurenta nu le-ar fi indicat.

Sub acest aspect, arată că fapta de concurenţă neloială, aşa cum este definită de art. 2 din Legea nr. 11/1991 şi de celelalte dispoziţii legale, nu presupune utilizarea unor secrete comerciale, cum eronat a reţinut instanta de apel.

A mai solicitat să se observe că pârâtul, în mod premeditat, a procedat la înfiinţarea S.C. B. S.R.L., cu acelaşi profil de activitate cu al reclamantei, al cărei asociat este.. Această atitudine culpabilă este completată prin acţiunea însăşi de deturnare a clientelei recurentei, întrucât, în calitatea sa avută în cadrul societăţii recurente, a venit în contact direct şi nemijlocit cu clienţii, implicit cu S.C. G. S.A., promovând o concurenţă vădit neloială recurentei.

De altfel, a mai arătat recurenta, este puţin probabil ca o societate nou înfiinţată, precum cea a pârâtei, fără vreun portofoliu de clienţi, să câştige un contract în detrimentul recurentei, o societate cu o vastă experienţă în domeniu şi cu un portofoliu impresionant de clienţi. Astfel cum a fost dovedit şi prin expertiza judiciară, pârâtul C. a coordonat lucrările contractate în baza contractului nr. x din 12 octombrie 2010 prin firma sa, fiind evident că acesta nu avea niciun interes să efectueze lucrările prin societatea la care era angajat, unde avea un salariu fix indiferent de munca prestată, în condiţiile în care prin societatea sa încasa suma de aproximativ de 100.000 euro.

În final, a relevat că, la scurt timp după deturnarea clientelei recurentei, pârâtul şi-a dat demisia din cadrul societăţii recurente şi a continuat să lucreze cu clienţii preluaţi printr-o concurenţă neloială, în condiţiile în care negocia încheierea de noi contract în paralel,

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere că motivele dezvoltate de recurentă sunt de netemeinicie, prin acestea contestându-se interpretarea probatoriului administrat şi modul în care a fost apreciat raportul de expertiză.

Pe fondul recursului, au susţinut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a art. 1.385 C. civ., art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 11/1991, constatând în mod corect că nu a existat o concurenţă neloială din partea pârâţilor, în contextul în care S.C. G. S.A. are libertatea de a contracta astfel încât să îşi realizeze proiectele într-un mod optimizat.

Au subliniat că, de altfel, nu a existat vreo dovadă în sensul deturnării clientelei.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 03 februarie 2021 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a calificat excepţia inadmisibilităţii ca fiind excepţia nulităţii recursului şi a respins această excepţie. A admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidatori judiciari F.. şi C.I.I. E. împotriva deciziei civile nr. 129/A din 3 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi a acordat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondată şi urmează să fie respins, pentru următoarele considerente:

Instanţa supremă reţine că, deşi recurenta-reclamantă şi-a subscris criticile privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi art. 11 din Legea nr. 11/1991 cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cele trei ipoteze reglementate de acest text legal nu se regăsesc în criticile formulate.

Astfel, pe de o parte recurenta nu a indicat, în concret, în ce modalitate au fost încălcate textele normative invocate, limitându-se să redea o parte a considerentelor instanţei de apel, ceea ce conduce la concluzia că motivul de recurs este invocat pur formal.

Pe de altă parte, din modul de expunere a criticilor din cadrul aceluiaşi motiv rezultă că, în realitate, recurenta urmăreşte restabilirea situaţiei de fapt cu privire la existenţa unei fapte anticoncurenţiale săvârşite de intimata-pârâtă.

Mai mult, se constată că, prin criticile aduse deciziei din apel, recurenta a reluat integral situaţia de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, expusă în cererea de apel şi care a fost analizată în cadrul etapei devolutive anterioare, astfel că nu mai poate face obiectul analizei în această etapă procesuală, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că soluţia criticată nu corespunde modului în care recurenta şi-a prezentat acţiunea şi nu concordă nici cu propriile convingeri ale acesteia, astfel cum rezultă din modalitatea în care sunt repuse în discuţie probele administrate în dosar (expertiza, prezumţii, înscrisuri) nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate care, din punct de vedere procedural, să se poată înscrie în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează exclusiv încălcarea normelor de drept material.

Prin argumentele dezvoltate, se solicită instanţei de recurs să statueze asupra cauzei, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a normelor de drept material invocate, deşi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul, sunt de strictă interpretare şi impun verificarea doar a condiţiilor de legalitate; pentru considerentele expuse, instanţa supremă apreciază că aceste critici nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce priveşte criticile privind încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.385 C. proc. civ., relative la soluţia instanţei de apel prin care s-ar fi limitat prejudiciul produs recurentei, critici subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă apreciază că acestea sunt nefondate.

În mod contrar celor învederate de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut faptul că recurenta-reclamantă nu poate justifica o pagubă prin încheierea contractului între societatea-pârâtă şi terţul beneficiar, astfel că nu există vreo raţiune pentru a i se conferi reclamantei posibilitatea de a trage foloase materiale ca urmare a încheierii contractului între societatea-pârâtă şi terţul beneficiar, atâta vreme cât acţiunea civilă în concurenţă neloială rămâne o acţiune patrimonială, al cărei scop constă în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârşită, iar în absenţa pagubei nu se poate antrena răspunderea patrimonială.

Prin urmare, cum instanţa de apel a reţinut, în baza administrării unui probatoriu complex ce nu poate face obiectul cenzurii în această cale de atac extraordinară, că nu exisă prejudiciu, nu se poate reţine, în speţă, incidenţa dispoziţiilor C. civ. ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, ca urmare nu se verifică încălcarea dispoziţiilor art. 1.385 C. civ., decizia recurată necăzând sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În plus, se constată că în realitate recurenta-reclamantă urmăreşte o devoluare integrală a fondului, tinzând să obţină o nouă verificare a susţinerilor ei în scopul stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare cu privire la existenţa şi cuantumul prejudiciului reclamat, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

În considerarea celor ce preced, reţinând că parte din critici nu pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât sunt critici de netemeinicie, iar parte dintre ele nu atrag incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat.

Ca parte căzută în pretenţii, în temeiul dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata către intimaţii-pârâţi a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin lichidatori judiciari F.. şi C.I.I. E. împotriva deciziei civile nr. 129/A din 3 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimaţii-pârâţi a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.